Etichetă: Predici 2020

Iubiții mei,

Hristos S-a născut[1]!

În ultima predică a acestui an vreau să vă vorbesc despre evlavia față de Sfinții lui Dumnezeu și despre prezența lor în viața noastră. Pentru că noi îi simțim pe Sfinții lui Dumnezeu în viața noastră numai dacă ne rugăm lor în mod constant și dacă ni-i apropiem prin cunoașterea lor și prin iubirea față de ei.

În ultimele zile am corectat prima mea carte de imnografie, numită Bucuria de Dumnezeu. E primul volum dintr-o colecție numită așa, volum pe care îl vom publica în curând cu harul lui Dumnezeu. Și pe care am început-o pe când eram student, ca nevoie reală pentru a mă pocăi, dar și pentru a cânta dureros în fața lui Dumnezeu. Pentru că cel care se pocăiește cântă dureros, cântă tânguitor, pentru că își cântă propria lui dramă interioară.

Dar, pe când mă pocăiam și îmi scriam pocăința în cântări duhovnicești, am început să mă rog și la diverși Sfinți ai lui Dumnezeu și să le scriu cântări liturgice. Și cu timpul am înțeles că aceste cântări te mișcă și te schimbă profund interior, pentru că ele sunt o deschidere iubitoare față de Sfinții lui Dumnezeu, prin care ei intră în viața ta. Pe cât îi cunoaștem pe Sfinții lui Dumnezeu și pe cât ne rugăm lor, dar și pe cât le scriem cântări sau le pictăm Sfintele lor Icoane, pe atât ei intră în viața noastră și rămân în noi ca prietenii noștri de zi cu zi. Pentru că evlavia reală față de ei se naște din cunoașterea lor și din intrarea smerită, dar plină de încredere în ajutorul lor, în relația cu ei.

Însă, pentru ca să-i cunoști profund, trebuie să ai acces la Viețile lor, adică la sursele credinței noastre. Și pentru a citi sursele credinței e nevoie să înveți limbi străine, vechi și curente, învățarea limbilor fiind astfel o asceză evlavioasă, pentru că are drept scop intimizarea noastră cu Sfinții lui Dumnezeu. Onlineul ne pune în relație cu datele despre Sfinți, cu Sfintele lor Icoane, cu locul unde sunt Sfintelor lor Moaște, cu modul în care ele arată. Fiecare detaliu pe care îl aflăm despre un anume Sfânt al lui Dumnezeu devine detaliu al credinței și al evlaviei noastre. Și astfel, noi folosim duhovnicește datele pe care mediul online ni le oferă, pentru a spori în credința și în asceza noastră.

N-am citit niciodată viața unui Sfânt cu îndoială sau cu repulsie. N-am citit niciodată o carte teologică pentru a epata, ci pentru a învăța să mă schimb interior, pentru a învăța să mă mântui. Și tocmai de aceea am primit și primesc datele aflate despre Sfinții lui Dumnezeu cu simplitate și cu evlavie, dorind să actualizez în viața mea, într-un anume fel, cuvintele și modul lor de viețuire. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să actualizăm teologia și nevoințele Sfinților în viața noastră, făcându-le ale noastre, personalizându-le.

Iar Sfinții lui Dumnezeu se bucură mult când le scriem cântări, Slujbe, Acatiste, când le pictăm Sfintele Icoane, când mergem în pelerinaj la Sfintele lor Moaște, când ajutăm Bisericile închinate lor, când popularizăm Viețile lor, când studiem teologia lor în mod aprofundat, când ne rugăm lor în diverse nevoi, necazuri și ispite ale noastre. Căci ei doresc să ne învețe, să ne lumineze mereu, să ne ajute mereu în a-i înțelege și în a ne înțelege. Pentru că înțelegerea lor și a noastră e cea care ne mântuie pe noi.

Am învățat enorm de multe lucruri despre Sfinții lui Dumnezeu și nuanțe teologice din viețile lor și din teologiile lor. Am actualizat și actualizez continuu moduri de nevoință și virtuți ale lor, perspective asupra cunoașterii oamenilor și a istoriei Bisericii și a lumii. Pentru că modul lor dumnezeiesc de a vedea lucrurile e modul profund echilibrat al conștiinței Bisericii. Biserica gândește profund prin Sfinții ei și se delimitează de tot ceea ce nu are de-a face cu ea. Iar noi, dacă ne asumăm cu smerenie și cu dragoste cugetul Sfinților, modul lor de a vedea lucrurile, ajungem să gândim și să trăim bisericește. Pentru că mintea Bisericii dorește unitatea ei și mântuirea tuturor. Dorește unitatea interioară, pentru că unitatea asigură mântuirea tuturor.

Căci Biserica are conștiința că e una, că e sfântă, că e catolică și apostolică, că ea a trecut și trece prin toate veacurile, având toată deplinătatea învățăturii și a vieții celei dumnezeiești. Iar Sfinții Bisericii au această conștiință a unicității Bisericii și ei o apără pe ea cu toată râvna lor, pentru că dorește ca adevărul și viața lui Dumnezeu să nu fie știrbite cu nimic. Iar întreaga Sfântă și Dumnezeiască Tradiție a Bisericii e mărturia clară și deplină despre tot adevărul mântuirii noastre și despre toată viața noastră bisericească, care e una divino-umană.

De aceea, în ultima lună, pe Facebook, am insistat pe sinaxele de fiecare zi ale Sfinților lui Dumnezeu. Am renunțat la alte discuții, și ele importante, pentru a mă concentra pe cine sunt Sfinții pe care Biserica îi pomenește în fiecare zi liturgică a ei. Căci, într-o zi liturgică, noi avem doar puțini Sfinți pomeniți în cărțile de cult și puține cântări despre ei. Slujba unei zile se concentrează pe unul-doi Sfinți, lăsând în afara evlaviei noastre o mulțime de Sfinți pomeniți în acea zi. Și aceasta pentru că noi avem niște cărți de cult care s-au făcut într-o anume perioadă istorică a Bisericii, iar de atunci au fost canonizați mulți Sfinți sau există mulți Sfinți necanonizați, care au și ei dreptul la cântări duhovnicești.

Tocmai de aceea, în colecția Bucuria de Dumnezeu, mă voi ocupa de punerea în evidență a multor Sfinți ai lui Dumnezeu, ignorați de mulți sau marginalizați, dar îmi voi exprima evlavia și față de mulți Sfinți ai lui Dumnezeu, încă necanonizați de vreo Biserică autocefală, dar care, în mod evident, sunt conștiințe clare ale Bisericii, sunt Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că uneori trec sute sau mii de ani până când cineva îi canonizează sau până când cineva se ocupă metodic de Viețile lor și de introducerea lor în cultul Bisericii. Iar indiferența noastră față de Sfinți, canonizați sau nu, este o lipsă de evlavie imensă față de ei și, în primul rând, o desconsiderare a prezenței lui Dumnezeu în ei.

Căci, dacă Dumnezeu locuiește în ei, cum putem noi să fim nepăsători față de ei? Pentru că evlavia față de Sfinți și cinstirea lor e un ajutor imens în nevoința noastră, pentru că ei sunt călăuzitorii noștri pe calea mântuirii.

Totodată, cred că voi publica sinaxele Sfinților din fiecare zi și într-o carte aparte, pentru ca să se observe coerența duhovnicească a acestui demers teologic. Pentru că astfel vom observa că trebuie să fim tot mai încăpători pentru Sfinții lui Dumnezeu, cei atât de diverși și de minunați în viața lor.

Fiecare Sfânt pe care îl cunosc a intrat în viața mea la un moment dat și datele despre el s-au tot înmulțit. Acum pot da detalii despre creșterea mea în relație cu diverși Sfinți ai lui Dumnezeu și despre modul cum m-am rugat lor, am învățat de la ei și m-au schimbat luminarea și ajutorul lor. Pot da detalii despre relația mea vie, reală, continuă cu Sfinții lui Dumnezeu, pe care o trăiesc în fiecare clipă a vieții mele. Iar aceste detalii înseamnă detaliile comuniunii cu Sfinții lui Dumnezeu. Prin care ei mi-au revelat prezența și iubirea lor în viața mea, că ei sunt vii și preaminunați înaintea lui Dumnezeu și mult lucrători în viața Bisericii și a întregii lumi.

Când nu ai conștiința prezenței Îngerilor și a Sfinților în viața ta și a întregii lumi crezi că ești singur și neînțeles, că ești propriul tău stăpân, că le faci pe toate de unul singur. Însă când Dumnezeu și Sfinții Împărăției Lui îți devin evidenți în viața ta, atunci știi că nu faci niciun lucru bun fără ajutorul lor, că nu te mântui decât în relația cu ei, decât în relația cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui. Pentru că mântuirea noastră e relația plină de iubire și de slava lui Dumnezeu cu Dumnezeu și cu membrii Împărăției Sale, e viața noastră plină de sfințenie și de iubire față de Dumnezeu și față de întreaga Sa creație.

Aghiologia ne învață adevărata antropologie. Pentru că omul adevărat e Sfântul lui Dumnezeu. Și omul cel adevărat e omul care e plin de slava lui Dumnezeu și de adevărul Său și care trăiește mereu în comuniunea cu El, cu Îngerii și cu Sfinții Lui și cu întreaga Sa creație. Pentru că omul și întreaga creație sunt ale lui Dumnezeu și numai în relația cu El pot fi înțelese.

Suntem în ultima zi a anului 2020, în ultima zi a anului măștilor și al închiderilor în case. În ultima zi a anului în care Biserica, în plină democrație desfigurată, a fost minimalizată în mod nepermis de către Stat și tratată ca „un focar de infecție”. Adică tratată ca „un loc oarecare”, negându-se unicitatea ei absolută. Pentru că cei care ne-au închis ușile Bisericilor pentru credincioși, apoi au restricționat împărtășirea lor cu Domnul și atingerea lor de Sfintele Moaște și de Sfintele Icoane și de Sfintele Cruci, au minimalizat prezența lui Dumnezeu și a Sfinților în viața Bisericii.

Virușii există, bolile există, moartea există, pentru că sunt consecințe ale păcatelor noastre, dar mai presus de ele e Dumnezeu, Cel care umple Biserica Lui și întreaga lume cu slava Sa. Iar viața și vindecarea noastră sunt daruri ale lui Dumnezeu și nu performanțe medicale în primul rând. Pentru că omul se naște și moare numai atunci când îngăduie Dumnezeu. Viața e darul Lui pentru noi, ca noi să facem lucruri bune, să ne mântuim trăind aici, pe pământ, iar nu pentru a o trăi egoist și indiferent. Iar Viețile Sfinților ne arată tocmai grija lor profundă pentru oameni, pentru mântuirea lor, și perspectiva vieții ca înduhovnicire continuă, ca îndumnezeire continuă.

Căci nu avem niciun folos dacă trăim peste o sută de ani, dar murim necredincioși și plini de patimi. Viața lungă e o experiență complexă, dar ea trebuie să fie una duhovnicească, pentru ca să fie una mântuitoare pentru noi. Și au existat Sfinți ai lui Dumnezeu care au trăit sute de ani, dar, în același timp, care au făcut din viața lor o cale continuă spre Dumnezeu. După cum au existat Sfinți care au trăit numai câteva zile sau câțiva ani, dar ei sunt în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că nu lungimea vieții ne mântuie, ci intensitatea evlaviei ei și curăția ei.

Căci noi trebuie să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim continuu în relația cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Noi trebuie să ne mântuim în acord continuu cu toată Împărăția lui Dumnezeu, pentru că acolo dorim să mergem. De aceea, învățând mereu de la Îngerii și de la Sfinții lui Dumnezeu și, mai ales, de la Preacurata Stăpână, Născătoarea de Dumnezeu, noi învățăm viața noastră cea veșnică de la ei, pentru ca să fim veșnic cu ei.

Așadar, iubiții mei, Sfinții nu sunt un subiect din trecut, ci o realitate a prezentului și a viitorului nostru veșnic. A învăța de la Sfinți înseamnă a fi mereu cu ei și a dori să fii acolo unde sunt ei pentru veșnicie. Iar cine minimalizează și exclude cinstirea Sfinților și învățarea continuă de la ei și comuniunea continuă cu ei, nu are nimic de-a face cu calea mântuirii. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu s-au bazat întotdeauna pe Sfinții de dinaintea lor, au învățat de la ei și au fost în comuniune cu ei, de aceea sunt și azi, cât și pentru veșnicie, cu ei.

Sfinții aveau ucenici, care la rândul lor aveau ucenici, și care transmiteau în mod viu harul și adevărul lui Dumnezeu de la unii la alții. Locurile unde au trăit Sfinții sunt pline de har și au fost păstrate cu evlavie de ucenicii lor, pentru că ele erau o amprentă vie a Părinților lor celor Sfinți. Sfintele Moaște ale Sfinților sunt comorile fără de preț ale Bisericii, sunt tezaure inestimabile ale sfințeniei, pentru că ele sunt dovada vie a antropologiei transfigurate. Căci teologia îndumnezeirii nu este numai în scris, în cărți, ci și în Sfintele Moaște ale Sfinților. Ceea ce s-a crezut cu fapta s-a transformat în realitate personală. Cei care s-au nevoit pentru sfințirea lor, aceia s-au sfințit în mod real, iar Sfintele Moaște, cele făcătoare de minuni, sunt dovada palpabilă a îndumnezeirii lor. Când îi vedem în Sfintele lor Icoane, în Sfintele lor Moaște, în sfintele lor cărți, în Slujbele lor, noi îi vedem pe Sfinți în măreția lor duhovnicească, în viața lor plină de slava lui Dumnezeu.

Și Biserica e plină de viața și de prezența Sfinților Lui, pentru că fiecare Sfânt e mădularul cel mistic al lui Hristos. Pietrele vii, cele duhovnicești ale Bisericii, sunt Sfinții Lui. De aceea, citindu-i și iubindu-i pe Sfinți, ei sunt mereu în rugăciunile noastre, pentru că sunt mereu în iubirea noastră pentru ei.

Fie ca noul an, anul 2021 de la nașterea Domnului, să fie un an în care să ne împrietenim cu tot mai mulți Sfinți ai lui Dumnezeu, urmându-le lor pe calea mântuirii! Ca, fiind învățați de Sfinți adevărata viață a ortodocșilor, să trăim duhovnicește pe pământ și să adormim cu somnul celor evlavioși, cu somnul nemuririi, fiind vii pentru veșnicie în Împărăția lui Dumnezeu. Amin!

---

[1] Începută la 7. 43, în zi de luni, pe 28 decembrie 2020. Cer înnorat, ceață, 3 grade, fără vânt.

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

Și când mărturisim astăzi că El S-a născut, mărturisim că El S-a născut și ca om. Pentru că Fiul Tatălui, Cel născut din veșnicie din Tatăl, și Care e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, astăzi Se naște din Maica Sa cea fără de prihană, din Pururea Fecioară Maria, din Născătoarea de Dumnezeu. Și prin aceasta, prin întruparea Lui din Fecioară, Fiul cel veșnic al Tatălui are și un început istoric, un început temporal pentru noi și pentru mântuirea noastră. Pentru ca pe noi, cei născuți în timp, care avem cu toții un început istoric, să ne umple de veșnicia Lui și să ne facă și pe noi veșnici.

Însă Pruncul Iisus, Cel abia născut, Care este Dumnezeu și om, e înfățișat iconografic în giulgiu. Fiindcă El S-a născut pentru ca să moară pentru noi și să ne răscumpere pe noi din robia demonilor. Iar Preacurata Stăpână, cea care nu a avut dureri ale nașterii, pentru că nașterea Lui din ea nu i-a stricat fecioria ei, atâta timp cât nașterea Lui din Fecioară a fost mai presus de fire, este plină de iubire pentru El și stă lângă El la gura peșterii. Căci Pruncul Iisus e în peștera pe care noi i-am dăruit-o prin indiferența noastră, iar giulgiul Său reprezintă asumarea morții pentru noi. Pentru că El a venit ca prin moartea Sa să biruie moartea tuturor, să biruie moartea din toți oamenii și pentru ca să umple de slava Lui umanitatea pe care El Și-a asumat-o. Și pentru ca noi să ne umplem cu totul de slava Lui cea veșnică, Iisus Hristos, Domnul nostru, S-a zămislit în pântecele Fecioarei, S-a născut din ea mai presus de fire, a trăit fără de păcat pe pământ, printre oameni, a murit și a înviat și S-a înălțat în sânul Treimii cu umanitatea Sa îndumnezeită, pentru ca toți să ne sfințim prin El. Căci trebuie să retrăim fiecare dintre noi viața Lui, cu toate bucuriile și durerile ei cele mari, pentru ca El să vină și să rămână în noi, alături de Tatăl și de Duhul Sfânt, prin slava Lor comună.

Pentru că Fiul vine, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi și rămâne în noi, dacă noi rămânem în slava Lui cea veșnică. Fiindcă noi suntem locașurile cele vii și raționale ale lui Dumnezeu pentru care El S-a întrupat și a împlinit, în umanitatea Sa, toată iconomia/ lucrarea mântuirii noastre. Căci tocmai de aceea, El S-a făcut om și nimic altceva, pentru ca pe toți oamenii să îi facă asemenea Lui.

Și noi trebuie să fim extrem de bucuroși și de mulțumitori față de Dumnezeu, pentru că El S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Căci El a făcut tot efortul mântuirii noastre pentru ca noi să avem o perspectivă clară asupra vieții creștine. De aceea, noi trebuie să privim doar spre El, spre Dumnezeul mântuirii noastre, dacă vrem să știm ce trebuie să facem în viața noastră creștină. Pentru că viața creștină e viața sfântă. Iar Domnul vrea să ne sfințim în orice zi a vieții noastre, primind continuu ajutorul Său și îndrumările Sale de viețuire sfântă.

Putem să ne naștem la oraș, într-o familie bună, înstărită, dar putem să ne naștem și într-un sat sărac, având părinți săraci și neînvățați. Putem să primim mult sau mai nimic în această viață. Ne putem naște sănătoși, îmbrățișați de toți cu iubire, dar și bolnavi, cu diverse handicapuri și fără prea mult sprijin. Însă, când privim la Hristos, ce vedem noi? Îl vedem născut într-o peșteră și pus într-o iesle! Îl vedem asumându-Și sărăcia și indiferența oamenilor, dar în același timp vedem că El este iubit enorm de Maica Lui. Pentru că Maica Lui e cea mai curată și mai sfântă persoană a întregii creații, singura Fecioară Maică care există.

Din diverse motive, ca mamă, poți să nu fii ajutată de mai nimeni. Dar nu există niciun motiv pentru care să nu-ți iubești propriul copil. Cele 9 luni ale pregătirii pentru naștere sunt o creștere în iubire pentru cel din pântecele tău. Tatăl și mama învață în zilele gravidității cât de importantă e viața, cât de specială e, dar și cât de mult și de atent trebuie protejată. Pentru că cel ce repede se naște, repede se poate și îmbolnăvi și muri. Și, de aceea, Dumnezeu lasă 9 luni părinților pentru ca ei să crească în mod gradual în responsabilitatea practică față de copil, pentru ca atunci când el se naște, să îl trateze ca pe o ființă unică și specială în viața lor, care are nevoie de toată grija și atenția.

Cea care L-a iubit desăvârșit pe Fiul ei și Dumnezeul nostru, L-a crescut cu cea mai mare atenție și grijă. Și când Îl mâncăm pe El duhovnicește, în Sfântul Potir, trebuie să fim conștienți de faptul că Dumnezeiasca Euharistie e umanitatea Domnului, cea născută din Fecioară, pe care Născătoarea de Dumnezeu a iubit-o și I-a slujit Lui într-un mod unic și desăvârșit și pe care Domnul a transfigurat-o prin slava Lui. Căci și prescura, vinul și apa liturgice se desăvârșesc prin slava Lui, cele materiale devenind cerești și dumnezeiești pentru noi.

Pentru că, dacă Dumnezeu nu ar fi îngăduit, pentru neputința noastră, ca materia să se transfigureze, noi n-am fi avut nimic sfânt pe pământ. Căci în Biserica slavei Sale, materia se sfințește prin rugăciune și prin slava lui Dumnezeu, pentru ca noi, cei trupești, să devenim dumnezeiești.

Anul acesta, ca să nu fim acuzați că „îmbolnăvim” oamenii prin sărutarea Sfintei Icoane a Nașterii Domnului, n-am mai fost cu Sfânta Icoană de lemn în mână, cea pictată frumos în Grecia, pe care eu o am, pentru că am primit de la Preasfințitul Galaction Stângă, de la Episcopul nostru, Icoane personalizate pentru fiecare familie și vi le-am împărțit. Dar am văzut că ochii multora căutau Icoana, cea una, cu care eu veneam în brațe și nu se așteptau să le dăm una de hârtie. Până la urmă au sărutat-o și pe aceea, s-au bucurat că au primit-o, dar au simțit în inima lor că n-a fost venirea aceea care trebuia, cu care ei erau învățați, fiindcă așteptau Icoana cea una pentru toți.

Tot la fel, una e să ne împărtășim cu aceeași linguriță liturgică, sfințită în acest sens, și alta e să avem una de plastic pentru fiecare om în parte. Căci în Biserică, Sfintele Icoane, Sfintele Vase, Sfintele Veșminte sunt pentru folos comunitar și nu individual. Noi sărutăm cu toții în Biserică aceleași Sfinte Icoane și în altar folosim aceleași Sfinte Vase pentru Slujbă. Pentru că prin aceasta subliniem faptul că cele ale Bisericii sunt spre folosul și spre mântuirea tuturor și nu spre o folosință individualistă. Pentru că Biserica nu poate fi privatizată și nici ameliorată în credința și în slujirea ei, căci toate în Biserică sunt de obște.

Hristos Dumnezeu S-a născut pentru toți și nu doar pentru unii! El S-a născut „în Bitleemul Iudeii [ἐν Βηθλεὲμ τῆς Ἰουδαίας], în zilele lui Irodis împăratul [ἐν ἡμέραις Ἡρῴδου τοῦ βασιλέως]” [Mt. 2, 1, BYZ], dar nu pentru ca să fie un Dumnezeu „național”, ci pentru ca să fie Dumnezeul întregii umanități. Perspectiva îngustă, strict naționalistă a lui Dumnezeu, îi exclude pe ceilalți de la viața cu Dumnezeu și de la mântuirea lor. Tocmai de aceea, Biserica lui Dumnezeu e formată din toate Bisericile autocefale surori, care sunt naționale sau multinaționale, fiindcă scopul Bisericii e asumarea întregii umanități. Și dacă Biserica e trupul Lui, iar noi toți ne împărtășim cu unicul Trup și cu unicul Sânge al Domnului, iar toată lumea trebuie să intre în Biserică prin Botez, atunci asumarea vieții lui Hristos este scopul vieții noastre pe pământ.

Și dacă toți trebuie să trăim viața lui Hristos Dumnezeu, atunci praznicul acesta e unul central în viața noastră. Pentru că S-a născut Hristos Dumnezeu, Cel care este centrul întregii noastre existențe. Iar Hristos Dumnezeu este Cel care ne unifică interior, dar ne și unește pe unii cu alții în Biserica Lui. Pacea Domnului ne împacă sufletul cu trupul nostru în mod desăvârșit, dar ne împacă și pe unii cu alții în mod dumnezeiesc. Căci Dumnezeu ne umple pe toți ai Lui de slava Sa, făcând ca cei străini și atât de diverși să devină prieteni și cunoscuți prin aceeași viață a lui Dumnezeu.

Și acesta e motivul pentru care, în ultimele zile, am insistat pe cinstirea Sfinților în Biserica lui Dumnezeu: pentru a arăta diversitatea lor, dar și unitatea lor duhovnicească. Pe fiecare zi cinstim Sfinți diverși, din diverse părți ale Bisericii, și cu toții sunt moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu. Aghiologia Bisericii este o mărturie clară a unității Bisericii și a nevoii continue de sfințenie care există în oameni. Sfinții sunt diferiți, sunt de diverse neamuri, sunt bărbați, femei, copii, bătrâni, dar toți sunt una în credința și în iubirea lor pentru Dumnezeu. Iar avântul lor continuu pentru sfințenie, bărbăția lor duhovnicească, iubirea lor pentru Dumnezeu și pentru oameni sunt uluitoare și te entuziasmează continuu.

De aceea, nu poți căuta Împărăția lui Dumnezeu în mod real, dacă nu cunoști iubirea Sfinților pentru Dumnezeu și pentru oameni. Ei sunt exemplele vii, clare, cuceritoare, despre cum e să fii creștin. Și noi trebuie să ne lăsăm cuceriți de frumusețea sfințeniei Sfinților lui Dumnezeu, pentru ca să ne dorim și noi viața lor.

Pentru că viața creștină e o îndrăgostire continuă de Dumnezeu și de oameni. Dacă nu ești îndrăgostit de Dumnezeu și de oameni, atunci nu te poți lupta pentru Biserica lui Dumnezeu și nici pentru mântuirea oamenilor. O viață rece, calculată, zgârcită, fără entuziasm e o viață creștină denaturată. Pentru că viața creștină e mereu dăruitoare, e mereu jertfitoare, e mereu plină de pace și de smerenie. Nu ne poate convinge cu adevărat decât cel care se bucură și se veselește dumnezeiește. Și cel care se bucură și se veselește e plin de entuziasm dumnezeiesc, pentru că în el locuiește Dumnezeu prin slava Lui.

Iar peștera din Icoana Nașterii Domnului suntem noi, cei reci, care trebuie să ne facem sori duhovnicești. Care să luminăm, să încălzim și să îmbrățișăm pe toți în iubirea noastră duhovnicească. Căci steaua, care i-a condus spre Domnul pe Sfinții cei oarecând Magi, era Arhanghelul Domnului, care ne învață și pe noi să ne aprindem de văpaia dumnezeiască a iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci văpaie sfântă, foc dogoritor, dumnezeiască iubire trebuie să fim noi, cei care purtăm numele Lui, numele de creștini.

Așadar, iubiții mei, praznicul de astăzi e începutul vieții noastre creștine conștiente. Pentru că trebuie să ne asumăm zi și noapte că suntem cei pentru care Hristos Dumnezeu S-a născut. Botezul nostru a fost nașterea noastră cea duhovnicească. Dar fiecare zi a vieții noastre trebuie să fie o reactualizare a Botezului nostru, pentru că trebuie să rămânem vii duhovnicește. Cel care ne-a înviat din morți, din moartea păcatului, Hristos Dumnezeul nostru, poate și vrea să ne țină pe noi în viața Lui. Dar pentru ca să rămânem în El și să fim cu El trebuie să împlinim poruncile Sale care sunt viața creștină.

Vă mulțumesc pentru darurile și vorbirile cele atât de plăcute cu dumneavoastră! M-am simțit bine, m-am odihnit, m-am bucurat, m-am întărit duhovnicește. Dumnezeu să sporească tot binele și toată sănătatea, pacea și îmbelșugarea în viața dumneavoastră! Pentru că viața creștină e viața de comuniune sfântă a tuturor creștinilor în Biserica lui Dumnezeu. Și viața creștină e plină de iubire, de milostenie, de iertare, de îngăduință, de bunătate.

La mulți ani, praznice cu multă pace dumnezeiască și Dumnezeu să ne bucure și să ne binecuvânte în toate vorbele și faptele noastre! Amin.

---

[1] Începută la 14. 56, în zi de marți, pe 22 decembrie 2020. Cer înnorat, 5 grade, vânt de 2 km/ h.

Iubiții mei[1],

începem astăzi „a înainte prăznui Nașterea lui Hristos [προεορτάζειν Χριστοῦ τὰ Γενέθλια], a Celui care S-a născut [cu] trup din Fecioara Maică [τοῦ τεχθέντος σώματι ἐκ τῆς Παρθένου Μητρός] în Peștera Bitleemului [ἐν τῷ Σπηλαίῳ Βηθλεέμ]”[2]. Iar înaintea-prăznuire înseamnă vorbirea insistentă despre praznicul Nașterii Domnului, care va începe pe 25 decembrie și se va sfârși pe 31 decembrie. Pentru că noi, în fiecare an liturgic, retrăim nașterea Domnului cea din Preacurata Fecioară Maria, reactualizând întreaga bucurie și teologie a praznicului hristologic.

Și reactualizăm toate momentele vieții Domnului în trup, pentru ca să nu le uităm! Să nu Îl uităm pe El, pe Domnul și Mântuitorul nostru, pe Cel care este centrul vieții noastre, și să nu uităm faptul că trebuie să retrăim interior viața Lui. Pentru că viața Lui este viața noastră creștină. Și noi ne naștem și trăim și ne nevoim duhovnicește pentru ca să ne sfințim cu totul, luând putere mereu din umanitatea cea îndumnezeită a lui Hristos Dumnezeu, care a fost înălțată în sânul Dumnezeului treimic tocmai pentru ca să ne ridice pe noi de pe pământ la cer.

Căci Domnul S-a smerit pe Sine pentru noi, întrupându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru ca să ne ridice pe noi la cer. El a coborât pentru ca să ne ridice pe noi acolo unde El este din veșnicie și să ne unească cu Sine pentru veșnicie. Și a coborât, pentru că numai prin coborârea Lui cea necuprinsă și preadumnezeiască, adică prin întruparea Lui din Fecioara Maică, El ne dă puterea dumnezeiască să biruim toate patimile din noi și să ne odihnim veșnic întru slava Sa.

Din milostivirea cea multă [δι’ εὐσπλαγχνίαν πολλήν] a Lui, El S-a întrupat ca să ne dezlege pe noi din legăturile păcatului [δεσμῶν τῆς ἁμαρτίας][3]. Căci păcatele nu pot fi dezlegate, iertate și șterse din ființa noastră decât prin puterea Lui cea dumnezeiască. Și El S-a născut în peșteră și în iesle [ἐν φάτνῃ] a fost pus[4], pentru că „omul, în cinste fiind, nu a înțeles [ἄνθρωπος ἐν τιμῇ ὢν οὐ συνῆκεν], s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte [παρασυνεβλήθη τοῖς κτήνεσιν τοῖς ἀνοήτοις] și s-a asemănat lor [καὶ ὡμοιώθη αὐτοῖς]” [Ps. 48, 13, LXX].

Căzând prin păcat din cinstea lui, adică din slava lui Dumnezeu, din comuniunea cu Dumnezeu, omul s-a făcut fără de minte. Pentru că nu a mai gândit dimpreună cu Dumnezeu, ci de unul singur. Și când ne credem autonomi și nu robi smeriți ai lui Dumnezeu, noi ne facem fără de minte, pentru că nu ne lăsăm mereu luminați de Dumnezeu, de Cel care este viața și împlinirea noastră.

A coborât în peștera noastră cea rece. S-a lăsat înfășat și culcat în ieslea dobitoacelor. Și S-a arătat a fi Pruncul sau Nou-Născutul [Βρέφος] întregii umanități, El, Dumnezeul Cel mai înainte de veci [ὁ προαιώνιος Θεός][5]. Și S-a făcut Prunc, pentru ca toți să învețe de la El viața cu Dumnezeu. Pentru că de la început, din pruncie, din prima zi a vieții noastre, trebuie să începem viața cu Dumnezeu, născându-ne apoi din Dumnezeu prin Botez, la viața cea duhovnicească, pentru ca să fim veșnic cu Cel veșnic. Căci de aceea El a venit la noi și S-a făcut Prunc: pentru ca niciun prunc să nu mai trăiască fără Dumnezeu. Să ne învețe pe toți să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim pruncii prin Botez și să îi facem mădulare mistice ale lui Hristos. Pentru ca din primele zile ale vieții lor ei să crească duhovnicește, să crească în Casa Lui ca niște pomi binecuvântați de Dumnezeu și nu ca niște mărăcini pe câmp.

El S-a născut în peșteră și în staulul dobitoacelor pentru ca să ne scoată pe noi din robia demonilor. Și, scoțându-ne din robia lor, să ne înnoiască pe noi ontologic. Căci El S-a născut „spre nașterea noastră din nou [εἰς ἀναγέννησιν ἡμῶν]”[6]. Pentru ca să ne naștem din nou prin Botez și să reactualizăm în noi Botezul tot timpul prin viața noastră cea duhovnicească.

De aceea, retrăirea Nașterii Domnului e o continuă amintire a faptului că noi nu suntem vii și nici creștini, dacă nu trăim continuu în slava lui Dumnezeu. Slava Lui, simțită de noi cu toată ființa noastră, e viața Lui în noi. Și dacă El este în noi prin slava Lui, atunci noi suntem vii și simțim din plin viața lui Dumnezeu în noi. Iar dacă simțim viața Lui în noi tot timpul, atunci știm că El S-a născut, că este viu și cu noi tot timpul.

Nașterea Lui în Bitleem nu e departe de noi, deși s-a petrecut acum 2.000 de ani, ci e în noi și cu noi, dacă Hristos, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt sunt în noi prin slava Lor. Tot la fel, fiecare moment din viața Domnului nu sunt evenimente din trecut, ci din prezentul nostru, dacă El e în noi și cu noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor. Așa că retrăirea duhovnicească a vieții Domnului e o realitate cotidiană pentru noi, pentru cei care trăim cu Hristos și în Hristos Dumnezeu. Căci Cel care a făcut toate pentru noi și pentru mântuirea noastră e cu noi și în noi duhovnicește, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Din acest motiv, noi vorbim despre hristologia praznicului Nașterii Domnului ca despre o parte constitutivă din triadologia Bisericii. Viața lui Hristos, adică a Fiului lui Dumnezeu întrupat, nu e despărțită niciodată de viața Tatălui și a Duhului Sfânt, dar nici de viața Bisericii Treimii. Pentru că unde e Hristos, acolo e și Tatăl și Duhul Sfânt, dar unde e Treimea, acolo e și Biserica Treimii. Pentru că noi suntem dimpreună cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul mântuirii noastre, iar praznicele noastre au toate fundament triadologic. Pentru că toate ne trimit la Dumnezeu, la Dumnezeul nostru treimic, căci El este centrul vieții Bisericii.

Cel care S-a născut din Tatăl mai înainte de luceafăr, adică mai înainte de orice existență creată, Care S-a născut din Tatăl din veșnicie, acum [νῦν], în ziua întrupării Sale, „în mod negrăit a strălucit din Fecioara [ἀρρήτως ἐκλάμποντι ἐκ τῆς Παρθένου]”[7] Maria. Și El a strălucit din Fecioara Maria, pentru că nu a stricat fecioria Fecioarei, dar a făcut-o să fie Maica lui Dumnezeu. Căci doar Preacurata Fecioară Maria e Fecioară Maică, pentru că doar ea este Născătoare de Dumnezeu. Pentru că nu un om a născut, ci L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Cel care Și-a asumat umanitatea în persoana Sa cea veșnică din uterul Fecioarei, făcându-Se Dumnezeu și om. Și El, Dumnezeul mântuirii noastre, ne cheamă și pe noi să fim dumnezeiești, adică să ne îndumnezeim prin slava Lui cea veșnică, prin aceea care izvorăște veșnic din ființa Dumnezeului treimic. Căci, prin slava Lui, El ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi, revărsându-o necontenit în viața Bisericii. Pentru că, la orice Taină și Slujbă a Bisericii, noi ne umplem de slava Lui și de adevărul mântuirii noastre, trăind împreună cu Dumnezeu viața noastră.

Și viața noastră e viață dumnezeiască, pentru că e plină de slava lui Dumnezeu. Viața noastră e viață bisericească, e viață veșnică, pentru că începe odată cu Botezul nostru și nu se mai sfârșește niciodată. Căci El, Mântuitorul nostru, ne introduce prin Botez în viața Lui cea veșnică, pentru ca să fie veșnic cu noi.

Și pentru ca să ne vorbească cu putere despre Sfinții lui Dumnezeu de dinainte de întruparea Domnului, Biserica lui Dumnezeu îi pomenește azi pe toți Sfinții Vechiului Testament. Adică pe Sfinții „Adam [Ἀδάμ] și Eva [Εὕα], cei întâi zidiți, Protopărinții neamului omenesc, Abel [Ἄβελ], Sit [Σήθ], Enos [Ἐνώς], Cainan [Καϊνᾶν], Maleleil [Μαλελεήλ], Iared [Ἰάρεδ], Enoh [Ἐνώχ], Matusala [Μαθουσάλα], Lameh [Λάμεχ], Noe [Νῶε], Sim [Σήμ], Iafet [Ἰάφεθ], Arfaxad [Ἀρφαξάδ], Cainan [Καϊνᾶν], Sala [Σάλα], Eber [Ἕβερ], Falec [Φάλεκ], Ragav [Ῥαγάβ], Seruh [Σερούχ], Nahor [Ναχώρ], Tarra [Θάρρα], Avraam [Ἀβραάμ], Isaac [Ἰσαάκ], Iacov [Ἰακὼβ], Rubim [Ῥουβίμ], Simeon [Συμεών], Levi [Λευΐ], Iuda [Ἰούδα], Zabulon [Ζαβουλών], Isahar [Ἰσάχαρ], Dan [Δάν], Gad [Γάδ], Asir [Ἀσήρ], Neftalim [Νεφθαλείμ], Iosif [Ἰωσήφ], Veniamin [Βενιαμίν], Fares [Φαρὲς], Zara [Ζαρὰ], Esrom [Ἐσρώμ], Aram [Ἀράμ], Aminadab [Ἀμιναδάβ], Naason [Ναασών], Salmon [Σαλμών], Booz [Βοόζ], Obid [Ὠβήδ], Iesse [Ἰεσσαί], David [Δαυΐδ], Solomon [Σολομὼν], Roboam [Ῥοβοὰμ], Abia [Ἀβιὰ], Asa [Ἀσὰ], Iosafat [Ἰωσαφὰτ], Ioram [Ἰωρὰμ], Ozia [Ὀζία], Ioatam [Ἰωάθαμ], Ahaz [Ἄχαζ], Ezechia [Ἐζεκία], Manassi [Μανασσῆ], Ammon [Ἀμμὼν], Iosias [Ἰωσίας], Iehonias [Ἰεχονίας], Salatiil [Σαλαθιήλ], Zorobabel [Ζοροβάβελ], Abiud [Ἀβιούδ], Eliachim [Ἐλιακείμ], Azor [Ἀζώρ], Sadoc [Σαδώκ], Ahim [Ἀχείμ], Eliud [Ἐλιούδ], Eleazar [Ἐλεάζαρ], Mattan [Ματθάν], Iacov [Ἰακώβ],  Iosif [Ἰωσὴφ], Logodnicul Maicii Domnului, Melhisedec [Μελχισεδέκ], Iov [Ἰώβ], Moseos [Μωσέως], Or [Ὤρ], Aaron [Ἀαρὼν], Iisus [Ἰησοῦς] al lui Navi [Ναυῆ], Samuil [Σαμουήλ], Natan [Νάθαν], Daniil [Δανιήλ], cei trei Tineri [τριῶν Παίδων], Sarra [Σάρρα], Rebecca [Ῥεβέκκα], Lia [Λεία], Rahil [Ῥαχήλ], Asinet [Ἀσινέθ], Maria [Μαρία], Deborra [Δεβόρρα], Rut [Ῥούθ], Saraftia [Σαραφθία], la care a fost trimis Sfântul Iliu, Somanitis [Σωμανῖτις], care l-a găzduit pe Sfântul Elisee, Iudit [Ἰουδίθ], Estir [Ἐσθήρ], Anna [Ἄννα], Sosanni [Σωσάννη]”[8].

Alături de ei și de toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu ne rugăm continuu să ajungem și noi, cu toții. Căci Împărăția lui Dumnezeu, unde împărățește veșnic Dumnezeul nostru treimic, e scopul și împlinirea vieții noastre. Pentru că noi vrem să fim acolo unde este și Dumnezeul mântuirii noastre, alături de toți Sfinții și Îngerii Lui.

Și după cum puteți observa, Biserica, pomenindu-i pe toți Sfinții lui Dumnezeu de la începutul lumii și până azi, ne vorbește cu putere despre realitatea lor istorică. Pentru că niciun Sfânt al Bisericii nu e o ficțiune, ci o persoană reală. Iar Hristos Dumnezeu S-a întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor, pentru că El Și-a asumat întreaga umanitate vie și adormită, dar și pe cea viitoare, care încă nu s-a născut. Fiindcă El Își asumă necontenit pe toți cei credincioși Lui și va fi cu ei pentru veșnicie, pentru că nu uită nicio faptă de credință.

Iar asumarea continuă, de către Domnul, a întregii umanități, ne învață și pe noi să ne asumăm întreaga umanitate în rugăciunile noastre. Pentru că trebuie să vrem binele și mântuirea tuturor. Iar rugăciunea pentru toți e școala iubirii și a generozității. Pentru că nu poți să dărui ceva cuiva cu adevărat, pentru care nu te rogi. Rugăciunea pentru el implică și dăruirea față de el, cât și vorbirea de bine a lui.

Așadar, dacă vrem să dăruim, mai întâi trebuie să ne dăruim. Trebuie să ne deschidem inima față de oameni și să ne rugăm pentru ei și să le dorim tuturor mântuirea, pentru ca toate cele care se spun și se fac în această relație de iubire să fie împlinitoare pentru noi toți. Milostenia e rugăciune, e atenție, e ajutor, e prietenie, e chemare la viața cu Dumnezeu, e sfătuire mântuitoare. Milostenia e o carte de învățătură, una în care citim iubirea oamenilor. Pentru că ea este dăruirea noastră în folosul oamenilor, e ceea ce facem noi pentru ca lumea să fie mai bună și mai smerită în fața lui Dumnezeu.

Unii așteaptă de la Stat, alții de la oamenii bogați, alții de la diverse instituții, alții de la Biserică, ca instituție și umană, nu doar divină, să facă bucurie în viața oamenilor. Însă eu cred că fiecare dintre noi putem să facem multă bucurie în viețile oamenilor. Nu trebuie să așteptăm să facă alții ceea ce putem să facem noi înșine. Printr-un comentariu online, printr-un email, printr-un telefon, prin virarea unor bani într-un cont, prin hainele și mâncarea din casa noastră putem face mult bine oamenilor. Orice lucru bun și de folos oamenilor e o milostenie reală și plină de conștiință față de ei.

Mie îmi faci cu adevărat o milostenie, dacă îmi dai o carte care îmi lipsește, dacă îmi dai o informație esențială, luminătoare, dacă te rogi pentru mine, dacă îmi ești prieten de nădejde. Pentru că mulți nu au nevoie de bani, de haine, de mâncare de la noi, dar au nevoie de sinceritate, de prietenie, de consfătuire, de coslujire, de adevăr. Adevărul și prietenia sunt cele mai mari binefaceri în viețile oamenilor. Unii oameni pot suporta sărăcia, umilința, nepăsarea multora, dar nu pot suporta lipsa de adevăr și de sinceritate a celor din intimitatea lor.

De aceea, când ne pleacă la Domnul prietenii reali, când ne pleacă colaboratorii, când ne pleacă coslujitorii, ei nu mai pot fi înlocuiți cu nimeni. Pentru că oamenii esențiali din viața noastră sunt oamenii cu care făceam treabă, cu care Îi slujeam lui Dumnezeu, cu care ne sfătuiam în cele ale mântuirii noastre.

Mâine, 21 decembrie 2020, venim la casele dumneavoastră pentru a vă vesti liturgic Nașterea Domnului. Și ce înseamnă a vesti liturgic praznicul? A cânta troparul praznicului, troparul care chintesențiază teologia Nașterii Domnului: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, a răsărit lumii lumina cunoașterii. Căci în[tru] aceasta, cei care au slujit stelelor de la stea s-au învățat a se închina Ție, Soarelui dreptății, și a Te cunoaște pe Tine, Răsăritul [cel] dintru înălțime, Doamne, slavă Ție!”[9].

Căci Sfântul Profet Malahis Îl numise pe Hristos „Soarele dreptății [ἥλιος δικαιοσύνης]” [Mal. 3, 20, LXX], Care va străluci în viața noastră. Pe când Sfântul Zaharias, tatăl Sfântului Ioannis Botezătorul, Îl va numi „Răsăritul [cel] dintru înălțime [Ἀνατολὴ ἐξ ὕψους]” [Lc. 1, 78, BYZ]. Pentru că Soarele dreptății, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, ne-a răsărit nouă dintru înălțimea Treimii, ca Unul care e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și ne-a dăruit nouă lumina cunoașterii de Dumnezeu. Pentru că e nevoie de slava Lui pentru a înțelege viața Lui și cuvintele Sale. Căci, dacă nu avem în noi slava Lui, nu putem să înțelegem cuvintele Sale cele dumnezeiești.

Așadar, să ne reîntâlnim cu pace și să ne bucurăm împreună duhovnicește! Pentru că bucuria reală e bucuria de Dumnezeu. Și numai bucurându-ne de El, noi putem să ne bucurăm și unii de alții. Amin!

---

[1] Începută la 8. 57, în zi de vineri, pe 18 decembrie 2020. Cer înnorat, 4 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] A doua cântare a canonului Sfântului Iosif Imnograful, cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec20.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/12/20/predica-la-duminica-anterioara-nasterii-domnului-2019/.

[9] Ἡ Γέννησίς Σου, Χριστὲ, ὁ Θεὸς ἡμῶν, ἀνέτειλε τῷ κόσμῳ τὸ φῶς τὸ τῆς γνώσεως· ἐν αὐτῇ γὰρ, οἱ τοῖς ἄστροις λατρεύοντες ὑπὸ ἀστέρος ἐδιδάσκοντο Σὲ προσκυνεῖν τὸν Ἥλιον τῆς δικαιοσύνης καὶ Σὲ γινώσκειν ἐξ ὕψους Ἀνατολήν, Κύριε, δόξα Σοι, cf.  https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1535/sxsaintinfo.aspx.

Iubiții mei[1],

un om oarecare [ἄνθρωπός τις], adică Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră, dar fără de păcat, a făcut cină mare [δεῖπνον μέγα], căci mare este Împărăția Lui cea pentru noi, și El i-a chemat la cina Lui, adică să vină întru Împărăția Lui, pe cei mulți [πολλούς] [Lc. 14, 16, BYZ], adică pe toți oamenii.

Pentru că El nu îi cheamă doar pe unii, iar pe alții îi trece cu vederea, ci îi cheamă pe toți oamenii la mântuire. El nu discriminează pe nimeni! Și cine are în mintea lui ideea de discriminare, de respingere a unor oameni de la credință și de la mântuire e semn că gândește în termenii urii și nu ai dragostei. Pentru că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel și dorește mântuirea tuturor și nu doar a unora.

Creația Lui, unde noi ne-am născut din mila Lui și unde ne lucrăm mântuirea noastră, împreună cu Domnul, pe fiecare zi, este anticamera deschisă a Împărăției Sale. Pentru că aici, în Biserica slavei Sale, care este în lumea Lui, noi trăim Împărăția Lui și suntem încă de acum în Împărăția Lui, deși ea nu a cuprins întreaga creație a lui Dumnezeu, ci o va cuprinde la a doua Lui venire întru slavă. Dar noi, pe fiecare zi, învățăm să fim oamenii Împărăției lui Dumnezeu, răspunzând afirmativ chemării Sale la Cină, adică la împărtășirea euharistică cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Pentru că toată pregătirea noastră ascetică e pentru a ne uni cu Domnul slavei și a fi una cu El. Toată rugăciunea, tot postul și toată privegherea noastră sunt pentru a fi proprii împărtășirii cu Domnul. Pentru că El ne cheamă mereu la Cina cea prea mare a Împărăției Sale, la împărtășirea cu El euharistic, pentru ca să fim vii duhovnicește.

El ne pregătește Cina și El Însuși este Cina noastră cea preadumnezeiască! „Căci Tu ești Cel care aduci [jertfa] și Cel care Te aduci [Σὺ γὰρ εἶ ὁ προσφέρων καὶ προσφερόμενος][jertfă]”[2]. Hristos aduce Jertfa euharistică pentru noi, însă El Însuși este Jertfa noastră cea cu totul curată și preasfântă. Și El Se pune înaintea noastră spre mâncare și băutură preasfinte, pentru ca noi să trăim împreună cu El și întru El. Căci „viața în Hristos nu este un mijloc pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu, ci este chiar Împărăția lui Dumnezeu în calitate de arvună și [de] pregustare în cadrul prezentului. Iar Împărăția lui Dumnezeu nu este scopul vieții în Hristos, ci însăși viața în Hristos în deplina ei arătare”[3] în ființa noastră.

Tocmai de aceea, viața noastră duhovnicească e o viață divino-umană, pentru că e viața noastră ca oameni ai Împărăției lui Dumnezeu. Și când Domnul ne cheamă la Cina Lui, El ne cheamă la bucuria și la veselia Lui cele preaveșnice. Fapt pentru care și noi, când reactualizăm la Dumnezeiasca Liturghie toată iconomia mântuirii noastre, Îi cerem Domnului: „umple de bucurie și de veselie inimile noastre totdeauna [πλήρωσον χαρᾶς καὶ εὐφροσύνης τὰς καρδίας ἡμῶν πάντοτε], acum și pururea și întru vecii vecilor [νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων]”[4]. Pentru că a fi cu Domnul și cu toți Sfinții și Îngerii Lui înseamnă a fi plin de bucurie și de veselie pentru veșnicie. A fi cu adevărat împlinit.

Motivele pentru care oamenii nu vor Împărăția lui Dumnezeu sunt cu totul pământești și trecătoare [Lc. 14, 18-20]. Sunt puerile. Pământul din câmp, animalele noastre din curte, alipirea de soția noastră nu sunt motive reale pentru a nu participa la Cina Domnului, la Dumnezeiasca Lui Euharistie. Pentru că munca noastră și căsnicia noastră au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de binecuvântarea Lui tot timpul. Alipirea de cele trecătoare sau alipirea pătimașă de oameni ne fac cu totul trupești. Dar când ne unim cu Dumnezeu în Dumnezeiasca Euharistie, dorind să facem mereu voia Lui, atunci prețuim cu adevărat și familia și averea și timpul vieții noastre. Căci tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem sunt pentru împlinirea noastră reală, duhovnicească. Iar dacă averea, serviciul, familia, alegerile noastre cotidiene nu ne împlinesc, nu ne duc la Dumnezeu, trebuie să vedem unde greșim, adică unde suntem alipiți pătimaș de lucruri sau oameni, pentru ca să ne pocăim pentru aceasta.

Dumnezeu a nins frumos peste noi în acest decembrie. Ne-a nins cu mila Lui pentru ca albul zăpezii să ni-l dorim și în suflet. Iar noi facem curățenie în sufletul nostru numai atunci când ne spovedim cu adevărat păcatele noastre. Și când ne spovedim cu adevărat, atunci „toți Sfinții din cer sunt de față ca să-l primească pe cel ce se apropie de Taina Pocăinței”[5].  Pentru că mare „bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

Pocăința noastră reală și iertarea Lui sacramentală ne deschid drumul spre Hristos euharistic. Pentru că ne umplu de slava, de smerenia și de marea Lui cuviință, care ne dau să ne unim cu Domnul cu adevărat. De aceea, fără o viață duhovnicească continuă și fără să te spovedești cu adevărat, nu te poți uni cu adevărat cu Domnul, cu mare bucurie și sfințenie. Pentru că întreaga ta ființă trebuie să se pregătească de preamarea și preasfânta unire cu Dumnezeu. Trebuie să te deschizi cu totul spre Dumnezeu, pentru ca să trăiești în mod deplin unirea cu El în tot sufletul tău și în toate mădularele trupului tău. Pentru că, prin unirea sacramentală cu Domnul, El ne sfințește și ne îndumnezeiește în mod deplin, adică în toată ființa noastră.

Cine însă nu simte nicio schimbare dumnezeiască în ființa lui după ce s-a împărtășit cu Domnul înseamnă că e un mare păcătos nepocăit. Înseamnă că inima lui e nesmerită și necurățită, că nu are iubire de Dumnezeu și de oameni, că nu împlinește voia lui Dumnezeu în viața lui. Pentru că numai cineva rece și indiferent față de voia lui Dumnezeu poate să rămână nepăsător primindu-L pe Dumnezeu în ființa lui.

Căci cei care Îl iubesc pe Dumnezeu cu înfocare, aceia se curățesc și se luminează și se sfințesc pururea împărtășindu-se cu Domnul. Și pentru ei nu este nicio clipă mai importantă și mai sfântă decât aceea în care Îl primesc pe Domnul în sufletul și în trupul lor, în toată ființa lor.

Când Preotul se împărtășește cu Dumnezeieștile Taine ale Domnului, adică cu Trupul și Sângele Său cele preadumnezeiești, el e foarte mulțumitor lui Dumnezeu și Îi spune Lui: „Mulțumim Ție [Εὐχαριστοῦμέν Σοι], Stăpâne iubitorule de oameni [Δέσποτα φιλάνθρωπε], făcătorule de bine al sufletelor noastre [εὐεργέτα τῶν ψυχῶν ἡμῶν], că și [în] ziua de față ne-ai învrednicit pe noi de cereștile și nemuritoarele Tale Taine [ὅτι καὶ τῇ παρούσῃ ἡμέρᾳ κατηξίωσας ἡμᾶς τῶν ἐπουρανίων Σου καὶ ἀθανάτων Μυστηρίων]!”[6].

Și Trupul și Sângele Domnului sunt cerești și dumnezeiești, pentru că Domnul Și-a ridicat umanitatea Sa, prin Înălțarea Sa la cer, în sânul Dumnezeului treimic. Și ele sunt nemuritoare și ne umplu pe noi de viața cea veșnică, pentru că sunt viața lui Dumnezeu pentru noi. Ele sunt „pâinea vieții [ὁ ἄρτος τῆς ζωῆς]” [In. 6, 35, BYZ], fără de care noi nu avem viață dumnezeiască întru noi. Și Hristos, Pâinea vieții noastre, Se coboară mereu la noi din cer, pentru că ni Se dăruie la fiecare Dumnezeiască Liturghie ca mâncare și băutură spre viața veșnică. Căci „cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el [în] ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare și sângele Meu este cu adevărat băutură. [Iar] cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, [acela] în Mine rămâne și Eu [rămân] în el” [In. 6, 54-56, BYZ].

Iar unde este Hristos, acolo e și Tatăl și Duhul Sfânt. Pentru că, împărtășindu-ne euharistic cu Domnul, noi ne împărtășim de slava lui Dumnezeu, care e comună persoanelor dumnezeiești. Și dacă slava Treimii locuiește în noi, atunci Dumnezeul nostru treimic locuiește în noi și este cu noi totdeauna.

Pentru că Cina cea Dumnezeiască este pentru toți! Este pentru toți cei care sunt pe străzile și pe aleile pământului. E pentru toți cei săraci, cei ologi, cei șchiopi, cei orbi [Lc. 14, 21]. E pentru toți cei bolnavi sufletește și trupește, pentru toți cei care cunosc sau încă nu cunosc Biserica lui Dumnezeu, dar o vor cunoaște prin convertire și pocăință.

Cina e pentru toți! Mântuirea e pentru toți! Împărăția Lui e pentru toți! Tocmai de aceea trebuie să vorbim pe înțelesul fiecărui om, trebuie să vorbim fiecăruia în parte despre Dumnezeul mântuirii noastre.

Trebuie să îi îndemnăm pe toți să intre la Cină! Pentru că Domnul vrea ca să se umple Casa Lui [Lc. 14, 23], să se umple Biserica Lui, să se umple Împărăția Lui cu toți cei mântuiți. Dar pentru că mântuirea noastră ține de voința noastră și de conlucrarea noastră zilnică cu Dumnezeu, de aceea „mulți sunt cei chemați [πολλοὶ εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ].

Toți sunt chemați de Domnul la mântuire, dar cei care au răspuns chemării Lui sunt puțini. Pentru că doar puțini oameni au vrut să fie aleșii lui Dumnezeu, Sfinții Lui în Împărăția Sa. Și cu toate acestea, Împărăția lui Dumnezeu e plină de milioane de Sfinți preafrumoși și preabuni, care ne îndeamnă și pe noi la urmarea lor. Dar pentru ca să știm cum au trăit și ce au mărturisit în viața lor, trebuie să vrem să le cunoaștem viața și opera.

Așadar, iubiții mei, suntem chemați de Domnul slavei să venim la El și să fim cu El pentru toți vecii. Căci Hristos trebuie „să domnească în inima, viața și țara noastră”[7]. El trebuie să împărățească în orice om al pământului. Căci „scopul Sfintei Liturghii este împărtășirea tuturor [credincioșilor] spre trezvia sufletului”[8] și spre mântuirea noastră. Și chemarea noastră la Cina Lui e chemarea noastră continuă la Biserică și la slujirea Dumnezeieștii Liturghii și la împărtășirea euharistică cu Domnul. Pentru că numai aici, în Biserica slavei Sale, noi ne mântuim și ne sfințim viața noastră.

Mult spor în viața și în nevoința dumneavoastră! Și Domnul să ne bucure mereu prin mila Lui cea nemărginită față de noi! Amin.

---

[1] Începută la 8. 14, în zi de miercuri, 9 decembrie 2020. Cer înnorat, minus un grad, vânt de 11 km/ h.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Georgios I. Mantzaridis (de fapt: Gheorghios I. Manțaridis [Γεώργιος Ι. Μαντζαρίδης]), Instituție și harismă, trad. din neogr. de Nicușor Deciu, o ed. îngrij. de Arhim. Nathanael Neacșu, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 57-58.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[5] Arhimandrit Zaharia Zaharou [de fapt: Ζαχαρίας Ζάχαρου], Pecetea prezenței lui Hristos în inima omului, cu trad. din lb. gr. de Monahia Tecla și Monahia Porfiria (Mănăstirea Essex), Ed. Basilica, București, 2020, p. 118.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[7] Ieroschimonah Nil Dorobanțu, „Nebun pentru Hristos” și flacără vie a Monahismului secolului XX. Autobiografie duhovnicească, ed. îngrijită de Pr. Ionel Dumitru Adam, Ed. Floarea de april, Zemeș (Bacău), 2017, p. 49. [8] Idem, p. 200.

Iubiții mei[1],

Catedrala Teologie pentru azi, la 14 ani de creație online, a mai urcat spre cer cu încă 10 cărți, care însumează 4.121 de pagini. Și aceasta e o mare împlinire pentru mine și soția mea, pentru că am simțit din plin întărirea noastră de către Dumnezeu. Căci toate acestea le facem cu Dumnezeu, cu Cel care ne întărește pe noi spre a face mereu voia Lui.

Am terminat 2019 cu Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2), publicată pe 23 decembrie, iar anul acesta am mai publicat încă 9 cărți:

Istoria literaturii române (vol. I),

Istoria literaturii române (vol. 2),  

Rămâne să ne vedem,

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu († 4 mai). Acatistul și Predici întru pomenirea sa,

Vorbiri de Facebook (vol. 6),  

Istoria literaturii române (vol. 3),  

Cartea Sfântului Profet Isaias (ediția științifică),  

Istoria literaturii române (vol. 4) și

Praedicationes (vol. 16).

Alături de cele 10 cărți, am ajuns la 15. 517 articole publicate și 14. 990 de comentarii infrapaginale, având publicate până acum 192 de cărți marca Teologie pentru azi. Ceea ce înseamnă că am muncit în mod neîntrerupt, am dăruit cu toată inima noastră și am dialogat în mod real cu cititorii noștri.

Pentru că orice fărâmă de text și, cu atât mai mult, o carte, e un dialog viu cu oamenii. Cei care citesc cartea, de fapt te citesc. Îți citesc sufletul, îți citesc crezurile, îți citesc ostenelile, îți citesc iubirea ta pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Iar cărțile noastre sunt teritorii vaste și sincere, teritorii de conștiință care vorbesc despre noi doi, despre cei care vă suntem gazde și prieteni de 14 ani de zile pe această platformă teologică. Așa că, dacă ne veți privi prin cărțile noastre, atunci ne veți cunoaște cu adevărat. Și dacă ne cunoașteți, înseamnă că ne-ați citit cu iubire și cu atenție, umplându-vă de atenția și de liniștea și de iubirea noastră pentru Dumnezeu și oameni, pentru adevăr și profunzime.

Pentru că noi suntem oamenii sintezelor abisale, ai dialogului real și ai prieteniei neîntrerupte. Nu ne plac schilodirile adevărului, nu ne place minciuna patentată, nu ne place prietenia care ține doi ani, trei luni și 15 zile, ci, dimpotrivă, ne place adevărul deplin, ne place dialogul care ne odihnește, ne place prietenia care ne îndumnezeiește.

Tocmai de aceea, nici cărțile la noi nu sunt pentru a lua ochii oamenilor, pentru a primi funcții și premii, pentru a câștiga bani și notorietate vană, ci pentru a ne curăți, a ne lumina și a ne sfinți viața noastră. Cărțile sunt pentru noi soteriologice. Sunt munca noastră de zi cu zi, sunt osteneala noastră, sunt rucodelia noastră. Și, prin ele, noi înșine devenim catedrale raționale ale lui Dumnezeu, pentru că mântuirea e împreună-lucrare continuă cu Dumnezeu.

Iar Catedrala se înalță continuu spre Dumnezeu, e ascendentă, e verticală, pentru că e o mergere continuă cu El spre El. Niciun centimetru din ea nu se face fără El, dar ea tinde mereu spre El. Pentru că opera noastră e înrădăcinată în slava și în adevărul Lui, iar ea urcă mereu spre El, spre Dumnezeul mântuirii noastre. Și nu poate urca, dacă nu rămâne pentru veșnicie înrădăcinată soteriologic. Pentru că urcușul duhovnicesc presupune o rămânere continuă în slava și în adevărul lui Dumnezeu.

De aceea, Biserica lui Dumnezeu e minunea minunilor în întreaga istorie a umanității. Din orice parte aș contempla Biserica, ea este o frumusețe inegalabilă. Pentru că întreaga ei rânduială divino-umană, tot adevărul, toată slava și toată frumusețea ei se văd în Sfinții lui Dumnezeu, în Sfinții Bisericii Lui. Și ea, Biserica, e frumusețea desăvârșită a întregii istorii, pentru că orice Sfânt al lui Dumnezeu este un purtător de Dumnezeu. Căci este un curățit, un luminat, un sfințit de Dumnezeu, unul umplut de slava Lui din destul.

Iar Sfinții Lui ar trebui să ne învețe pe toți să nu schimbăm nimic în Biserica Lui și să nu plecăm niciodată din ea. Căci dacă ei s-au sfințit în Biserica Lui, tot în ea trebuie să ne sfințim și noi. Și dacă ei s-au sfințit în diverse secole și sunt atât de frumoși și de curați, atunci această Biserică a lui Dumnezeu are tot ceea ce îi trebuie pentru a ne face oameni cerești. Iar dacă aici sunt Sfinții, toți Sfinții Lui, unde altundeva să mergem?!

De aceea, noi doi, eu și soția mea, ne îndurerăm mult când vedem oameni școliți, oameni cu ample potențe, care aleg să trăiască în diverse confesiuni și religii, adică în afara Bisericii lui Dumnezeu. Căci ei trăiesc o orbire imensă, dar ea e pe măsura patimilor personale. Pentru că, dacă și-ar fi dorit în mod real să cunoască Biserica lui Dumnezeu, dacă ar fi vrut cu adevărat adevărul Lui, Dumnezeu li l-ar fi revelat. Dar pentru că se încred în ei, adică în patimile lor, nu pot să vadă ceea ce e clar pentru noi: nu pot să vadă Biserica și Sfinții ei, pentru că nu vor cu adevărat viața cu Dumnezeu.

Și nu pot să vadă Biserica și pe Sfinții Lui, pentru că nu Îl vor cu adevărat pe Dumnezeu. Nu vor exigențele Lui, nu vor rânduielile Lui, nu vor simplitatea Lui. Și când vrei „să schimbi” lumea fără ca tu însuți să te schimbi, atunci nu îți place Biserica. Pentru că Biserica îți cere ca tu însuți să te schimbi pentru ea, să te schimbi continuu pentru ea, pentru ca să fii un rob credincios al lui Dumnezeu.

Sfântul Arhiepiscop Nicolaos, cum v-am spus în predica anterioară, nu a căutat să devină Arhiepiscop, dar a căutat să devină creștin. Tocmai de aceea, pe el, pe cel care nu a dorit Preoția, l-a ales Dumnezeu să fie Arhiepiscop.

Nici eu nu am căutat Preoția, ci am căutat să Îl cunosc pe Dumnezeu și să Îi slujesc Lui. De aceea, când Dumnezeu a început să mă cheme spre Preoție, eu am tras de timp și atunci, până când am acceptat voia Lui în cele din urmă. Am fost hirotonit Preot pe 17 septembrie 2005 și am început platforma Teologie pentru azi pe 6 decembrie 2006, la un an de Preoție, fără ca să îmi fac planuri clare de viitor. Dar am dat iarăși curs chemării lui Dumnezeu, muncind zilnic, sprijinit continuu de Dumnezeu, pentru ca această Catedrală să aibă vizibilitatea de acum.

Și cu toată vizibilitatea ei, Catedrala își are toată frumusețea ei înăuntru. Trebuie să intri, să te așezi și să începi să o citești. E o Catedrală ce trebuie citită și înțeleasă în mod adânc, pentru ca să îți schimbe viața. Sau e contemplarea căii noastre cu Dumnezeu, pentru ca să te aprinzi și tu de dorul de a avea o cale reală și veșnică cu Dumnezeu. Pentru că acolo unde ne duce Dumnezeu, nici nu am fi sperat vreodată să mergem.

Așadar, iubiții mei, e ceas de sărbătoare pentru noi, dar și pentru dumneavoastră, cei care ne iubiți și apreciați! E o sărbătoare a muncii, e o sărbătoare a nevoinței care te împlinește. Și de aceea Îi suntem recunoscători și mulțumitori pururea lui Dumnezeu pentru toate acestea, pentru că împlinirea duhovnicească e darul Său pentru noi.

Cuvintele noastre să răsară și să rodească în dumneavoastră! Cuvintele Lui puse în inima noastră și vestite dumneavoastră să răsară și să rodească pururea în neamul românesc și oriunde sunt citite și traduse!

Vă mulțumesc pentru toată rugăciunea și pentru tot sprijinul acordat! Dumnezeul slavei, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, să vă umple de toată pacea și de toată bucuria Lui, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

---

[1] Începută la 12. 48, în zi de vineri, pe 4 decembrie 2020. Cer înnorat, două grade, vânt de 3 km/ h.

Iubiții mei[1],

mai înainte de toate darurile pe care le facem altora este starea de deschidere față de toți oamenii și de cuprindere a tuturor în inima noastră. Pentru că în noi trebuie să cuprindem „toate noroadele pământului, întregul Adam, [întreaga umanitate] de la începutul lumii și până la sfârșitul veacului, și să ne rugăm neîncetat pentru mântuirea lor”[2]. Căci putem să dăruim altora ceva, numai când îi asumăm pe toți oamenii  în inima noastră și când vrem să îi ajutăm pe toți laolaltă. Iar această cuprindere universală a umanității în inima noastră ne este dăruită de slava lui Dumnezeu spre mântuirea noastră, pentru că așa iubește, de fapt, Dumnezeu: El iubește întreaga umanitate, ajutând pe fiecare în parte și pe toți laolaltă ca să se mântuie.

Dumnezeu e prezent continuu în Biserica Lui pentru ca noi să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim continuu împreună cu El. Și toată viața noastră creștină e una de slujire a Lui, una de intimizare continuă cu El. Pentru că „slujirea dumnezeiască ne dă putința să primim, în schimbul vieții noastre [celei] stricăcioase și vremelnice, viața nestricăcioasă și veșnică a Dumnezeului și Mântuitorului nostru”[3]. Tocmai de aceea, viața noastră, care e una bisericească, e divino-umană, pentru că e plină de slava lui Dumnezeu. Și fiind învățați mereu de către El ce să facem și ce să spunem în diverse contexte ale vieții noastre, suntem învățați la tot pasul să ne smerim continuu înaintea Lui și înaintea tuturor oamenilor. Pentru că starea de continuă smerire interioară a noastră e o izvorâre din preaplinul dragostei dumnezeiești din noi înșine, care ne învață să cuprindem și să înțelegem tot mai mult oamenii.

Iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă în noi în mod neîncetat, ne învață să iubim, adică să cuprindem în mod desăvârșit oamenii în inima noastră, în iubirea și în rugăciunea noastră pentru ei. Și pe măsură ce îi iubim pe oameni, pe atât ne și smerim în fața voii și a lucrării lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că vedem schimbări vii, reale și în noi, dar și în alții. Schimbările cele vii și tainice ale lui Dumnezeu din oameni se văd duhovnicește. Și dacă le vezi prin slava lui Dumnezeu, dacă le vezi în tine și în alții, atunci ele te smeresc continuu, pentru că asiști în mod real la mântuirea oamenilor.

Iar noi, pe de o parte, asistăm la decăderea zilnică a oamenilor, dar, pe de altă parte, și la zidirea lor zilnică, la mântuirea lor. În societate, peste tot în lume, vezi cum se păcătuiește, vezi cum se fură, cum se curvește, cum se hulește. Dar ca Duhovnic și ca om duhovnicesc poți vedea și cum se rezidește casa sufletului, cum se curățesc și se luminează și se sfințesc oamenii, cei care până mai ieri erau neștiutori și păcătoși, care până mai ieri erau indolenți față de mântuirea lor. Poți vedea un lucru real: cum se mântuie oamenii. Pentru că, dacă decadența e reală, cu atât mai reală e sfințenia.

Și când păcătuim, noi îi ascultăm pe demoni și lucrăm de unii singuri răutatea păcatului, dar când ne ridicăm din păcate și ne umplem de slava lui Dumnezeu, noi lucrăm fiecare lucru al îndreptării noastre împreună cu Dumnezeu și nu de unii singuri.

Păcatul e singurătate și însingurare depersonalizantă, dar fapta bună e împreună-lucrare cu Dumnezeu, care ne face continuu după asemănarea Lui! Păcatul ne urâțește continuu, pe când virtutea ne îndumnezeiește continuu. Și a te îndumnezei înseamnă a te umple de toată sfințenia, de toată cunoașterea dumnezeiască, de toată pacea și cuviința lui Dumnezeu. Lucruri care nu se găsesc la cel care trăiește oricum, care nu ascultă de Dumnezeu, care nu are Biserica mereu în inima lui.

Predicile Bisericii sunt descriptive, sunt pictări ale adevărului în fața oamenilor. Pentru că putem picta sfințenia oamenilor, dând exemple de Sfinți concreți, reali, a căror viață e plină de voia lui Dumnezeu, dar putem picta și neoameni, adică păcătoși notorii, păcătoși adânciți în rele, pentru a înțelege răul păcatelor din noi înșine. Tocmai de aceea, pe lângă Sfinții lui Dumnezeu, în Sfintele Icoane îi avem adesea și pe demoni, pe învățătorii tuturor răutăților, dar și pe cei care i-au urât și martirizat pe Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că iconografia Bisericii ne pune în față adevărul despre oameni și despre lumea noastră: există Sfinți mulți, dar și păcătoși mulți, iar noi desfigurăm masiv, în fiecare zi, creația lui Dumnezeu.

Iconografia Bisericii are același simț acut al adevărului ca și Scriptura și Viețile Sfinților. În Scriptură și în Viețile Sfinților întâlnim atrocități fără de număr, păcate înfiorătoare, martirizări sfâșietoare, adevăruri spuse cu toată gura. Pentru că fiecare mărturie a Bisericii e plină de adevăr și de sfințenie. Iar dacă Biserica ar cosmetiza realitatea istorică, dacă ar falsifica-o „în mod evlavios”, pentru ca noi „să nu ne smintim” sau pentru ca noi „să nu suferim prea mult”, ne-ar face cel mai mare rău. Pentru că noi trebuie să ne asumăm în rugăciunea și în iubirea noastră lumea așa cum este ea, cu toată sfințenia, dar și cu tot satanismul de care e în stare. Fiindcă numai așa Îi putem cere lui Dumnezeu, simțind din destul drama ei, mântuirea ei și a noastră.

Rugăciunea dureroasă pentru lume sau rugăciunea pentru lume ca rugăciune pentru mântuirea noastră e împlinirea poruncii dumnezeiești de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine.

– Și când ne iubim noi cu adevărat pe noi înșine?

– Când ne nevoim pentru mântuirea noastră! Căci trebuie să ne pierdem sufletul nostru pentru Dumnezeu, ca să ni-l mântuim [Lc. 9, 24, BYZ].

– Și ce înseamnă să ne pierdem sufletul pentru El?

– Să scoatem din el, din sufletul nostru, tot păcatul, toată patima, pentru ca să ne unim cu Dumnezeu pentru toți vecii. Căci cel care ne strică sufletul e păcatul. Și dacă scoatem păcatele din noi înșine, adică alipirea noastră de cele rele, atunci ne unim numai cu Dumnezeu și găsim în El toată bucuria, plăcerea și împlinirea noastră.

De fapt, ceea ce ne îngustează inima e iubirea pătimașă față de noi înșine. E grija noastră obsesivă față de binele nostru egoist. Iar deschiderea spre Dumnezeu și spre oameni înseamnă tocmai evadarea noastră din temnița egoismului, pentru a ne trăi viața în libertatea duhovnicească a lui Dumnezeu. Înseamnă răstignirea de sine pe care ne-o cere Domnul, înseamnă iubirea continuă pentru oameni. Căci iubirea continuă pentru ei înseamnă că nu poți iubi doar un om, că nu poți iubi doar o sută sau un milion de oameni, ci trebuie să iubești toți oamenii și toate făpturile lui Dumnezeu. Pentru că ele sunt ale Lui, iar noi Îl iubim pe El mai presus de toate. Și dacă Îl iubim pe El cu adevărat, nu avem cum să nu iubim și tot ceea ce a făcut, face și va face El.

De unde rezultă, din iubirea pentru Dumnezeu, că nu poți iubi omul și să fii indiferent față de viața și opera lui. Pentru că atunci când Îl iubim pe Dumnezeu, Îl iubim cu tot ceea ce face și spune, adică cu tot ceea ce a creat, creează și va crea. Căci Îl iubim pe El, pe Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, dar iubim și opera Lui. Iubim sfatul Lui cel veșnic, iubim iconomia Lui cu lumea, iubim împlinirea și desăvârșirea întregii Sale creații. Și dacă Îl iubim pe El în acest mod, atunci nu putem să îi iubim pe oameni doar din gură, ci cu toată ființa și lucrarea vieții noastre. Căci ne dăruim în nevoința și în rugăciunea noastră pentru lume cu totul, ca să ne mântuim și noi, dar și întreaga umanitate.

Însă îți asumi întreaga umanitate în nevoința ta, dacă știi că ea vine din Părinții întregii umanități, din Sfinții Protopărinți Adam și Eva. Cei întâi creați de Dumnezeu sunt primii noștri Părinți sau Părinții a tot neamul omenesc. Cu alte cuvinte, cu toții avem același sânge și aceiași părinți. Și părinții noștri au fost creați de Dumnezeu ca o familie iubitoare și cu totul curată, pentru ca să Îi slujească pentru totdeauna lui Dumnezeu. Căci scopul vieții noastre e tocmai acesta: comuniunea veșnică cu Dumnezeu.

Și dacă îți asumi întreaga umanitate în rugăciunea ta, nu faci altceva decât să dorești binele tuturor. Iar binele tuturor e mântuirea personală a fiecărui om, adică comuniunea veșnică a fiecăruia cu Făcătorul vieții noastre, cu Dumnezeu. Binele pentru toți e și împlinirea noastră, pe când separarea de unii sau de toți înseamnă însingurarea și înghețarea noastră interioară. Căci orice păcat pe care îl săvârșim în noi înșine ne îmbolnăvește profund, iar boala din noi se împânzește și în ceilalți.

Exemplul rău, pe care îl urmează mulți, este exemplul sinucigaș și, în același timp, omorâtor de suflete. Te omori pe tine însuți, dar îi omori și pe alții prin păcatele tale. Și noi ne spovedim și pentru păcatele noastre, dar și pentru cele pe care le-am provocat în alții, prin aceea că i-am smintit profund prin viața noastră. Căci păcatul nu e doar ceea ce faci, ci și ceea ce emană din tine și îmbolnăvește și pe alții.

De aceea, când privim spre Sfinții lui Dumnezeu, privim ca spre soare. Pentru că vedem în viața lor o multitudine de fapte bune și de virtuți dumnezeiești. Iar dacă privim la Sfântul Nicolaos [Νικόλαος], Arhiepiscopul din Mira Lichiei [Μύρα τῆς Λυκίας][4], astăzi pomenit, noi vedem mai întâi de toate bunătatea și dărnicia lui ca pe un soare care ne umple inima. Pentru că vedem grija lui pentru oameni, pentru mântuirea oamenilor, dovedită în fapte concrete de viață, făcute la timpul potrivit.

S-a născut pe 15 martie 270 și a adormit la vârsta de 73 de ani, pe data de 6 decembrie 343. S-a născut la Patara [Πάταρα], pe malul Mării Mediterane, în sud-vestul Lichiei, care era lângă micul oraș turcesc de azi numit Gelemiș, din provincia Antalya, și a adormit la Mira [Μύρα], care era lângă un alt mic oraș turcesc de azi, numit până de curând Kale, iar din 2005 se numește Demre, care e tot în provincia Antalya din Turcia[5]. Însă a fost în pelerinaj la Ierusalim și în Egipt ca să cunoască viața bisericească și duhovnicească de acolo, iar apoi a participat la Sinodul I Ecumenic de la Nicea [Νίκαια] (325), care este orașul İznik de azi, din Turcia[6], pentru ca să mărturisească despre Dumnezeul mântuirii noastre.

Pentru că viața curată și sfântă e în același timp una mărturisitoare și doxologică. Îl mărturisim cu bucurie pe Dumnezeul mântuirii noastre, vorbim cu înțelegere și cu smerenie despre El tuturor, dar în același timp Îl lăudăm pe El cu toată ființa noastră. Căci El este verticalitatea vieții noastre, El este Cel care ne întărește să dăm mărturia cea bună despre El, pentru că noi trăim cu El tot timpul.

Cel care, în pruncie, sugea lapte de la sânul mamei lui doar o dată pe zi miercurea și vinerea, în zilele de post[7], arătând postirea și cuviința vieții lui de mai târziu, a învățat în mod profund să aibă grijă de oameni. Pentru că, la moartea părinților săi, el a rămas cu o mare proprietate, cu o mulțime de bani și de averi[8]. Și nu s-a gândit să petreacă toată ziua datorită acestor bani și să facă abstracție de ceilalți, ci I-a cerut lui Dumnezeu ca El să facă ceea ce dorește cu moștenirea lui. Și, vecinul lui, era un tată cu trei fecioare de măritat, care ajunsese scăpătat prin vicleniile demonilor. Fusese un om bogat, fiind foarte cunoscut, dar care s-a văzut deodată în sărăcie. Și era atât de sărac încât dorea să își ducă fetele la bordel, pentru că nu avea cu ce să le întrețină[9].

Însă, când a auzit Sfântul Nicolaos despre starea lor de sărăcie și despre ce vrea să facă acest tată neajutorat, a luat imediat o pungă cu bani de aur și, fără să fie văzut de cineva, a aruncat-o în casa vecinului său. Și a mai făcut încă de două ori această faptă preamilostivă, pentru ca să le ajute pe toate cele 3 fete[10].

Pentru că banii trebuie să îi îmbrățișeze și să îi ajute pe oameni și nu să ne separe pe unii de alții!

Banii sunt un pod spre ceilalți și nu un zid care ne desparte de ceilalți!

Așa că viața curată, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea de oameni l-au pregătit pe Sfântul Nicolaos pentru Dumnezeiasca Preoție. Și el nu și-a cumpărat episcopatul pe bani sau nu l-a primit prin influența mai marilor zilei, ci l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că atunci când a murit Arhiepiscopul de Mira, Dumnezeu i-a revelat unui Episcop cine este persoana care trebuie hirotonită pentru scaunul vacant: „Mergi la Casa lui Dumnezeu la noapte și stai la intrare! Și pe cel care vine să intre în Biserică în mod tăcut, înainte de oricine altcineva, ia-l pe acesta și-l rânduiește pe el în slujirea de Episcop! [Căci] numele său este Nicolaos”[11]. Și când a venit Sfântul Nicolaos la Biserică, care nu știa ce îl așteaptă, l-a întâmpinat Episcopul ce primise revelația de la Dumnezeu și l-a întrebat cum se numește. Iar Sfântul Nicolaos i-a răspuns: „O, Stăpâne, [sunt] Nicolaos păcătosul, slujitorul Preasfinției voastre!”[12]. Iar Episcopul, cu mare bucurie, l-a introdus în mijlocul celorlalți Episcopi care îl așteptau, și le-a spus că el este „omul pe care Domnul l-a făcut cunoscut mai înainte și mai înainte l-a rânduit a fi acum Episcop peste noi toți și al Preasfintei Biserici catolice a lui Hristos”[13].

Căci Biserica lui Hristos e una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică Biserică [ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν], așa cum spune Crezul Bisericii[14]. Și când spunem că Biserica e catolică [καθολικὴν], spunem că ea este universală[15], că ea e Biserica întregii lumi, pentru că trebuie să cuprindă întreaga lume. Pentru că ceea ce au început Sfinții Apostoli în primul secol al Bisericii trebuie să continuăm noi, urmașii lor, aceea de a sădi Biserica în întreaga lume.

Iar Sfântul Nicolaos a fost ales și rânduit de Dumnezeu Episcop în Biserica Lui, pentru ca să păstorească cu sfințenie. Pentru ca exemplul bun al vieții sale să strălucească tuturor și să îi îndemne pe toți la urmarea lui.

Și Sfântul Nicolaos a acceptat voia lui Dumnezeu cu el, deși nu aștepta o astfel de slujire în Biserica Lui. Dar pentru că a acceptat voia lui Dumnezeu cu el, Sfântul Nicolaos și-a transformat numele în renume. Căci Nicolaos înseamnă biruitor de popor[16]. Și el a învins inimile oamenilor nu prin teroare și prin con- strângere, ci prin iubirea și milostivirea lui. Pentru că el i-a făcut pe oameni să-l iubească pentru curăția și sfințenia lui și să îl cheme mereu în rugăciunile lor. Așa cum trebuie să îl chemăm și noi pe Sfântul Nicolaos, ca să ne întărească și să ne ajute mereu în viața noastră.

Sfântul Nicolaos, Părintele nostru, este ocrotitorul platformei Teologie pentru azi, pe care am început-o în urmă cu 14 ani de ziua lui de prăznuire. Căci de la el am învățat să dăruim continuu și să ne bucurăm continuu în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că viața reală e viața care se dăruie, care se bucură în mod curat, care muncește spre luminarea și folosul veșnic al oamenilor.

Totodată astăzi voi vota împreună cu Doamna Preoteasă și ne vom bucura împreună de împlinirea enormă pe care ne-au adus-o cei 14 ani de creație online. Vă mulțumesc celor care sunteți împreună cu noi în această bucurie sfântă! La mulți ani tuturor, împlinire în postul dumneavoastră pe mai departe, și multă bucurie și pace! Amin!

---

[1] Începută la ora 11.00, în zi de miercuri, pe 2 decembrie 2020. Cer înnorat, un grad, vânt de 5 km/ h.

[2] Arhimandrit Zaharia Zaharou [de fapt: Ζαχαρίας Ζάχαρου], Pecetea prezenței lui Hristos în inima omului, cu trad. din lb. gr. de Monahia Tecla și Monahia Porfiria (Mănăstirea Essex), Ed. Basilica, București, 2020, p. 46.

[3] Idem, p. 80.

[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/m/12/d/6/sxsaintlist.aspx și https://el.wikipedia.org/wiki/Μύρα.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas, https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia), https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas, https://en.wikipedia.org/wiki/First_Council_of_Nicaea.

[7] Michael the Archimandrite,  St. Nicholas of Myra Life, (Vita per Michaelem, în Bibliotheca Hagiographica Graeca, vol.  1348), translated by John Quinn and Bryson Sewell, 2014, p. 5 în format PDF, cf. https://www.roger-pearse.com/weblog/wp-content/uploads/2015/03/vita-per-Michaelem.pdf.

[8] Ibidem. [9] Idem, p. 6. [10] Idem, p. 7-8. [11] Idem, p. 9. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 10.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.

[15] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/καθολικός.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolaos.

Iubiții mei[1],

Dumnezeul mântuirii noastre, Cel unul în ființa Sa, dar întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, a creat popoarele ca realități sociale unitare și a pus peste ele conducători cerești. Pentru că Sfântul Profet Daniil, în cartea sa, îi numește strategi/ conducători [στρατηγοί] pe Sfinții Îngeri păzitori ai popoarelor, vorbindu-ne, de exemplu, despre „strategul împăratului perșilor [ὁ στρατηγὸς βασιλέως περσῶν]” [Dan. 10, 13, LXX] sau despre „strategul ellinilor [στρατηγὸς ἑλλήνων]/ grecilor” [Dan. 10, 20, LXX].

Troparul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil preia acest substantiv scriptural, indicând totodată și ierarhia lor cerească, și rezultă Ἀρχιστράτηγοι [Arhistrategi/ Întâi-conducători] ai oștirilor cerești [τῶν οὐρανίων στρατιῶν][2]. Toate Puterile cerești [οὐράνιων Δυνάμεων][3], adică toate cele 9 Ierarhii îngerești, formează tabăra lui Dumnezeu [παρεμβολὴν Θεοῦ] [Fac. 32, 2, LXX]. Formează armata duhovnicească a lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, Dumnezeul nostru este Κύριος Σαβαὼθ [Chirios Savaot/ Domnul Savaot] [Rom. 9, 29, BYZ]. Iar Σαβαὼθ e transliterarea substantivului plural צְבָא֖וֹת [Țvaot] [I Sam. 4, 4, WTT], care înseamnă Oștiri. Căci El e Domnul Oștirilor cerești, Domnul Puterilor cerești, adică al tuturor Sfinților Săi Îngeri, care formează Armata Lui cea duhovnicească.

Iar numărul lor, al Sfinților Îngeri, e știut numai de Dumnezeu. Și el e imens. Și ne aducem aminte ce i-a spus Domnul Ucenicului Său: „Sau ți se pare că nu pot acum să cer Tatălui Meu și Îmi va [vor] sta Mie mai multe [mult] decât 12 legiuni de Îngeri [καὶ παραστήσει Μοι πλείους ἢ δώδεκα λεγεῶνας Ἀγγέλων]?” [Mt. 26, 53, BYZ]. Domnul Îngerilor vorbește despre 12 legiuni de Îngeri care puteau să vină imediat de față și să acționeze împotriva celor care veniseră să-L prindă. Legiunea romană era formată din circa 6.000 de soldați[4]. Și El le vorbește despre 12 legiuni de Îngeri, pentru că 12 erau și Apostolii Lui. Dar dacă înmulțim 6.000 cu 12 rezultă 72.000 de Îngeri, o armată îngerească, deși un singur Înger putea să îi omoare pe toți cei care I se împotriveau Domnului.

Dar El a vrut să le arate Ucenicilor Lui că nu a fost slab, că nu I-a lipsit puterea, ci că El S-a lăsat prins de către ei, pentru că El este Domnul Îngerilor și al oamenilor, al întregii creații. Și prinderea Lui nu e un semn de slăbiciune, ci de mare iubire, pentru că S-a lăsat prins și omorât pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Mulți dintre Sfinții noștri păzitori au suferit dureri, chinuri și moarte martirică de la oameni necredincioși și răi. Însă ei nu au fost slabi, ci puternici prin sfințenia și prin răbdarea lor! Tocmai de aceea, acum, din Împărăția lui Dumnezeu, ei ne învață să păzim toate poruncile Lui și să răbdăm toate pentru mântuirea noastră. Căci acest lucru ne-a poruncit Domnul: „În[tru] răbdarea voastră [Ἐν τῇ ὑπομονῇ ὑμῶν] dobândiți sufletele voastre [κτήσασθε τὰς ψυχὰς ὑμῶν]!” [Lc. 21, 19, BYZ].

Mântuirea noastră înseamnă dobândirea sau câștigarea sufletelor noastre. Și câștigarea mântuirii noastre are la baza ei multă răbdare, multă încredere în Dumnezeu, multă rugăciune, multă nevoință. Pentru că, în toate clipele vieții noastre, noi răbdăm toate prin întărirea noastră de către Dumnezeu.

Măreția Sfinților, a geniilor, a eroilor unui popor are în spate multă iubire și multă nevoință. Orice lucru important al unei națiuni are la bază multă răbdare și multă osteneală.

Cei 102 ani de Românie liberă și unită[5] au la bază multe jertfe și multă muncă. Pentru că unitatea națională nu doar s-a câștigat cu greutate, dar se și păstrează cu greutate. Și fiecare dintre noi, care iubim și muncim și credem în viitorul nostru în această țară, o ținem unită și liberă pe mai departe.

– Ce s-a hotărât atunci la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918?

– S-a hotărât ca toți românii să aibă o singură țară și ea să se numească România și că teritoriul ei este inalienabil, de neînstrăinat. Că această țară trebuie să aibă o constituție a ei și un regim democratic, ales prin vot, o presă liberă, instituții libere, dreptul de proprietate asupra pământului și industrii naționale[6]. Și cei care au semnat actul unirii[7], părinții fondatori ai României, aveau conștiința că au fost precedați de „bravi români, care…și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române”[8].

Eu îi înțeleg pe cei care vor să plece în altă parte pentru binele familiei lor. E dreptul lor la împlinire. Însă, personal, nu pot pleca din țara mea, pentru că sunt sigur că nu mă voi simți în nicio altă parte ca aici, unde m-am născut și unde sunt toți strămoșii mei. Aș găsi, cu siguranță, altă civilizație, altă cultură, mai multe cărți, alte oportunități, dar nu aș găsi și liniștea și împlinirea mea duhovnicească și intelectuală, alături de toți cei pe care îi iubesc. Pentru că în țara și în limba mea pot crea, pot iubi, pot munci, mă pot sfinți alături de toți cei de dinaintea mea, asumându-mi la nesfârșit cultura, civilizația, duhovnicia întregii Bisericii și a întregii lumi.

Căci nu trebuie să ne schimbăm țara, ci trebuie să ne deschidem tot mai larg inima. Nu trebuie să ne schimbăm limba, ci trebuie să învățăm noi și noi limbi ale pământului. Nu trebuie să pleci, ci să îți asumi tot mai mult întreaga umanitate.

De aceea, stând aici, eu trăiesc ca un om universal, ca un om căruia îi pasă de tot ceea ce se petrece pe fața pământului și față de toată istoria umanității. Pentru că, deși stau locului, eu sunt unul care adun de peste tot înțelepciunea lumii. Și, deși nu călătoresc în străinătate, eu am acces la arhivele de carte ale întregii lumi, îmbogățindu-mă pe fiecare zi cu experiență. Pentru că onlineul ne facilitează tuturor întâlnirea cu marea lume și cu experiența ei, dar puțini se bucură de această mare binecuvântare a zilelor noastre.

La fel, una e să te naști în România și să fii român în cartea de identitate, dar să nu-ți pese prea mult de identitatea ta națională și alta e să înveți pe fiecare zi, cu bucurie și cu evlavie, ce înseamnă a fi român. Pentru că a fi român înseamnă a fi creștin ortodox și un profund cunoscător al vieții, al limbii și al istoriei românilor. A fi român înseamnă a fi un creștin născut în poporul luminat de Sfântul Apostol Andreas, care are conștiința acută a responsabilității sale eclesiale.

Tocmai de aceea, eu nu zbor spre alte meleaguri pentru a mă regăsi pe mine însumi, ci eu adăst, eu mă odihnesc în Biserica apostolică a lui Dumnezeu din România, pentru ca să îmi înțeleg identitatea mea religioasă și națională. Pentru că, pe mine, Biserica m-a făcut conștient de mine însumi și marii Sfinți, marile genii și marii eroi și marii oameni de valoare ai românilor. Privind la ei, am înțeles cine sunt eu. Adică unul care trebuie să le calc pe urme, trăind creștinește și românește înaintea lui Dumnezeu și a întregii umanități.

Pentru că fiecare dintre noi trăim în priveliștea lumii. Trăim în văzul tuturor. Aspectul public al vieții noastre e plin de intimitatea noastră. Ce facem în ascuns, în taina inimii noastre, transpare în faptele noastre cotidiene. Fapt pentru care nu putem fi români și creștini doar de sărbători, doar când vrem noi, ci trebuie să fim tot timpul.

Și ca să fim creștini și români tot timpul, noi trebuie să arătăm tot timpul munca noastră, valoarea muncii noastre oamenilor. Însă ce facem noi pentru Biserica și țara noastră în fiecare zi? Cine suntem și cum ne schimbăm noi în bine, pentru ca să fim de folos Bisericii și țării noastre? Acestea sunt întrebările noastre, dar și ale celor care vor să ne cunoască! Pentru că vizitatorii României sau cunoscătorii ei de aproape și de departe se uită la fapte, la cum suntem și ce spunem și ce facem, și după ele ne caracterizează.

Să nu vă fie teamă de faptul că limba română e puțin cunoscută în lume! Dacă vom scrie lucruri valoroase, ele vor fi traduse în multe limbi.

Să nu vă fie teamă să inventați, să creați, să puneți în scenă teatru sau film! Valoarea va fi apreciată oriunde.

În scurt timp, bariera lingvistică va fi trecută prin tehnologiile de traducere instantă. Problema capitală însă este, și va rămâne, valoarea omului care vorbește. Când toți vom ști ce spun ceilalți, atunci va conta cine spune ceva esențial, fundamental pentru toți. Și pentru ca să ai lucruri importante de spus trebuie să te specializezi și să te înduhovnicești în același timp. Căci nu e de ajuns doar să știi, ci trebuie să fii și luminat de Dumnezeu tot timpul. Pentru că ceea ce te învață Dumnezeu nu te învață nimeni. Și numai prin El ajungem să cunoaștem și să rostim lucrurile cele importante pentru mulți oameni.

Așadar, iubiții mei, ziua noastră națională e ziua noastră de bucurie și de împlinire națională! Pentru că numai uniți, numai împreună putem face lucruri importante și nu fărâmițați și însingurați. Marile proiecte de țară le-am făcut și le vom face împreună. Marile dezastre le vom trăi împreună.

De aceea, trebuie să învățăm tot mai mult să ne bucurăm împreună. Avem nevoie de această bucurie sfântă: de bucuria de a ne simți uniți și binecuvântați în propria noastră țară. Dar pentru ca această bucurie să izvorască din noi trebuie ca fiecare să ne facem treaba în porțiunea noastră de viață și de muncă. Căci binele făcut de fiecare în parte devine binele tuturor, binele care ne bucură.

La mulți ani, multă sănătate și bucurie tuturor!

Dumnezeu să ne lumineze pe toți spre a face voia Lui și pentru a trăi și a ne bucura creștinește unul de altul! Amin.

---

[1] Începută la 6. 15, zi de joi, 26 noiembrie 2020. Ceață, minus două grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1123/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem.

[4] Cf. Friberg Greek Lexicon, 17.116, în BW10.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Unire.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia.

[7] Actele Unirii de la 1918 sunt în 6 volume și ele conțin „credenționalele și telegramele originale de susținere a Unirii”, cf. https://www.mediafax.ro/cultura-media/100-sala-unirii-alba-iulia-s-semnat-actul-marii-uniri-restaurata-dupa-50-ani-observati-cam-50-50-ani-fac-lucrari-majore-speram-aceasta-tine-macar-50-ani-16839005.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia.