Predică la Duminica a V-a din Postul Mare [2020]

Iubiții mei[1],

în România, de la 1 februarie 2014, prostituția nu mai este considerată o infracțiune, ci a devenit o contravenție[2]. Iar cei sau cele prinse că se prostituează, că se vând sexual pentru bani, sunt amendați de Poliție și, dacă nu plătesc amenda, muncesc în folosul comunității sub supravegherea Primăriei[3].

Însă în Olanda, Germania, Austria, Grecia, Danemarca, Noua Zeelandă prostituția e „o profesie” care plătește taxe către Stat[4]. Și mulți doresc ca prostituția să fie legalizată și în România, argumentând beneficiile ei pentru bugetul de Stat[5].

Dar când privești prostituția din punctul de vedere al profitului, atunci nu îi iei în calcul pe oamenii care se desfigurează curvind și care se amputează social. Care se uzează uman într-un timp record și care ajung să trăiască o marginalizare socială insuportabilă. Pentru că prostituații nu sunt valori sociale, nu sunt oameni pe care îi poți elogia, pe care să îi pui în funcții de conducere, pe care să îi iei ca reper, ci sunt doar aceia cu care ne înmulțim păcatele.

Și am început să vorbesc despre curvia privită ca „profesie”, pentru că Sfânta Maria Egipteanca, căreia i s-a dedicat duminica de azi, este exemplul nostru grăitor în ceea ce privește această patimă. Pentru că ea s-a prostituat în tinerețe. Dar, mai apoi, ca să scoată curvia din ființa ei, aceasta s-a nevoit foarte aspru în pustie. Arătându-ne astfel că patima curviei nu e o joacă, nu e „o practică” fără consecințe dramatice, ci o mare alterare interioară a firii noastre.

Cum a ajuns Sfânta Maria în această fundătură morală? Din curiozitatea de a experimenta! Așa cum fac mulți copii, mulți adolescenți, mulți tineri nesfătuiți, nesupravegheați, neiubiți, necălăuziți spre viața evlavioasă. Pentru că propria lor sexualitate, pentru care nu au toate datele necesare, îi împinge să experimenteze. Pornirile lor sexuale, pe care nu știu să le stăpânească, îi biruie. Și când desfrânarea te biruie, consideri că masturbarea sau împreunarea sexuală sunt mijloacele prin care tu te simți „împlinit” sau „scapi” de propria ta „problemă”: de încărcătura sexuală din ființa ta. Numai că plăcerea odată „satisfăcută” nu se diminuează în ființa ta, ci crește! Și crește tot mai mult, pe cât te afunzi în trăirea plăcerii desfrânate.

În spovedania ei plină de umilință, Sfânta Maria îi mărturisește Sfântului Zosimas: „Timp de mai bine de 17 ani…i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrăbălării. […] [Dar nu mă împreunam] pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau să-mi plătească. […] [Ci eu trăiam pentru] a-mi satisface dorința în dar, [în mod gratuit]. […] [Și] am născocit [acest lucru] pentru a face să atrag luarea aminte a câtor mai mulți asupra mea. […] [Și nu luam bani nu] pentru că eram bogată. Nu! Căci trăiam ca o cerșetoare și adeseori torceam câlți. Aveam însă o poftă nesățioasă și o dorință neînfrânată de a mă tăvăli în noroi[ul curviei]. Aceasta socoteam că este scopul vieții [mele]: de a batjocori neîncetat trupul [meu]”[6].

Era avidă, era dornică de experiențe sexuale și considera că viața e pentru plăcere. Își trăia viața „la maximum”, adică într-un continuu exces, într-o continuă epuizare, prostituându-se nu pentru bani, cum fac mulți, ci pentru plăcerea în sine. Tocmai de aceea și Dumnezeu a scos-o pe Sfânta Maria din patima ei: pentru că ea păcătuia căutând iubire în curvie și nu își folosea frumusețea tinereții pentru a se îmbogăți. Căci Dumnezeul mântuirii noastre i-a arătat ei că iubirea adevărată nu are de-a face cu patima, ci ea este împlinire în viața cu El.

Și când Dumnezeu nu a lăsat-o să intre în Biserică la 14 septembrie, la Înălțarea Sfintei Cruci[7], atunci i-a trimis gând de pocăință: „Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea [în Biserică]. [Și atunci] am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul, scoțând suspine din adâncul inimii mele”[8].

Pentru că Dumnezeu trimite omului păcătos, dar care nu se simte „împlinit” cu păcatele sale, cu viața sa pătimașă, gândul pocăinței. Și i-l trimite atunci când el e capabil să-și înțeleagă propria lui stare de decadență. Iar dacă omul îl primește, dacă primește luminarea lui Dumnezeu sau gândul pocăinței, el își vede cu adevărat sufletul său, cum arată sufletul său înnegrit de patimi. Și atunci începe să se pocăiască! Și de atunci începe schimbarea cea mântuitoare, cea dumnezeiască a vieții sale!

Pentru că Dumnezeu e Cel care începe pocăința în noi, prin luminarea Sa cea dumnezeiască pe care ne-o dăruie, și El ne întărește în faptele cele bune ale pocăinței noastre.

Ca să o întărească în pocăința ei, Sfânta Maria Egiptia [Αἰγυπτία][9]/ Egipteanca s-a rugat Născătoarei de Dumnezeu în fața uneia dintre Icoanele sale: „Fecioară Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvântul. Știu, știu că nu este cuviincios și binecuvântat ca eu, [cea] atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul și sufletul curate și neîntinate. Este drept să fiu urâtă eu, pierduta, de tine, care ești curăția, și să te dezguști de mine. Dar de vreme ce după am auzit, Dumnezeu, pe Care L-ai născut, pentru aceasta S-a făcut om, ca să cheme pe păcătoși la pocăință, ajută-mi mie, singura care n-am pe cineva într-ajutor! Poruncește să mi se îngăduie să intru în Biserică! Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care s-a răstignit Dumnezeul Cel născut din tine, Care Și-a dat propriul Său sânge preț de răscumpărare pentru mine. Poruncește, Stăpână, să-mi fie deschisă și mie ușa dumnezeieștii închinări a Crucii! Dumnezeului născut din tine te dau chezășuitoare că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare rușinoasă, iar, după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă voi lepăda numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndată plec acolo unde tu, ca o chezășuitoare a mântuirii mele, mă vei povățui și mă vei îndruma”[10].

Sfânta Maria era din Egipt, iar pocăința și rugăciunea sa au loc în fața Bisericii Învierii Domnului din Ierusalim, în care nu a fost lăsată de Dumnezeu să intre, și unde se afla și se află un fragment din Crucea Domnului. Din modul în care ea se roagă, vedem că era creștină. Că era o creștină care își asumă păcatele pe care le-a făcut. Și faptul că era creștină ni se subliniază cu putere prin amănuntul că a fost împărtășită cu Sfintele Taine înainte de a pleca în pustiu[11].

Și ea nu ar fi fost împărtășită, dacă nu ar fi fost botezată, dacă nu ar fi fost creștină. Și, mai ales, ea nu ar fi fost împărtășită, dacă s-ar fi spovedit la un Duhovnic care n-ar fi văzut duhovnicește schimbările din sufletul ei. Însă Dumnezeu a trimis-o la Duhovnicul care îi trebuia, la un Slujitor al Său, care a iertat-o de păcatele sale și a întărit-o dumnezeiește cu Dumnezeiasca Euharistie.

Și ea se dăruie cu totul lui Dumnezeu, alegând-o drept chezășuitoare, drept garantă a ei, pe Născătoarea de Dumnezeu. Pentru că o alege pe Maica Luminii ca povățuitoare și îndrumătoare a sa.

După peste 17 ani de curvie, Sfânta Maria Egiptia își începe viața ei de pocăință. A început să curvească cu cine îi ieșea în cale la 12 ani, în Alexandria Egiptului[12]. 12 cu 17 fac 29 de ani. În jurul vârstei de 30 de ani își începe pocăința ei cea îndumnezeitoare.

S-a închinat Sfintei Cruci a Domnului în dimineața zilei de 14 septembrie, de praznic, pe la ora 9[13]. Așa că începutul pocăinței și rugăciunea ei au fost sub ora 9. Și, în aceeași zi a pocăinței, spre seară, pe la apusul soarelui, s-a împărtășit cu Dumnezeiasca Euharistie[14], bineînțeles după ce s-a spovedit.

Și când ea se spovedește Sfântului Zosimas avea 47 de ani de nevoință[15] în pustiul Palestinei. Adică era în jurul vârstei de 77 de ani.

Însă primii 17 ani de nevoință în pustiu au fost dramatici pentru ea. Pentru că „am petrecut 17 ani în acest pustiu luptându-mă cu poftele mele [cele] nebunești ca și cu niște fiare sălbatice. Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile și peștii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. Intra în sufletul meu și pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor să cânt cântecele drăcești pe care le-am învățat. Dar eu îndată lăcrimam și-mi loveam pieptul cu mâinile și-mi aduceam aminte de făgăduința ce-am făcut-o când am plecat în pustie”[16].

Pentru că patimile ne fac slabi, ne fac neputincioși în fața lor, ne înrobesc cu totul! Și ca să lupți împotriva lor trebuie să lupți duhovnicește, ajutat de harul lui Dumnezeu și împlinind poruncile Sale. Pentru că de patimi ne curățim dacă nu le mai lucrăm, ci în locul lor lucrăm virtuțile cele dumnezeiești, care sunt conținutul vieții noastre cu Dumnezeu.

Pocăința Sfintei Maria Egiptia a fost vie, a fost adevărată, a fost îndumnezeitoare! Pentru că de la o asemenea viață depravată ea a ajuns la o viață dumnezeiască cutremurătoare. Căci a ajuns să se hrănească și să se acopere doar cu cuvântul lui Dumnezeu, fiind învățată de Dumnezeu cele duhovnicești[17]. Și era înainte-văzătoare[18] și se ruga „înălțată cu un cot de la pământ…se ruga stând în văzduh”[19], vorbind cu evlavie și cu multă cunoaștere teologică, pentru că era plină de slava lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu, pe cei plini de patimi, îi poate face, prin pocăință, plini de slava Lui. Pentru că El nu trece cu vederea pe niciunul care se pocăiește, ci îl călăuzește spre a trăi cu sfințenie, făcând voia Lui.

Și Biserica a pus în fața noastră un Cuvios Părinte în a 4-a duminică, pe Sfântul Ioannis Scărarul, ca pe fiul cel bătrân din parabolă, care a slujit toată viața Domnului, iar în a 5-a duminică din Postul Mare a pus-o în fața noastră pe Sfânta Maria Egiptia, ca pe fiul cel curvar, care s-a pocăit, pentru ca să ne arate din nou că ai Lui sunt toți Sfinții Bisericii. Că El are și Sfinți care au trăit toată viața în sfințenie, dar și Sfinți care au păcătuit mult, dar s-au pocăit și mai mult pentru păcatele lor. Pentru că El îi primește pe toți cei care fierbinte se pocăiesc, curățindu-i cu mila îndurării Sale și luminându-i și unindu-i pe ei cu lumina Lui și făcându-i părtași slavei dumnezeirii Sale[20].

Iar Sfânta Maria Egiptia, Maica noastră, ne este călăuză nouă în societatea noastră profund sexualizată. De la filme și reclame și până la modul în care oamenii se îmbracă și relaționează între ei, gândurile și gesturile noastre conțin în ele și multe irizări ale curviei. Pentru că spunem și prin ochi și prin cuvinte și prin gesturi ce vrem și ce ne place. Sufletul nostru decăzut vorbește prin trupul nostru.

Și păcatul e ajutat de moda zilei, pentru că ideologia relaxării interioare este ideologia vremii noastre. Suntem învățați că păcatul este „ceva normal” și că e „o descătușare” și o „desprindere de trecut”, de trecutul plin de bun simț și evlavie, de normalitate. Din acest motiv, morala socială e tot mai permisivă, iar oamenii consideră tot mai mult păcatul ca ceva „util” și chiar „necesar”. E „util”, pentru că produce plăcere și e „necesar”, dacă prin el parvii la nivel social.

Dar, cu toate acestea, prostituații sunt stigmatizați social, pentru că mulți cred în valorile morale ale societății, pe când alții le mimează ca „să dea bine” în fața majorității. Un prostituat, ca și un deținut, oricât s-ar reabilita, oricât s-ar pocăi el, poartă stigmatul păcatului toată viața la nivel social. Pentru că oamenii își vor aminti de el ca de paria societății.

Însă Dumnezeu ne încurajează pe toți, indiferent dacă avem un trecut plin de păcate sau am fost mai cuminți, să venim la El și să fim cu El pentru toți vecii. Pentru că Dumnezeu dorește să ne arate la toți mila Lui și marea Sa sfințenie, învățându-ne să trăim cuvios înaintea Lui.

De aceea, înainte de Patimile Sale cele Preadumnezeiești, Domnul ne arată că El e scăparea și ridicarea noastră din orice patimă și din orice neputință și boală. Că El nu disprețuiește pe nimeni. Că El ne vrea pe toți la Sine. Iar dacă societatea ne consideră „rebuturi sociale”, dacă ne consideră „buni de nimic”, El nu ne consideră așa, ci ne primește pe toți prin pocăință și ne așază întru slava Lui, hrănindu-ne cu cuvintele și cu hrana Sa cea cerească.

Nu, nu mai e mult și va trece și necazul acesta! Vă spun din nou acest lucru, cu harul lui Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit și vorbește prin Sfinții Lui și El ne va da ieșire bucuroasă din această molimă.

Pentru că viața creștină, viața cu Dumnezeu, e bucurie și veselie veșnică, și El dorește ca noi să ne bucurăm și să ne veselim întru El!

Post cu pace pe mai departe și nu deznădăjduiți față de mila și de ajutorul lui Dumnezeu! Pentru că El va ridica tristețea noastră și o va întoarce întru bucurie. Amin!


[1] Începută la 12. 37, în zi de sâmbătă, pe 28 martie 2020. Soare, 14 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://www.ziuanews.ro/stiri/prostitutia-nu-mai-este-infractiune-in-noul-cod-penal-110164.

[3] Ibidem.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Prostituție.

[5] A se vedea: https://republica.ro/argumentele-pentru-legalizarea-prostitutiei-pe-care-nici-basescu-nici-alti-politicieni-nu-risca-sa-le.

[6] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 747.

[7] Idem, p. 748. [8] Ibidem.

[9] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[10] Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 748.

[11] Idem, p. 749. [12] Idem, p. 747. [13] Idem, p. 749. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 749-750. [17] Idem, p. 750. [18] Idem, p. 745. [19] Idem, p. 746.

[20] Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 361.

Predică la Duminica a IV-a din Postul Mare [2020]

Iubiții mei[1],

Sfântul Ioannis Scărarul[2] vorbește despre nesimțirea [ἀναισθησίαν] sufletească în cuvântul al 18-lea din Scara sa[3], care în ediția românească este al 17-lea[4]. Și el ne spune că nesimțirea sufletească este lipsa durerii în inima noastră[5], lipsa durerii pentru păcatele noastre. Pentru că nu ne pare rău pentru relele pe care le facem, pentru că nu considerăm păcatele o rănire interioară continuă a noastră, ci le trecem cu vederea, le minimalizăm, nu ne uităm la ele.

Și starea aceasta de nesimțire sufletească față de păcat, de indiferență față de păcatele pe care le facem, e una foarte răspândită. O găsim în cei mai mulți dintre oameni. Tocmai de aceea nici nu simt nevoia să se spovedească și să își ceară iertare lui Dumnezeu pentru păcatele lor. Căci păcatele nu sunt o problemă reală pentru ei, nu sunt o boală a lor, nu sunt moartea lor, ci fapte cotidiene cu care s-au învățat, obiceiuri de viață.

Sfântul Ioannis mărturisește că s-a luptat cu această patimă, pe care a lovit-o cu biciul fricii de Dumnezeu și cu rugăciunea cea neîncetată[6]. Pentru că există o nesimțire sufletească groasă, a celor pătimași, care nu se uită deloc la păcatele pe care le fac, dar există și o alta care îi asaltează pe oamenii cuvioși, tocmai datorită multului ascezei lor. Asceza lor îi face să nu mai ia aminte, cu adevărat, la sufletul lor, pentru că totul în viața lor devine o rutină ascetică.

Nesimțirea sufletească ne atacă pe noi, Slujitorii altarului, care începem la un moment dat să nu ne mai uităm la detaliile vieții noastre sufletești, ci să le slujim pe toate automat, dar vă atacă și pe dumneavoastră, pe câți doriți să vă rugați, să postiți, să lucrați, să citiți mult. Pentru că multa asceză și multa oboseală au nevoie de vederea de sine și de odihnă. Au nevoie de pocăință reală și de simțirea reală a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră. Iar dacă trăim fără simțirea lui Dumnezeu și fără conștientizarea și plângerea păcatelor noastre, ajungem să Îi slujim lui Dumnezeu în mod formal, în indiferență față de El, față de voia Lui cu noi. De aceea, rugăciunea continuă și pocăința continuă sunt cele care ne scot din cursa nesimțirii sufletești.

Însă Sfântul Ioannis ne vorbește și despre cum evoluează nesimțirea în sufletul nostru. Pe ea o întărește îmbuibarea [κόρος] noastră cu mâncare și băutură, iar creșterea noastră în vârstă o face să crească în noi, pentru că reaua obișnuință [συνήθεια πονηρὰ] o întărește în sufletul nostru[7].

Și ca să retezăm nesimțirea sufletească din noi înșine trebuie să ne rugăm lângă cei morți și să postim[8]. Adică să conștientizăm sfârșitul vieții noastre și nevoia de pocăință, dar, în același timp, să simțim durerea postului în noi înșine. Pentru că biruirea interioară a nesimțirii noastre sufletești înseamnă tocmai reîntoarcerea la simțirea continuă a consecințelor faptelor noastre sufletești și trupești.

Dar o inimă mereu simțitoare a toate – atât a păcatelor personale, cât și a nedreptăților din jur, cât și a durerii imense din lume –, este o inimă plină de durere. Inima care se roagă pentru toți cu durere e o inimă sfâșiată de durere. Iar cei care se roagă mult, aceia și suferă mult rugându-se, pentru că inima lor e plină de compătimire pentru întreaga creație a lui Dumnezeu.

Adesea sunt nevoit să îmi întrerup rugăciunea interioară datorită durerii intense din inimă. Mă las atunci afundat în tăcerea inimii mele și nu mai zic nimic, nu mai gândesc nimic, nu mai vreau nimic, pentru ca inima mea să poată respira în voie. Căci simt că dacă m-aș ruga puțin mai mult, dacă aș face un efort și mai mare în clipa aceea, mi-aș putea omorî inima. Durerea duhovnicească a inimii, dar și bucuria duhovnicească a inimii sunt ambele ucigătoare la cote mari. Pentru că inima care compătimește sau se bucură în slava lui Dumnezeu e lărgită imens de către El.

Dumnezeu revarsă din destul slava Lui în noi, dar noi suntem neputincioși. Tocmai de aceea, uneori, trebuie să îți întrerupi rugăciunea sau revărsarea de bucurie din inimă, pentru ca nu cumva să mori.

Însă la nesimțirea sufletească se ajunge adesea tocmai din frica de durere. Ne temem de durere, de suferința multă, de moarte. Ne temem de asceză, și dacă ne temem de durerea pocăinței, tocmai de aceea lăsăm păcatele să ne inunde.

Și păcatele ne urâțesc continuu! Dacă le lăsăm să crească în noi, fără să ne pocăim pentru ele, ne aduc multă nesimțire față de virtute, față de viața cu Dumnezeu, față de sfințenie. Tocmai de aceea nu trebuie să le uităm, nu trebuie să le minimalizăm, ci trebuie să le scriem pe toate pe foaia de Spovedanie, pentru ca să le spovedim înaintea lui Dumnezeu și să cerem de la El putere de a lupta împotriva lor. Căci numai astfel înțelegem câtă nevoie avem de iertarea Lui în viața noastră.

Așadar, venirea la Biserică e una interioară. Venim aici pentru că avem boli sufletești și trupești, pentru că avem neștiințe teologice și duhovnicești, pentru că avem nevoie de sfătuire sfântă, pentru că avem nevoie de viața lui Dumnezeu ca să fim vii cu adevărat.

Venim pentru ca să fim cu Dumnezeu! Venim pentru ca să ne împăcăm mereu cu Dumnezeu și să trăim cu El! Nevoia noastră de Biserică este o nevoie fundamentală, ontologică, pentru că de aici izvorăște în noi tot binele nostru dumnezeiesc.

Așa se explică durerea noastră adâncă, atunci când nu putem merge la Biserică dintr-un motiv anume! Pentru că nimeni nu ne poate umple nevoia de Biserică. Numai aici, în Biserica slavei lui Dumnezeu, noi trăim dumnezeiește, noi trăim cu adevărat, pentru că de aici izvorăște slava lui Dumnezeu în viața noastră.

Căci numai El ne poate alina, ne poate ajuta, ne poate întări în durerile și în grijile și în nevoile noastre. Numai Dumnezeu ne poate curăți și înnoi sufletește și trupește, pentru că El e Cel ce ne înduhovnicește continuu. Și dacă unii văd în noi numai trupuri, numai o viață banală, anostă prin sinceritatea ei, taina vieții noastre e înăuntru. Pentru că în noi e Dumnezeu prin slava Lui, Cel care înnoiește duhovnicește ființa noastră.

Nu, nu mai e mult! Cel care ne ceartă, Acela ne va și mângâia! Cel care ne biciuiește, Acela e Cel care ne iubește. Și El e Cel care ne-a iubit pe noi mai înainte de a fi lumea, pentru că noi eram la El. El ne știa pe noi, pentru că ne avea în planul creației Sale. Tocmai de aceea, noi nu suntem creații spontanee, nu suntem creații întâmplătoare pe fața pământului, ci suntem creațiile lui Dumnezeu. Pentru că am fost doriți de El și El ne-a adus pe noi la existență. Și dacă ne-a adus pe noi pe lumea aceasta, El ne poartă de grijă nouă, pentru ca să ne împlinim întru El.

Nu, nu e departe de noi bucuria lui Dumnezeu! „Căci pe care Domnul îl iubește, îl pedepsește, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește” [Evr. 12, 6, BYZ]. Și Sfântul Pavlos continuă: iar „[dacă] răbdați întru certare [εἰς παιδείαν ὑπομένετε], Dumnezeu Se dăruie vouă precum fiilor [Săi]” [Evr. 12, 7, BYZ]. Pentru că El vrea să răbdăm certarea Lui, să răbdăm durerea, calamitatea venită pentru păcatele noastre, ca să ne arătăm fii reali ai Lui. Fiindcă El Se dăruie numai fiilor Săi, rămânând în ei prin slava Lui.

Bucuria noastră va fi mare! Eliberarea noastră va fi una veselă! Pentru că Dumnezeu dorește ca noi să învățăm din durerea noastră și să ne facem mult mai proprii dialogului și conlucrării cu confrații noștri.

Multă sănătate, pace și bucurie! Postire lină pe mai departe! Amin!


[1] Începută la 14. 21, în zi de luni, pe 23 martie 2020. Cer înnorat, 3 grade, vânt de 31 km h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/05/predica-la-duminica-a-iv-a-din-postul-mare-2019/.

[3] În ediția din PG 88 începe în col. 932.

[4] Care începe în p. 298 în ediția: Filocalia românească, vol. 9, cu trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2013.

[5] PG 88, col. 932/ Filocalia românească, ed. cit., p. 298.

[6] PG 88, col. 933/ Idem, p. 301.

[7] Ibidem/ Idem, p. 302.

[8] Ibidem/ Ibidem.

Predică la Bunavestire [2020]

Iubiții mei[1],

praznicul de azi ne aduce cea mai mare veste, singura cu adevărat bucuroasă pentru toți oamenii, și anume pe aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei[2], al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Căci de îndată ce Născătoarea de Dumnezeu a acceptat să Îl nască pe Domnul, El S-a zămislit în pântecele ei. De aceea, Bunavestire este ziua zămislirii Domnului în uterul Maicii Sale. Și pentru că, în persoana Domnului cea veșnică, ca Unul născut din Tatăl, s-a unit firea Sa dumnezeiască cu cea umană, „astăzi [este] începutul mântuirii noastre”[3]. Pentru că de acum începe Hristos Domnul iconomia mântuirii noastre, de acum Își începe El lucrarea Sa cea mântuitoare pentru noi.

Însă El Și-a început lucrarea Sa cea mântuitoare pentru noi pe când încă nu era născut, pe când era un Prunc în pântecele Maicii Sale! Ca să ne arate că pruncii nenăscuți sunt oameni și că viața lor începe din prima clipă a zămislirii lor. Și că oamenii, încă din pântecele maicilor lor, își încep lucrarea vieții lor. Mamele însărcinate sunt palatele copiilor lor, care sunt activi din prima clipă a vieții lor. Ele sunt purtătoare de viață, de viața ca dar de la Dumnezeu.

Căci „spre Tine m-am aruncat din uter [ἐπὶ Σὲ ἐπερρίφην ἐκ μήτρας], din pântecele maicii mele Dumnezeul meu ești Tu [ἐκ κοιλίας μητρός μου Θεός μου εἶ Σύ]” [Ps. 21, 11, LXX]. „În[tru] Tine m-am întărit din pântece [ἐπὶ Σὲ ἐπεστηρίχθην ἀπὸ γαστρός], din uterul maicii mele [ἐκ κοιλίας μητρός μου] Tu ești apărătorul meu. În Tine [este] lauda mea pururea” [Ps. 70, 6, LXX]. Pentru „că Tu ești Cel care m-ai scos din pântece [ὅτι Σὺ εἶ ὁ ἐκσπάσας με ἐκ γαστρός], [Tu ești] nădejdea mea de la sânii maicii mele” [Ps. 21, 10, LXX].

Pentru că noi și în pântecele mamei, și în afara lui, în viața de acum, suntem cu Dumnezeu și El este Dumnezeul mântuirii noastre. Și noi spre El trebuie să ne aruncăm cu toată ființa noastră, pentru că El este nădejdea noastră.

Chenoza Fiului lui Dumnezeu, smerirea Lui cea negrăită, începe din pântecele Maicii Sale. Cel veșnic și nevăzut Se face purtat și simțit de către Fecioară, care numai ea știe taina zămislirii Sale, dar oamenii nu Îl văd. Și, când El Se naște ca om, oamenii Îl văd mai degrabă ca om, decât ca Dumnezeu și om în același timp. Doar cei care vedeau duhovnicește, doar cei care s-au smerit în fața Lui, L-au văzut pe El cu adevărat: ca Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pe când cei orbiți de păcate nu au văzut decât un om în Hristos și de aceea au îndrăznit să Îi facă lucruri abominabile.

Fiul lui Dumnezeu Și-a format umanitatea Sa în uterul Maicii Sale, pentru aceea ea „nestricată rămânând [ἄφθορος μένουσα]”[4]. Pentru că fecioria ei a rămas nestricată. El S-a zămislit și S-a născut din ea mai presus de fire, în mod dumnezeiește, tocmai de aceea fecioria ei nu a fost stricată. Și când o lăudăm după cuviință pe Născătoarea de Dumnezeu, de aceea o numim Pururea Fecioară, pentru că ea a fost și a rămas și este Fecioară pentru toți vecii. Lucru care ne îndeamnă și pe noi să fim plini de curăție și de sfințenie pentru toți vecii.

Căci postul în care suntem are rolul de a ne umple de curăție, de feciorie, de sfințenie. El are rolul de a ne face palatele cele duhovnicești ale lui Dumnezeu, în care El să Se sălășluiască și să Se bucure.

Pentru că pacea lumii începe în sufletul nostru. Când facem pace în noi, putem face pace și cu alții. Când ne umplem de pacea lui Dumnezeu, noi putem să dăruim și altora pacea Lui. Și când suntem cu Dumnezeu, atunci suntem fără frică, pentru că ne lăsăm purtați de către El.

Vedem cu toții azi ce înseamnă frica oarbă, insecuritatea, viitorul imprecis. Știrile noastre sunt alarmante și confuze. De la o zi la alta ni se restrâng tot felul de drepturi personale pentru a scăpa de un inamic invizibil, dar care produce moarte. Virusul poate pătrunde în noi, dar și harul lui Dumnezeu e în noi! Și dacă harul lui Dumnezeu e în noi, el e tăria și încrederea noastră în viață, pentru că Dumnezeu e cu noi.

Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul sau zămislirea Sa în pântecele Fecioarei e începutul mântuirii și al îndumnezeirii noastre. Noi ne putem mântui și sfinți tocmai pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și ne-a dat tuturor posibilitatea să credem în El și să ne umplem de slava Lui. Viața noastră poate fi mai lungă sau mai scurtă, dar lucrul absolut important e să începem relația noastră cu Dumnezeu. Relație care începe odată cu Botezul nostru. Și, odată botezați, odată primiți de El ca fii ai Săi duhovnicești, noi putem crește la nesfârșit, aici, cât și în veșnicie, în relația noastră cu Dumnezeu.

Așa că viața cu Dumnezeu este cel mai important lucru al existenței noastre. Trebuie să ne botezăm copiii din primele zile ale vieții lor, pentru ca ei să crească în slava lui Dumnezeu. Și sănătatea e darul pe care îl primim de la Dumnezeu, pentru ca să facem din viața primită de la El o slujire zilnică a Lui.

Trebuie să ne rugăm pentru sănătatea și pentru viața oamenilor, pentru binele și prosperitatea lor, dar pentru ca ele să fie puse în slujirea lui Dumnezeu. Orice viață trebuie pusă în slujirea lui Dumnezeu, pentru că orice om a fost creat de Dumnezeu cu o anumită chemare, cu o anumită lucrare pe acest pământ. Dar dacă nu dăm curs voii lui Dumnezeu, noi ne negăm sensul vieții noastre. Pentru că am fost creați de El cu un scop bun, pentru a face ceva important pe pământ, iar noi alegem să ne distrugem viața noastră.

Istoria e plină de Sfinții lui Dumnezeu, dar și de oameni care s-au ratat, care și-au negat viața cu Dumnezeu. Ratarea reală, ontologică, e căderea din relația cu Dumnezeu. Cine Îl neagă pe Dumnezeu și se descotorosește de viața cu Dumnezeu, acela devine un neom. Oricât de mult am vrea să menajăm lucrurile, umanitatea nu își poate atinge țelul ei fără Dumnezeu. Pentru că împlinirea oricărui om e relația lui cu Dumnezeu.

Hramul Bisericii noastre are loc în vremuri vitrege, dar trebuie să ne bucurăm astăzi! Pentru că este un eveniment identitar pentru noi. Preacurata Stăpână are grijă de Biserica aceasta și de satul acesta și de noi toți, ca cea care este ajutătoarea și ocrotitoarea noastră. Și pe Născătoarea de Dumnezeu o rugăm să ne bucure și să ne păzească și să ne călăuzească întotdeauna în viața noastră bisericească, pentru ca să ne bucurăm mereu întru slava Dumnezeului nostru treimic.

La mulți ani, multă pace și bucurie, și Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postirea noastră! Amin.


[1] Începută la 11. 10, în zi de miercuri, pe 18 martie 2020. Soare, 10 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar25.html.

Predică la Duminica a III-a din Postul Mare [2020]

Iubiții mei[1],

în comparație cu vederea unui film online, viața de zi cu zi n-o putem derula pe rapid. N-o putem trăi pe sărite. Ca să mai trăiești o zi trebuie să o trăiești în fapt. Și, pentru ca să mai trăiești o zi, trebuie să trăiești toate cele ale zilei. Așa că, dacă am ajuns până azi, până la jumătatea postului, și am postit cu cuviință, atunci suntem în pacea lui Dumnezeu și ne bucurăm duhovnicește. Pentru că postul ne învață să fim cuviincioși, să fim evlavioși, să ne punem încrederea cu totul în Dumnezeu și nu în puterea noastră.

Căci „Dumnezeul nostru [este] scăparea și puterea [noastră], ajutorul în necazurile care ne-au aflat pe noi foarte [βοηθὸς ἐν θλίψεσιν ταῖς εὑρούσαις ἡμᾶς σφόδρα]” [Ps. 45, 2, LXX]. Și când noi venim în Biserica Sa, venim să vedem puterea și slava Lui [Ps. 62, 3, LXX]. Venim „să ne închinăm și să cădem înaintea Lui [προσκυνήσωμεν καὶ προσπέσωμεν Αὐτῷ] și să plângem înaintea Domnului, a Celui care ne-a făcut pe noi” [Ps. 94, 6, LXX]. Să plângem pentru păcatele noastre, dar și de bucurie, pentru binefacerile lui Dumnezeu din viața noastră și pentru toată mila Lui, pe care El o revarsă în sufletul și în trupul nostru.

În Ps. 98, 5, LXX, Crucea Domnului a fost profețită ca un scăunel pentru picioarele Domnului. Ca un scăunel care odihnește picioarele Sale cele preasfinte. Căci se spune aici: „Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru [ὑψοῦτε Κύριον τὸν Θεὸν ἡμῶν] și vă închinați scăunelului picioarelor Lui [καὶ προσκυνεῖτε τῷ ὑποποδίῳ τῶν ποδῶν Αὐτοῦ], că sfânt este [ὅτι ἅγιός ἐστιν]!”. Și ca să I ne închinăm Lui, Celui care S-a răstignit pentru noi și pentru mântuirea noastră, mai întâi trebuie să Îl înălțăm în inima noastră. Să credem că El este Stăpânul și Domnul întregii creații și astfel să I ne închinăm Lui, Celui care a murit pentru păcatele noastre.

Substantivul ὑποπόδιον [ipopodion] e format din prepoziția ὑπό [ipo], care înseamnă „sub”, și din substantivul πούς [pus], care înseamnă „picior”, la forma acuzativ, adică πόδιον [podion]. Iar scăunelul de pus sub picioare sau ipopodionul este Crucea Domnului, pentru că El S-a odihnit pe ea și ne-a odihnit și pe noi. Și ne-a odihnit în iubirea Lui, în asumarea noastră totală de către El, în dorința Lui ca noi toți să ne mântuim [I Tim. 2, 4, BYZ], pentru că El dorește ca fiecare dintre noi să ne unim pentru veșnicie cu El.

Însă odihnirea Lui pe Cruce a însemnat răstignirea Lui pentru noi. El S-a odihnit în iubirea Lui față de noi, în iubirea Lui până la capăt pentru noi. Căci El „a primit să Se facă Arhiereul nostru suprem și jertfa supremă pentru noi, adică a primit să ofere trupul Său întru totul lui Dumnezeu și prin aceasta să-l învie”[2]. Pentru că numai atunci când ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, El ne umple de slava Lui, de viața Lui cea veșnică.

Și Domnul a intrat ca jertfă cu totul curată la Tatăl, ca răstignit pe Cruce pentru noi, pentru ca să ne introducă și pe noi în comuniunea cu Tatăl, ca El să devină și Tatăl nostru[3]. Pentru că jertfa Lui pe Cruce ne-a introdus în intimitatea Dumnezeului treimic, în comuniunea cu Dumnezeul Cel viu.

De aceea, aducând Crucea astăzi în mijlocul Bisericii, vestim tuturor că Jertfa Lui e împăcarea noastră cu Dumnezeu. Și că împăcarea noastră cu El e plină de odihna Lui, de odihnirea Lui cea duhovnicească, prin care noi trăim bucuriile cele sfinte ale îndumnezeirii noastre. Căci și noi, răstignindu-ne patimile noastre, simțim izvorând în noi viața Lui, puterea de viață făcătoare a Crucii Sale, care ne face înviați pentru Domnul. Și, ca niște înviați din morți, ca niște înviați prin slava Lui, noi ne bucurăm și ne veselim duhovnicește, pentru că Dumnezeul nostru ne dă binecuvântarea și viața până în veac [Ps. 132, 3, LXX], adică pentru veșnicie.

Virusul ne-a închis în casă anul acesta și acest lucru nu e o calamitate, ci o binecuvântare. Căci, pentru Dumnezeu, ar trebui să ne închidem mereu în casă, fiindcă dorul nostru pentru El ar trebui să ne liniștească. Noi ar trebui să căutăm mereu intimitatea cu El, liniștea cu Dumnezeu.

Eu sunt învățat cu recluziunea, cu izolarea voită, cu închiderea în casă și ea îmi face mult bine, pentru că scriitorul trebuie să se despartă de toate pentru a se așterne în scris. Însă, în același timp, și ascetul și isihastul și cel care se pocăiește de păcatele sale trebuie să se rupă de viața cotidiană, trebuie să se închidă continuu în casă, dacă vrea să vorbească în mod intim și plin de dulceață cu Dumnezeu. Însingurarea cu Dumnezeu e odihnirea noastră reală. Și pe ea ne-a învățat-o Însuși Domnul, Cel care Se retrăgea pentru rugăciune și pentru postire [Mt. 4, 2; 14, 23; Lc. 6, 12; 9, 28]. Care Se retrăgea în singurătate pentru rugăciune și pentru postire, pentru ca să ne învețe pe noi să ne lăsăm absorbiți cu totul de vorbirea cu Dumnezeu.

Pentru că atunci când vorbim cu El, noi ne umplem de slava Lui. Vorbim cu El, cu Cel care coboară în noi prin slava Lui și Se odihnește în noi, în rugăciunea noastră către El. Pentru că El Se odihnește în tot binele și în toată virtutea noastră, în toată slujirea pe care noi I-o aducem Lui și oamenilor. De aceea, împlinind poruncile Sale, noi ne facem patul de odihnă al Domnului. Sufletul și trupul nostru devin scăunelul pentru picioarele Lui, odihnirea Lui, dacă facem voia Lui. Fiindcă El asta dorește de la noi: ca noi să fim cu totul ai Lui, să ne dăruim cu totul Lui în fiecare secundă, pentru a fi pentru veșnicie cu El.

Urcându-Se pe Cruce, „Hristos învinge în Sine moartea”[4]. Și învingerea morții înseamnă învierea Lui cea de a treia zi. Însă El învie având trupul Său înduhovnicit, plin de lumina dumnezeirii Sale, pentru că a învins moartea în umanitatea Sa, în interiorul persoanei Sale divino-umane. Și noi ne învingem patimile și moartea și pe demoni în lăuntrul nostru, ajutați de slava Lui, și slava Lui ne sfințește din interior.

Tocmai de aceea, viața noastră bisericească este o interiorizare continuă a Crucii Lui și, în același timp, e o continuă înviere a noastră din morți. Iar când vedem Crucea Lui, noi o sărutăm cu dragoste și nu cu repulsie, pentru că sorbim din ea viața Lui, puterea Lui de a lupta cu moartea din noi înșine. Pentru că Domnul ne întărește continuu în fața ispitelor și a bolilor și a necazurilor noastre, vrând să suferim toate în credința în El și spre înduhovnicirea noastră. Fapt pentru care, orice greutate a vieții noastre e o binecuvântare pentru noi, pentru că e o călire a noastră și o curățire a noastră ca aurul în topitoare.

Într-o rugăciune la vreme de neputință, așa ne rugăm Domnului: „Stăpâne Atotțiitorule, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Care smerești și înalți, Care pedepsești și iarăși tămăduiești, cercetează[-ne] cu mila Ta”[5] pe noi, robii Tăi! Pentru că boala aceasta este pentru păcatele noastre. E o pedeapsă pentru păcate, care, prin pocăință, devine o binecuvântare dumnezeiască. Orice boală e o cruce, care, suportată cu pocăință, devine o înviere și o bucurie imensă. Iar noi, cei care călătorim spre Învierea Lui cea de a treia zi, trebuie să călătorim ca oameni ai pocăinței, ca unii care ne asumăm consecințele pentru imensele noastre păcate.

Căci multe și mari pedepse merităm de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. Iar pe cele pe care le primim de la El, ca pe mustrări pedagogice, trebuie să le transformăm în ridicări ale noastre din moarte. Căci Domnul nu dorește ca noi să bolim trupește și duhovnicește, ci dorește să fim vii și veseli întru El.

De aceea, iubiții mei, să folosim timpul în favoarea noastră! Să facem din el pocăință, mărturisire sinceră în fața Domnului, ca El să ierte păcatele noastre. Căci El a asumat pe Cruce toate păcatele și căderile noastre și, ca singurul Care a făcut asta, poate să ne ierte pentru ele, dacă ne pocăim pentru ele.

Să Îi cerem Lui iertare pentru toate! Să cădem înaintea Lui cu durere pentru toate! Pentru că iertarea Lui e lină și ne umple inima de multă veselie sfântă. Căci El „a pus piciorul peste apusuri” [Ps. 67, 5, LXX], peste apusurile noastre, peste apusurile vieților noastre, și vrea să fim cu El în Împărăția Sa cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 7. 53, zi de marți, 17 martie 2020. Soare, minus un grad, vânt de 2 km/ h.

[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 139.

[3] Idem, p. 142. [4] Idem, p. 148.

[5] Molitfelnicul mic, Ed. IBMO, București, 2019, p. 297.

Predică la Duminica a II-a din Postul Mare [2020]

Iubiții mei[1],

după cum o dezinformare e o minciună calificată, făcută cu rea intenție, tot la fel erezia este o corupere, o falsificare voită a adevărului. Iar astăzi, în duminica Sfântului Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμάς][2], Părintele nostru, a apărătorului Ortodoxiei, a vorbi despre erezie înseamnă a vorbi despre stricarea adevărului, a credinței care ne mântuie pe noi. Despre lupta susținută a ereticilor împotriva mântuirii și sfințirii oamenilor.

În a doua sa epistolă către Achindinos, Sfântul Grigorios Palamas a apărat viața Părinților purtători de Dumnezeu[3], a celor care se îndumnezeiesc în mod zilnic. A apărat modul lor de viețuire duhovnicească. Pe când, în prima epistolă către Varlaam, Sfântul Grigorios arată de ce trebuie ascultați Sfinții lui Dumnezeu: pentru că ei s-au împărtășit de lumina înțelegătoare și dumnezeiască a lui Dumnezeu[4], de slava Lui cea veșnică. Pentru că, subliniază el, cea mai mare înălțime a cunoașterii lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu [θεοπτία][5]. Pentru că cei care Îl văd pe Dumnezeu în slava Lui, aceia sunt învățați de către Dumnezeu cele ale Sale. Și când Sfântul Grigorios i-a apărat pe Sfinții care au experimentat slava lui Dumnezeu, el i-a apărat pe adevărații cunoscători ai lui Dumnezeu și pe adevărații teologi ai Bisericii.

Și nici nu putea să facă altfel, după cum nici noi nu putem să facem! Pentru că teologii Bisericii sunt Sfinții ei și nu oameni din afara Bisericii sau oameni din Biserică cu o relație dubioasă cu teologia Bisericii. Profesioniștii Bisericii sunt Sfinții ei și noi pe ei trebuie să îi ascultăm și să îi urmăm. Căci ei, la rândul lor, L-au urmat pe Dumnezeu, dar i-au urmat și pe Sfinții Lui, pe Sfinții anteriori lor.

Varlaam miza însă pe filosofii păgâni în cunoașterea adevărului, pe când Sfântul Grigorios urma Sfinților cunoscători de Dumnezeu. Pentru că Sfinții au urmat întru totul Scripturilor celor insuflate de Dumnezeu[6], iar noi trebuie să urmăm predaniile/ tradițiile [τὰς παραδόσεις] lor[7], ale Sfinților Lui.

În epistola a doua către Varlaam, Sfântul Grigorios îl numește de mai multe ori „Dionisios cel Mare”[8] pe Sfântul Dionisios Areopagitul, arătând prin aceasta evlavia sa cea multă pentru teologia dumnezeiască a acestuia. Și învățându-ne și pe noi să îl cinstim ca pe Sfântul cel mare al Bisericii, trăitor în secolul întâi al Bisericii, și ucenicul Sfântului Pavlos Apostolul. Pentru că teologia și istoria Bisericii le învățăm de la Sfinții lui Dumnezeu și nu de la oameni erudiți, dar care neagă în masă Tradiția Bisericii. Și le învățăm de la Sfinții Lui, împreună cu toată evlavia și cu toată curăția care ne mântuie.

Pentru că teologia trebuie să ne mântuie în primul rând și nu să ne facă știutori, erudiți, specialiști. Cărțile Tradiției Bisericii sunt pentru a ne sfinți viața, punându-ne în relație vie cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că Dumnezeu ni Se revelează nouă prin slava Lui cea necreată și, prin slava Lui, noi putem să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim viața noastră.

– De ce a apărat Sfântul Grigorios Palamas experiența vederii lui Dumnezeu împotriva celor care o negau în mod vehement în secolul său?

– Pentru că ea e fundamentul mântuirii și al îndumnezeirii noastre. Dacă negăm importanța capitală a vederii lui Dumnezeu în viața noastră, a extazului dumnezeiesc, noi negăm mântuirea și sfințirea oamenilor. Căci nimeni nu Îl poate cunoaște pe Dumnezeu fără vederea Lui și nimeni nu se poate mântui și sfinți în afara simțirii interioare a harului dumnezeiesc și a vederii lui Dumnezeu.

Achindinos și Varlaam sunt doi eretici care s-au împotrivit teologiei și experienței Bisericii și cărora le-a răspuns teologic Sfântul Grigorios Palamas. Varlaam reducea vederea la mintea omului[9], negând astfel vederea dumnezeiască, vederea cea mai presus de minte a celor care se îndumnezeiesc. „Pentru Varlaam, singura lumină spirituală e[ra] lumina științei, pe care o au învățații, [pe când] lumina pe care spun că o văd isihaștii e fantezie”[10]. Însă lumina pe care o văd isihaștii în mod extatic, cei care se nevoiesc pentru liniștirea lor duhovnicească, e slava lui Dumnezeu. Și acesta a fost răspunsul Sfântului Grigorios, care e și răspunsul Bisericii, împotriva lui Varlaam ereticul, a hulitorului de Dumnezeu.

Varlaam a susținut în mod eretic că lumina văzută de Sfinții Apostoli pe Tabor „a fost sensibilă și văzută prin aer”[11]. Pe când Sfântul Grigorios i-a replicat, pe mărturia Sfinților, că ei au văzut slava lui Dumnezeu cea necreată în mod extatic, adică în vedere dumnezeiască. Și pentru că slava Lui e necreată, ea „nu se vede cu ochii [fizici] și cu mintea naturală, ci cu o putere mai presus de acestea, cu puterea Duhului Sfânt”[12]. Pentru că noi nu putem vedea ființa lui Dumnezeu, ci numai slava Lui[13] cea necreată și veșnică. Iar slava Lui o vedem pe măsura sfințeniei noastre și nu pe măsura ei.

Varlaam considera că „ființa dumnezeiască [este] împărtășibilă”[14] și, totodată, considera că lumina arătată de Dumnezeu Sfinților e „materială”[15]. De unde rezulta că Dumnezeu Însuși e „creat”. Achindinos considera că ființa lui Dumnezeu este „identică” cu slava Lui[16] și că „fiecărui om i se dă întreaga dumnezeire”[17]. Dar și Varlaam, cât și Achindinos negau pe adevăratul Dumnezeu, pe Cel care Se arată în slava Lui celor care se sfințesc pentru El și se umplu de slava Lui. Ei negau realitatea ontologică a sfințeniei, faptul că omul se poate îndumnezei în mod continuu în fiecare zi.

De aceea, Sfântul Grigorios Palamas a apărat sfințenia ortodocșilor, a apărat calea cea una a sfințeniei, a apărat nevoința zilnică a celor care se sfințesc în viața cu Dumnezeu. Pentru că el ne învață pe noi că mântuirea e o continuă sfințire pentru Dumnezeu, e o continuă curățire și slujire a lui Dumnezeu.

Fiindcă postul în care suntem nu are rolul de a ne face mai supli la trup, ci pe acela de a ne curăți de patimi. „Postul”, spunea Sfântul Ioannis Scărarul, „este o silire a firii și o tăiere împrejur a dulceții gâtlejului, [este] curmarea aprinderii [noastre interioare], [este] alungarea gândurilor rele și eliberarea de visări, curăția rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării [inimii noastre], ușa străpungerii inimii, suspinul smerit [al sufletului nostru], zdrobirea cea veselă [a inimii], încetarea multei vorbiri, începutul liniștirii [noastre], străjerul ascultării [noastre de Dumnezeu], ușurarea somnului [nostru], sănătatea trupului [nostru], pricinuitorul nepătimirii [noastre], iertarea păcatelor [noastre], ușa și desfătarea raiului”[18] pentru noi înșine. Pentru că postul ne eliberează sufletul de cele pătimașe și ne dă să dorim pe cele ale lui Dumnezeu. Adică împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care este viața noastră reală, viața noastră cea adevărată.

Însă Sfântul Grigorios Palamas, pentru scrierile sale teologice prin care a apărat adevărata teologie a Bisericii, a suferit închisoare. A fost închis în primăvara lui 1343 și a stat închis până în 1347[19], adică timp de 4 ani de zile. După care Sfântul Grigorios devine Mitropolitul Tessalonicului[20].

Însă și înainte, cât și după ce devine Mitropolit, Sfântul Grigorios scrie teologie și apără credința Bisericii. În 1343 e închis din nou[21], dar teologia sa biruie în cele din urmă. Pentru că teologia lui e teologia Bisericii lui Dumnezeu. Pe 3 august 1368 Sfântul Grigorios Palamas a fost canonizat ca Sfânt al Bisericii[22]. Adică la numai 9 ani de la adormirea sa, pentru că adormise în ziua de 13 noiembrie 1359[23].

Într-una din scrierile sale, Sfântul Grigorios Palamas ne spune că Sfinții, în veșnicie, vor înainta la nesfârșit în vederea lui Dumnezeu[24]. Însă vederea Lui începe de aici, din viața în Biserică. Pentru că, prin vederile Sale cele dumnezeiești, El ne învață cele ale Sale. Adică cum este El și cum trebuie să devenim noi ca El, cum să devenim duhovnicești. Pentru că slava Lui ne face pe noi duhovnicești, slava Lui pe care noi o vedem extatic și pe care o primim prin Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii.

Așadar, iubiții mei, căutați-L pe Dumnezeu în Biserica Lui, pe Dumnezeul Cel viu, pe Cel care ne mântuie pe noi! Căci El ne umple de viața Lui, de viața Lui cea veșnică. Și, fiind cu El, nu ne vom mai teme de nimic, pentru că El este viața, sănătatea, bucuria, simplitatea, atenția, pacea și sfințenia noastră.

Bucurați-vă întru Domnul și întru curăția postului și a rugăciunii Sale! Bucurați-vă cu simplitate și cu mulțumire adusă lui Dumnezeu! Pentru că El Se bucură când noi Îi mulțumim pentru toate și când ne bucurăm de toate binefacerile pe care El le revarsă cu îmbelșugare în viața noastră.

Postul Bisericii ne duce spre Crucea și Învierea Domnului. Postul acesta ne simplifică interior și ne înduhovnicește, pentru ca noi să retrăim cu smerenie Patimile și Învierea Domnului și arătările Sale cele dumnezeiești față de Apostolii Lui. Pentru că toate acestea s-au făcut pentru noi și pentru mântuirea noastră. Pentru ca noi să ne umplem de viața lui Dumnezeu și să fim vii întru El.

Post cu pace pe mai departe și cu pocăință vie! Pentru că toate ale postului sunt spre pacea și spre mântuirea noastră. Amin!


[1] Începută la 10. 47, în zi de miercuri, pe 11 martie 2020. Soare, 11 grade, vânt de 21 km/ h.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_Palamas.

[3] Sfântul Grigorios Palamas, Opere complete, vol. II, Antiepigrafii, Epistolele către Achindinos și Varlaam, cu introducere, trad. și note de Cristian Chivu, Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Caliopie Papacioc, Cristina-Costena Rogobete, Ed. Gândul Aprins, București, 2013, p. 108-109.

[4] Idem, p. 166-167.

[5] Idem, p. 170.

[6] Idem, p. 196-197.

[7] Idem, p. 208-209.

[8] Idem, p. 242, 246, 248, 262. Așa e numit și în Epistola a III-a către Achindinos, cf. Idem, p. 302, 310.

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, cu patru tratate traduse, ed. a II-a, cu o prefață revăzută de autor, Ed. Scripta, București, 1993, p. 58.

[10] Idem, p. 53.

[11] Idem, p. 67.

[12] Idem, p. 74.

[13] Idem, p. 77.

[14] Idem, p. 81.

[15] Idem, p. 92.

[16] Idem, p. 135.

[17] Idem, p. 139.

[18] Filocalia românească, vol. 9, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2013, p. 258.

[19] Filocalia românească, vol. 7, cu trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2013, p. 251.

[20] Idem, p. 252.

[21] Idem, p. 253.

[22] Idem, p. 259.

[23] Idem, p. 258.

[24] Idem, p. 284.

Predică la Duminica întâi din Postul Mare [2020]

Iubiții mei[1],

bucuria de Dumnezeu și de oameni este caracteristica fundamentală a vieții ortodoxe. Pentru că viața noastră este darul lui Dumnezeu și El este Cel care ne ține pe toți în existență, pentru ca să învățăm să ne iubim unii pe alții. Fiindcă scopul vieții noastre e acela de a împlini porunca Lui, porunca iubirii Sale de oameni. Căci „poruncă nouă vă dau vouă [ἐντολὴν καινὴν δίδωμι ὑμῖν], ca să vă iubiți unul pe altul [ἵνα ἀγαπᾶτε ἀλλήλους]; ca și voi să vă iubiți unul pe altul [ἵνα καὶ ὑμεῖς ἀγαπᾶτε ἀλλήλους], precum [Eu] v-am iubit pe voi [καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς]” [In. 13, 34, BYZ].

Pentru că porunca Lui nu e doar să ne iubim unii pe alții, ci să ne iubim așa după cum El ne iubește pe noi. Adică să ne iubim în mod desăvârșit, în mod sfânt unii pe alții, dorindu-ne tot binele unii altora și ajutându-ne unii pe alții la mântuirea noastră. Iar dacă Dumnezeul mântuirii noastre pune iubirea sfântă, iubirea frățească drept fundament al relațiilor dintre noi, atunci El este Dumnezeul iubirii și al comuniunii. Pentru că numai un Dumnezeu care este iubire și comuniune din veci și pentru veci poate porunci iubirea și comuniunea drept mod de a fi pentru oameni. Fiindcă El ne poruncește ceea ce este El, ne poruncește modul Lui de a fi, dorind ca și noi să fim ca El.

Precum Eu vă iubesc pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții! Și noi învățăm toată viața noastră iubirea Lui pentru noi. Pentru că în fiecare zi noi experimentăm iubirea și mila Lui față de noi.

Înainte de vizitele pastorale de pe 2 și 3 martie am fost slăbit mult de gripa pe care am avut-o. Fierbințeală multă în trup, pasaje de frig interior, lipsa chefului de a mânca, simțeam acut mirosurile rele, dar mă scufundam în somn ca într-un loc de refugiu. Și simțeam atât de subțire viața, de parcă ar fi fost o singură suflare. Pentru că oricând poți să treci dincolo, în veșnicie, și tot ceea ce ni se pare a fi nouă durabil, să nu mai existe.

Dar Preacurata Stăpână m-a reparat la fix, la timpul optim și am fost propriu slujirii! Și când am venit în casele dumneavoastră, dimpreună cu primele adieri ale primăverii, m-am bucurat de toate ca un înviat din morți. M-am bucurat cu simplitate și cu voioșie. Pentru că boala te ține în preajma morții, tocmai ca să simți cât de prețioasă și de simplă e viața noastră. Și cum noi ne-o complicăm cu păcatele noastre, cu modul nostru adesea străin de existența lui Dumnezeu.

Primăvara lui Dumnezeu, cea cu iarbă frumoasă, cu muguri înverziți, cu flori de diverse nuanțe, e o lecție enormă de simplitate. Simplitatea florilor e simplitatea vieții curate pe care ne-o cere Dumnezeu. Cărțile Bisericii ne vorbesc în mod simplu, dar profund despre Dumnezeul iubirii noastre și despre faptele Lui în mijlocul nostru. Și aceasta, pentru ca și prin creația, dar și prin cărțile Lui și prin tot modul de a fi al Bisericii, Dumnezeu să ne vorbească despre viața așezată, simplă, cuminte a creștinilor. Și un popor își dovedește religiozitatea lui nu în primul rând prin cărți și prin vorbe, ci, mai degrabă, prin modul lui de a fi. Prin ceea ce face dincolo de cuvinte. Pentru că așezarea profundă în voia lui Dumnezeu se vede în fiecare nuanță a vieții omului.

Cine se bucură de viață ca de darul cel mare al lui Dumnezeu și conștientizează că fără Dumnezeu nu putem face nimic, acela își trăiește viața cu frică de Dumnezeu. El știe că depinde de Dumnezeu și că certările lui Dumnezeu fac parte din viața lui. Așa după cum și bucuriile lui Dumnezeu fac parte din viața sa. Și dacă tot ceea ce noi trăim se petrece cu voia lui Dumnezeu, atunci nu mai trăim frici păcătoase, puerile, mici, ci doar frica fundamentală: aceea de a nu păcătui înaintea lui Dumnezeu.

Am stat de vorbă, ne-am bucurat, ne-am dat daruri unii altora. Ne-am bucurat în mod simplu, dar profund unii de alții. Pentru că ceea ce contează e cum rămânem unii în alții, cum rămânem în inima celorlalți. Și dacă rămânem în inima celor care ne-au cunoscut, rămânem și în iubirea și rugăciunea lor. Pentru că oamenii se bucură de cei care le-au făcut bucurii, de cei care i-au iubit și prețuit. Și, cu vârsta, prețuiești tot mai mult oamenii, dăruirea și bucuria lor, pentru că înțelegi că există în ei o luptă vie, continuă, pentru a rămâne oameni, pentru a rămâne oameni vii și iubitori.

La polul opus, cine a pierdut lupta pentru bucurie, a devenit însingurat, ursuz, fără chef de oameni. Și nu pentru că nu dorește să fie bucuros, ci pentru că l-au copleșit durerile, dezamăgirile, gândurile rele. Un om trist este un om care a abdicat de la bucurie. Dar ca să renunți la bucurie trebuie să renunți la iubire. Și oamenii, adesea, renunță la iubire dintr-o mare dezamăgire, din neputința de a ierta. Însă, tocmai în puterea de a ierta stă iubirea! Pentru că nu există lucru pe care nu îl putem ierta, atâta timp cât nu există păcat pe care Dumnezeu nu îl poate ierta. Și dacă Dumnezeu ne iartă toate, cum nu putem noi să iertăm toate? Însă noi putem să iertăm toate, dar trebuie să facem acest efort interior. Și iertarea tuturor e o mare eliberare interioară, care ne umple de multă iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Iertarea este echilibrul vieții noastre! Și din iertarea tuturor oamenilor izvorăște continuu iubire pentru toți oameni și rugăciune pentru toți oamenii. Și cine e rugăciune și iubire pentru toți, acela e un om bucuros, e un om dăruitor, e un om omenos, pentru că face toate pentru binele oamenilor.

Adesea vorbesc cu oameni care nu sunt credincioși, dar care, în subsidiar, se simt bine vorbind cu mine. Pentru că liniștea mea îi atinge și pe ei, liniștea mea plină de slava lui Dumnezeu, și modul meu pașnic de a vorbi cu oamenii le face bine. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii au nevoie să vorbească cu adevărat cu cineva, fără să se certe în cuvinte. Au nevoie să se odihnească sufletește vorbind cu cineva. La rândul meu, vorbesc adesea cu oameni credincioși, umplându-mă din liniștea și din cumințenia și din credința lor cea multă. Ceea ce izvorăște din oameni, vorbește cu putere despre ei.

De aceea, mărturisirea credinței ortodoxe pornește din tăcerea inimii noastre, din pacea duhovnicească din noi înșine. În adâncul nostru suntem creștini ortodocși, în adâncul nostru e comoara credinței noastre, și din comoara aceasta scoatem faptele credinței și ale evlaviei noastre. Pentru că această comoară a credinței e darul lui Dumnezeu sădit în noi, iar noi îl lăsăm să crească precum un copac al nădejdii și al iubirii pentru Dumnezeu.

Pictăm Sfintele Icoane cu credința din noi înșine. Le introducem în Bisericile noastre ca pe mărturia vieții noastre în Dumnezeu. Pentru că Icoana ne vorbește teologic despre credința noastră. Ne vorbește despre cum creștem noi în viața cu Dumnezeu și despre cum ne sfințim în mod continuu. Pentru că fiecare dintre noi suntem chemați să fim icoanele lui Dumnezeu, să fim Sfinții pe care El Și-i dorește.

Iar Sfinții au o singură iubire: pe Dumnezeu! Ei Îl iubesc pe Dumnezeu și se iubesc unii pe alții. Iar Împărăția lui Dumnezeu e Împărăția iubirii și a păcii și a bucuriei de Dumnezeu și de oameni, pentru că e singura Împărăție veșnică. La polul opus, Iadul nu este o împărăție, pentru că nu are bucurie, nu are comuniune, ci numai durere. Și durerea, chinul acesta veșnic nu înfrățește, ci separă, desparte veșnic. Iadul e singurătate pentru că e plin de neiubire. Și nu pentru că Dumnezeu nu îi iubește pe cei din Iad, ci pentru că ei nu L-au iubit și nu Îl iubesc pe El. Și cei din Iad simt iubirea Lui ca pe un chin, ca pe un chin veșnic, pentru că nu au iubirea Lui în ei înșiși.

Și, deși pare imposibil, există oameni care și-au ucis iubirea în ei înșiși. Care și-au omorât bucuria, dorința de a face bine. Care au înghețat tot mai mult în păcatele lor, pentru că nu și-au cerut iertare de la Dumnezeu pentru ele. Și pericolul acesta pândește pe fiecare în parte, pericolul înghețării interioare, dacă ne depărtăm de Dumnezeu. Pentru că, pe măsură ce ne depărtăm de El, iubirea noastră începe să înghețe. Și, în loc să se dăruie, în loc să facă bine, iubirea noastră devine una egoistă, care se închide în sine și nu mai comunică cu alții.

Însă Domnul ne cere să împlinim porunca Lui, porunca Lui cea nouă: porunca iubirii desăvârșite față de semenii noștri. Ne cere să îi iubim pe toți așa după cum îi iubește El. Adică ne cere să nu ne uităm la lipsa de respect și la nerecunoștința oamenilor vizavi de noi, ci la binele lor veșnic. Pentru că trebuie să dorim mântuirea tuturor oamenilor, așa după cum o dorește El. Trebuie să dorim binele pentru toți, binele real, binele veșnic al oamenilor. Și pentru acest bine, noi trebuie să fim prieteni reali pentru toți, adică ambasadori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Pentru că oamenii trebuie să vadă în noi slava lui Dumnezeu, trebuie să vadă pacea și bucuria Lui, pentru ca să se îndrăgostească de El. Noi trebuie să fim icoanele cele vii care Îl indicăm pe Cel mai presus de toată descrierea. Ca, prin cei văzuți, să fie văzut Cel nevăzut, Cel mai presus de toate, dar Care ține toate în mâna Sa. Căci așa după cum Fiul, prin întruparea Sa, S-a făcut vedere a Tatălui și a Duhului Sfânt, tot la fel Sfinții se fac vederi duhovnicești ale lui Dumnezeu. Pentru că ei ni-L indică pe Dumnezeul slavei, pe Cel ce este frumusețea întregii creații.

Aud și citesc adesea cum oamenii se smintesc de păcatele noastre, ale ierarhiei Bisericii. Însă cred că păcatele noastre nu sunt adevăratul motiv al necredinței profunde a oamenilor. Pentru că, așa cum nu poți renunța la școală datorită unui profesor sau după cum nu poți renunța la spitalizare datorită unui medic, tot la fel nu poți renunța la Dumnezeu din cauza unui Ierarh sau a unui Preot. Pentru că scopul credinței e relația cu Dumnezeu și nu cu un Slujitor al Său. Preotul și Ierarhul te pun în relație cu Dumnezeu, dar ei nu Îl înlocuiesc pe Dumnezeu în viața noastră. De aceea, când cineva motivează că păcatele cuiva din Biserică l-a făcut necredincios, nu spune adevărul. Pentru că credința noastră e în Dumnezeu și nu în oameni! Oamenii ne pot îndurera, ne pot scandaliza, ne pot mâhni profund, dar la Biserică noi venim pentru Dumnezeu și nu pentru oameni. Și venim pentru ca să ne umplem de slava Lui și de adevărul Său și nu pentru ca să privim în dreapta și în stânga și să îi judecăm pe oameni. Căci și ei, ca și noi, au lipsurile lor, au păcatele lor. Și toți venim la Biserică să ne vindecăm de patimi și să învățăm voia lui Dumnezeu.

Și dacă învățăm voia Lui, înțelegem că toți păcătuim și că nu avem dreptul să îi judecăm pe confrații noștri, pe cei care sunt păcătoși ca și noi. Pentru că scopul venirii lor la Biserică e vindecarea lor interioară. Scopul venirii lor aici e pentru a trăi iertarea și bucuria lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, relația cu Dumnezeu este fundamentul real al relației cu toți oamenii! Și relația cu Dumnezeu e o relație de iubire și de încredere desăvârșită în El. Și dacă noi dăruim iubire și încredere desăvârșită oamenilor, dorindu-le mântui- rea lor, noi dăruim iubirea pe care ne-o dăruie Dumnezeu nouă. Și această iubire a lui Dumnezeu față de noi e plină de simplitate și de delicatețe, e plină de pace și de voioșie dumnezeiască, care ne umple de echilibru și de dorința de a munci în folosul oamenilor.

Pentru că oamenii care își iubesc pământul și curtea și meseria lor se îngrijesc de ele până în ultima clipă a vieții lor. Ei știu că mor, ei știu că lasă aceste lucruri altora, dar vor ca să muncească până la sfârșit. Pentru că vor să le vadă pe toate bine făcute, bine întocmite și, la rândul lor, ei să se simtă împliniți. Și te simți împlinit când muncești numai când știi că ceea ce tu faci dărui altora. Munca e o împlinire când se dăruie, când se lasă altora ca dar. Și cei care o receptează ca dar, o receptează ca bucurie, ca împlinire, pentru că le-a fost dăruită spre ajutor.

Și moștenirea lăsată cu dragoste este un ajutor real. Față de care trebuie să fim recunoscători. Moștenirea Bisericii, cea plină de cărți, trebuie tradusă iar și iar pentru fiecare generație în parte. Noi înșine trebuie să ne facem tot mai cuprinzători pentru viața și istoria Bisericii. Pentru că bucuria de Dumnezeu și de oameni e cea care ne face vii și plini de entuziasm dumnezeiesc.

Post cu pace și cu multă împlinire!

Fiți blânzi și omenoși cu toți, pentru ca să trăim cu toții în pacea lui Dumnezeu!

Vă mulțumesc pentru toate și vă doresc numai bine! Amin.


[1] Începută la 8. 06 minute, în zi de miercuri, pe 4 martie 2020. Soare și nori, 9 grade, vânt de 8 km/ h.

Predică la Duminica Izgonirii Protopărintelui Adam din Paradisul desfătării [2020]

Iubiții mei[1],

cântările din Triod ale acestei zile ne vorbesc despre începutul durerilor noastre, adică despre căderea în păcat a Protopărinților noștri Adam și Eva. Pentru că durerile neamului omenesc au început odată cu păcătuirea lor și cu izgonirea lor „din Paradisul desfătării [ἀπὸ τοῦ Παραδείσου τῆς τρυφῆς]”[2]. Pentru că durerea, ca și boala, ca și moartea sunt consecințele rele ale păcatului.

Și păcatul lor, al Protopărinților noștri Adam și Eva, deși poate părea mic în aparență, acela de a fi mâncat din pomul interzis lor de Dumnezeu, a fost unul care a afectat întreaga creație și, în primul rând, i-a afectat pe oameni. Căci, „pentru mâncare [διὰ τῆς βρώσεως]”[3], au fost izgoniți ei din Paradis. Pentru că porunca postului, dată lor de Dumnezeu, era singura lor poruncă prin care puteau înainta la nesfârșit în viața cu Dumnezeu. De aceea, în pocăința lor nesfârșită de după izgonirea din Paradis, Protopărinții noștri Adam și Eva au înțeles că această singură poruncă a Stăpânului, pe care ei au încălcat-o, i-a lipsit de tot binele[4]. Pentru că neascultarea de Dumnezeu ne lipsește pe toți, oricare am fi noi, de tot binele de acum și de cel veșnic.

Slujba de azi subliniază cu putere căderea Protopărinților noștri și plânsul lor după Paradis, dar nu ne duce mai departe. Nu ne vorbește despre ce s-a petrecut cu ei pe mai departe. Și cine nu cunoaște faptul că Protopărinții noștri Adam și Eva sunt primii Sfinți ai Bisericii și ai întregii lumi, va rămâne cu o imagine deformată despre Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva. Pentru că ei au păcătuit, păcatul lor a fost unul dramatic pentru ei și pentru întreaga creație, dar ei s-au și pocăit pentru el din destul!

Tocmai de aceea, în Utrenia Învierii, Domnul ne spune: „Să se bucure făptura, să se veselească toți pământenii, că vrăjmașul, Iadul, s-a prădat! Femeile cu miruri să iasă în întâmpinare, că izbăvesc pe Adam și pe Eva cu tot neamul și a treia zi voi învia!”[5]. Pentru că El i-a scos din Iad pe Sfinții Protopărinți Adam și Eva, dimpreună cu tot neamul celor Sfinți, odată cu pogorârea Sa la Iad. Pentru că toți Sfinții Vechiului Testament erau în Iad, până când Domnul a coborât în Iad! Și, coborând El în Iad, ca un biruitor, i-a înviat pe ei și i-a întors iarăși în Paradis.

Așa că cei doi Protopărinți ai noștri, la a căror cădere medităm astăzi, nu au rămas în moartea lor sufletească, ci au înviat duhovnicește prin pocăință. Iar ei nu sunt cu cei păcătoși, ci sunt cu cei Sfinți ai lui Dumnezeu și cu Îngerii Lui. Și când Dumnezeu ne dă să medităm la păcatele Sfinților Lui, El ne învață nu să minimalizăm sfințenia, ci să conștientizăm ce mare dramă e păcatul.

De aceea, nu contează care e păcatul nostru, atâta timp cât orice păcat începe moartea în noi înșine. Pentru că tot păcatul e moarte și deloc viață.

Și, „din pricina desfătării și neascultării celui dintâi Adam, Domnul a postit patruzeci de zile și a ascultat. Pentru aceasta a și fost izvodit de Sfinții Apostoli acest post de patruzeci de zile pentru ca noi, prin paza poruncii, să dobândim cu ajutorul postului nestricăciunea pierdută de Adam, care a pătimit pentru că n-a păzit porunca”[6].

Pentru că postul e poruncă dumnezeiască și semn al ascultării de Dumnezeu. El e vindecarea noastră sufletească și trupească, e umplerea noastră de curăție, de pace și de sfințenie. Și tocmai de aceea, la începutul acestui mare post, noi Îi cerem Domnului: „Întărește-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim …cu bună nevoință, spre slava numelui Tău celui sfânt și spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor și stârpirea a tot păcatul, pentru ca, prin pocăință, împreună cu Tine răstignindu-ne și îngropându-ne, să înviem duhovnicește, ridicați din faptele cele moarte și să viețuim cu bună plăcere înaintea Ta în toate zilele noastre”[7].

Pentru că postul nu înseamnă numai a nu mânca, ci și a ne lupta cu patimile din noi înșine. Postul nu înseamnă numai a nu mânca carne, ouă, brânză, lapte, pește, ci și a lucra virtuțile cele dumnezeiești. Căci dacă ne umplem de răbdare, de pace, de curăție, de simplitate, de bunătate, de smerenie, noi postim duhovnicește și postul acesta ne schimbă interior.

Postul nu-l omoară pe om, ci-i ofilește pornirile rele din el! Postul sleiește de putere trupească, dar ne umple de slava Lui. Și pocăința pe care trebuie să o învățăm de la Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva e pocăința mântuirii noastre.

Pentru că ei au căzut din slava lui Dumnezeu, așa cum cădem și noi când păcătuim. Ei nu știau ce înseamnă a păcătui, pe când noi avem multe exemple înaintea noastră. Și noi cu atât mai mult trebuie să ne pocăim, cu cât știm ce mare nenorocire e păcatul.

Pentru că păcatul distruge orice bine și orice frumusețe din noi înșine. El, cel care pare dulce când îl faci, e mai apoi amărăciune nesfârșită. Și vezi acest lucru atunci când cazi la boală, datorită păcatelor tale, și trăiești în chinuri consecințele păcatelor tale.  Ele, urmările păcatului, sunt amare! Atunci înțelegi ce e păcatul: când nu poți scăpa de durere, de chin, de neputință. Înțelegi că el e un chin nesfârșit, care nu aduce niciun bine.

De aceea, iubiții mei, postirea e ferire de durere! Dacă nu vrem dureri în noi înșine, atunci să postim și să nu păcătuim! Căci postul ne ține departe de îmbuibare, și de la mâncatul mult vin multe boli, multe necazuri în trupul nostru.

Vă doresc un post cu pace și cu multă binecuvântare dumnezeiască! Amin!


[1] Începută la 9. 31, în zi de miercuri, pe 26 februarie 2020. Zi cu soare și nori, 8 grade, vânt de 13 km/ h.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 12.

[6] Triodul, ed. BOR 2000, p. 104-105.

[7] Molitfelnic, Ed. BOR 2019, p. 863.