Predică la Duminica a XX-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

în duminica de astăzi, când avem minunea învierii fiului văduvei din Nain [Ναΐν] [Lc. 7, 11-16], îmi vine să spun și eu ca Sfântul Avraam, Patriarhul: „Dacă pe Mosis și pe Profeți nu îi ascultă [Εἰ Μωσέως καὶ τῶν Προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν], [nu] vor crede nici dacă cineva are să învie din morți [οὐδέ ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ πεισθήσονται]” [Lc. 16, 31, BYZ]. Pentru că cine ascultă de Dumnezeu, fiindcă crede în El, poate să primească minunile Lui cu multă evlavie. Și le primește, pentru că el înțelege în mod real că Dumnezeu poate face toate câte voiește, toate câte voiește spre mântuirea noastră. Pe când, cine nu crede în El, acela se îndoiește de orice, chiar și de minunile pe care le poate vedea cu ochii lui. Și chiar dacă cu el, Dumnezeu ar face o minune, din marea Lui bunătate față de toți oamenii și față de întreaga creație, el ar uita-o în scurt timp, pentru că omul necredincios e centrat pe sine și atât.

Tocmai de aceea, a încerca să argumentezi teologic și rațional minunile lui Dumnezeu unor oameni necredincioși e, cel mai adesea, o pierdere de timp, pentru că ei nu cred în sursa minunilor. Li se pare că minunile sunt „prea mari” pentru Dumnezeu. Că El „nu poate” să facă așa ceva sau că minunile „nu există”. E ca atunci când dai detalii dintr-o țară de departe unor oameni care nu au ieșit niciodată din satul sau din orașul lor, și care nu te pot crede pe cuvânt. Și chiar dacă le dai fotografii, le pui filmulețe, le aduci lucruri de acolo, ei tot nu se vor încrede deplin în spusele tale, pentru că ei vor să le pui țara în brațe, în fața ochilor, ca să o vadă și să o pipăie ei.

La enervare, la durere sau la beție, oamenii necredincioși se iau la harță cu Dumnezeu. Unii ar vrea să fie trăsniți de Dumnezeu pe loc ca să vadă că El există, uitând că astfel ar muri imediat. Alții și-ar dori ca Dumnezeu să plouă cu bani la ei în casă, pentru ca „să dovedească” că e „puternic”, iar ei să dovedească că sunt leneși și incompetenți. Alții vor să le omoare Dumnezeu dușmanii și ei să scape de toate greutățile, plonjând în puf și în desfătări, când Dumnezeu ne cere să ne iubim vrăjmașii și să ne nevoim zilnic pentru mântuirea noastră.

Pentru că omul necredincios și arogant își imaginează tot felul de lucruri bizare despre Dumnezeu, despre cum ar fi El și despre cum S-ar manifesta El, pentru că nu cunoaște revelarea Lui despre Sine Însuși. Pe când eu, ca teolog și om al credinței, mă străduiesc zilnic să aflu cum e Dumnezeu și ce vrea El de la noi din propriile Sale vorbe și din luminările și vederile mistice ale Sfinților Lui. Pentru că citirea și aprofundarea continuă a surselor credinței ne scapă de imaginările despre Dumnezeu, fiindcă aflăm noi și noi detalii despre El, care nu ne opresc la o imagine idolatră despre El.

Că recunosc sau nu, și mulți dintre creștini au o imagine standard, un idol în capul lor despre Dumnezeu, pentru că nu citesc teologia Bisericii și de aceea fantazează „religios”, dar, mai ales, pentru că Își fac reprezentări ale lui Dumnezeu în mintea lor, când El întrece orice înțelegere a minții noastre. Pe când prima grijă a unui isihast e a scăpa de orice reprezentare mentală și de a se ruga lui Dumnezeu fără nicio imagine și fără nicio contemplare a vreunui lucru. Pentru că slava lui Dumnezeu țâșnește în noi, când noi ne rugăm Lui fără împrăștierea minții noastre și fără imaginație, rugându-L mereu pentru iertarea noastră pe Cel ce este mai presus de toate.

Căci Sfintele Icoane în viața Bisericii nu sunt blocări ale noastre în istorie, ci deschideri ale noastre spre Împărăția lui Dumnezeu. Sfintele Icoane trebuie să ne înalțe mintea la Sfinții reprezentați pe ele și care sunt în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că ele nu stau în fața noastră pentru ca să ne limiteze la ceea ce vedem noi iconizat, ci pentru ca să ne ridice mai presus de orice imagine la relația, prin rugăciune, cu Sfinții lui Dumnezeu.

E celebră mărturia cu un Monah foarte nevoitor, care și-L reprezenta pe Dumnezeu în mintea Lui și se ruga la idolul pe care și-l făcuse despre El. Și când un Părinte duhovnicesc vine și îl învață adevărata rugăciune a liniștirii, cea fără imaginație, dar plină de pocăință și de cerere vie a milei lui Dumnezeu, el îi spune că „L-a omorât pe Dumnezeu din el”. Pentru că îl făcuse să se roage curat, fără vreo imaginație, fără vreo închipuire „religioasă”, omorând idolul din el.

Și cei care omoară idolii din noi sunt adevărații noștri prieteni, prieteni de conștiință, pentru că ne învață să Îl iubim pe Dumnezeu, pe Cel care e mai presus de toate, și nu închipuirile noastre rătăcite despre El și despre noi înșine. Pentru că oamenii au mulți idoli în ei înșiși și trebuie să le deschidem ochii ca să îi vadă și să îi omoare în ei prin pocăință.

Care sunt idolii noștri? Unul dintre marii noștri idoli e viața și sănătatea noastră, adică noi înșine. Pentru că, pentru noi și confortul nostru suntem în stare să hulim, să negăm, să desființăm toate. Iar dacă am făcut ceva școală și ne-am realizat întrucâtva, cu familie și carieră, succesul și specializarea noastră sunt alt mare idol al nostru. Viața noastră și succesul nostru social: marii noștri idoli. Pentru că ne place să credem că le-am făcut pe toate „cu puterile” noastre și, din acest motiv, ceilalți trebuie „să ne respecte neapărat”.

Numai că ceilalți fac ce vor. Nu îi putem obliga să ne respecte și nici să ne iubească. Însă sursa vieții și a puterii și a înțelepciunii noastre e Dumnezeu și fără El n-am fi putut face nimic. A idolatriza viața, ca acum, când ne ferim să avem relații reale cu ceilalți, ca nu cumva să ne îmbolnăvim, înseamnă a nu înțelege că ea e un dar și că e darul lui Dumnezeu pentru noi și nu o realitate pe care o avem „în posesie”. Pentru că Cel care ne-a dat viața, ne-o și ia înapoi. El a dat, El o ia de la noi! Dar o ia când El voiește și nu oricând. Tocmai de aceea, noi trebuie să le suportăm pe toate cu credința în El, pentru că toate sunt spre folosul nostru, spre mântuirea noastră.

Cum scăpăm de idolul că „noi suntem cei mai importanți de pe pământ” și că, „pentru viața noastră, trebuie să îi omorâm pe alții”? Prin recunoașterea smerită că suntem robii netrebnici ai lui Dumnezeu. Că El ne-a dat viața și ne ține în viață pentru a ne împlini vocația, scopul pentru care ne-a creat, și nu pentru ca să ne mândrim în mod deșert și nici pentru ca să îi desconsiderăm pe ceilalți.

Cum omorâm în noi idolul „împlinirii” sociale și profesionale? Prin aceea de a ne cere continuu noi și noi standarde de eficiență, de muncă și de delicatețe, pentru ca să vedem câte lipsuri avem atât în relațiile cu ceilalți, cât și în ceea ce noi considerăm a avea o pregătire profesională. Pentru că atunci când termini facultatea și nu mai citești nicio carte sau când termini doctoratul și nu mai publici nicio carte, n-ai înțeles nimic din ceea ce înseamnă cunoaștere și împlinire interioară. Pentru că pregătirea profesională nu are sfârșit, după cum relațiile sociale cer o continuă umanizare a noastră. Dar dacă idolul sănătății îți cere să nu te muncești prea mult, ca nu cumva să mori de tânăr, tu, fiind ascultător față de el, rămâi cu câteva cunoștințe în cap, aflate de ici, de colo, și cu câteva lucruri făcute și cam asta e viața ta. Pentru că viața ta nu are un program riguros, tocmai pentru că idolul sănătății și al confortului îți cere să nu te omori prea mult cu munca.

Da, să ne omorâm idolii interiori, pentru ca să înviem! Să ne omorâm patimile, toate patimile, pentru că ele sunt idolii noștri. Să ne omorâm lenea, prostia, curvia, nesimțirea, lașitatea, răutatea, înfumurarea, necredința, neascultarea, așteptările mici de la noi înșine. Căci atunci când ai așteptări de 3 metri, trei metri lucrezi. Dar când vrei să construiești zeci de mii de kilometri, atunci nu merge cu pierderea timpului, pentru că trebuie să faci zilnic performanță.

Performanța umană și ascetică omoară idolii! Dacă vrei să fii pe fiecare zi mai bun și mai înțelegător cu oamenii, adică să faci performanță în relațiile de intimitate cu oamenii, și dacă te ascetizezi, dacă te nevoiești zilnic în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, atunci îți omori zilnic orice ridicare a idolilor în tine însuți. Dar dacă vrei să fii pe fiecare zi mai hapsân, mai ipocrit și mai leneș, ajungi o capiște idolatră, pentru că ții la sânul tău toți idolii. Îi ții în tine pe cei care te omoară pentru veșnicie.

Domnul l-a ridicat din morți pe tânărul din Nain prin porunca Sa cea dumnezeiască: „«Tinere, ție îți zic, scoală [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!»”. Și cel mort s-a ridicat și a început a vorbi. Și l-a dat pe el maicii sale” [Lc. 7, 14-15, BYZ]. Dar mortul s-a ridicat și a început a vorbi, pentru că Domnul a întors sufletul tânărului în trupul său. Nu a înviat altul decât era, ci a înviat cel care era, pe care îl cunoscuseră toți! El a început a vorbi nu o altă limbă, ci limba lui, iar mama lui l-a recunoscut a fi fiul ei. Pentru că a fost o înviere reală și nu una iluzorie, fiindcă sufletul tânărului, la porunca Domnului, s-a întors în trupul său, pe care îl părăsise de curând.

Dacă sufletul, așa cum cred unii în mod eretic, „moare” sau „se desființează” după moarte, cine a  înviat atunci? A fost un trup fără suflet cel care a înviat sau a fost o înviere reală a lui, pentru că sufletul s-a întors în trupul său? A fost o înviere reală! Pentru că Domnul l-a înviat pe cel care murise, i-a redat din nou viața, și el a trăit și a fost văzut de toți ca trăind.

Pentru că Dumnezeu e Creatorul vieții noastre și viața noastră e darul Lui și nu „o proprietate” a noastră. Tocmai de aceea, noi murim când vrea El și nu ne sinucidem. Pentru că ascultăm de Cel ce e viața noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 18. 11, în zi de marți, pe 13 octombrie 2020. Afară plouă, sunt 18 grade și vântul e de 13 km/ h.

Predică la pomenirea Sfintei Cuvioase Paraschevi de la Iași [2020]

Iubiții mei[1],

Sfânta Cuvioasă Paraschevi cea Nouă [Παρασκευὴ ἡ Νέα][2], mai înainte de a pleca la Mănăstire, și-a împărțit toată averea părintească, după moartea părinților ei, dimpreună cu fratele său, Eftimios[3]. Și amândoi s-au făcut Monahi, slujind toată viața lor lui Dumnezeu. Căci dacă vrem să Îi slujim lui Dumnezeu trebuie să ne punem toată averea și toată puterea noastră sufletească și trupească întru slujirea Lui. Trebuie să ne dăruim Lui cu totul.

După ce s-a despărțit de cele ale lumii, Sfânta Paraschevi s-a unit numai cu Dumnezeu, trăind o vreme în Mănăstire, apoi în pustie[4]. Și ca Pustnică, ea a trăit o viață tainică, cunoscută doar de Dumnezeu. Pentru că numai El știa rugăciunile și postirile și nevoințele ei cele multe, cele din dragoste pentru El. Pentru că la rădăcina ascezei stă dragostea de Dumnezeu, stă dorința vie de a-I sluji Lui permanent.

Și în pustie, în pustia unde se nevoia Sfânta Paraschevi, ea trăia „fără hrană, fără apă, fără somn …[în] toate zilele săptămânii. O singură dată se împărtășea [pe zi] de hrană, sâmbăta și duminica, [adică] de puțină pâine și apă. Pat îi erau pietrele, iar îmbrăcămintea trupului, o mantie ruptă și zdrențuită. Ochii ei erau izvor de lacrimi, iar gura cu buzele, vas de miruri, revărsând laudă neîncetată, umplând văzduhul de bună mireasmă duhovnicească. Rugăciunea ei era stăruitoare și încordată, și starea ei, de continuă priveghere. Și toate celelalte fapte ale virtuților îi erau hrană și băutură, răbdare și odihnă”[5].

Pentru că nevoința duhovnicească e hrana reală a omului, e hrana sufletului său, și hrana sufletului e mai bună și mai îndestulătoare decât cea a trupului. Fiindcă atunci când sufletul nostru se bucură, când se bucură dumnezeiește, atunci și trupul nostru se bucură cu adevărat, pentru că se bucură în curăție și în pace.

Demonii o ispiteau cu tot felul de năluciri și ea le biruia prin puterea Crucii Domnului[6]. Însă, în același timp, a avut parte „și de vederi slăvite de Îngeri”[7], pentru că viața ei era dumnezeiască. Și, printr-un Înger al Său, Domnul o trimite din pustie în patria ei, vestindu-i sfârșitul ei cel pământesc[8].

Se întoarce la Constantinopol, se închină în Catedrala patriarhală Sfânta Sofia, cea transformată recent în moschee[9], trece și pe la Biserica din Vlaherne[10], rugându-se în fața Icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Stăpâne de acolo, și încredințându-se cu totul Născătoarei de Dumnezeu[11]. Pentru că Stăpâna lumii e cea mai bună călăuzitoare a noastră în viața cu Dumnezeu.

Iar ea, cea care se înstrăinase de toate pentru Dumnezeu, se întoarce acasă, în Epivates [Επιβάτες], în Tracia[12], ca o străină, nevoindu-se și mai desăvârșit[13]. Epivatesul de atunci este Selimpașa de azi, din Turcia[14]. Și acolo i se arată din nou Îngerul Domnului, cel care îi vestise mutarea ei grabnică la cer, încredințând-o că va călători împreună cu ea spre Domnul[15].

Iar această încredințare dumnezeiască, iubiții mei, e cea mai mare mângâiere în fața morții! Pentru că afli prin ea că Dumnezeu binevoiește întru tine. Că El e cu tine și dorește să te bucure pentru toți vecii. Însă, dacă nu avem parte de o astfel de încredințare sfântă, ce urmează?…Urmează o tristețe veșnică, adică Iadul! Pentru că cel care nu se îndumnezeiește aici zi de zi, în viața aceasta, nu e vrednic de Împărăția lui Dumnezeu. Căci numai cei care Îl iubesc pe El cu înfocare și se nevoiesc zilnic pentru mântuirea lor, se vor bucura veșnic împreună cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Au îngropat-o creștinii ca pe o străină[16], neștiind că ea e de acolo, din locul acela. Așa se petrece când nu mai ai familie, rude, cunoscuți!…Au îngropat trupul ei și nu l-au ars! Și pentru că l-au îngropat, tocmai de aceea Sfintele ei Moaște s-au descoperit întregi[17]. Dacă îl ardeau, nu stricau cu nimic sfințenia vieții sale. Dar pentru că nu l-au ars și, mai apoi, nici focul care s-a aprins în Biserica unde erau Sfintele ei Moaște, nu a ars trupul ei cel îndumnezeit, el este un odor neprețuit pentru noi, cei credincioși. Pentru că sorbim din el viața cea veșnică, adică slava cea veșnică a lui Dumnezeu.

Prin cine am aflat cu toții ale cui sunt Sfintele Moaște care au fost găsite? Printr-un om evlavios, numit Gheorghios, care participase la dezgroparea Sfintelor ei Moaște. Pentru că lui i s-a arătat, în vedenia somnului, Sfânta Paraschevi, i s-a arătat ca o împărăteasă în mijlocul multor Sfinți ai lui Dumnezeu. Și unul dintre acești Sfinți, care erau dimpreună cu ea, i-a povestit viața ei acestui om evlavios, și astfel am aflat ale cui sunt aceste Sfinte Moaște[18]. Și ce i-a spus acela, i-a adeverit și Sfânta Paraschevi în aceeași vedenie, zicându-i: „Eu sunt din acest pământ în care voi locuiți acum, odraslă a lui, fiind numită Paraschevi de la Dumnezeiescul Botez. Sârguiți-vă dar acum să cinstiți cortul meu, iar eu voi cere de la Dumnezeu să vă izbăvească pe voi din pătimiri și din primejdii”[19].

Mă întrebam într-o altă predică a mea dacă Paraschevi e numele de Botez sau de Monahism al Sfintei, și iată că aici ni se spune că e numele său de Botez! De ce nu i-a fost schimbat numele când a devenit Monahie? Iar când se referă la cortul ei, ea vorbește despre Sfintele ei Moaște, cerându-le ca ei să le cinstească. Pentru că ele sunt dovada clară a faptului că ea este o purtătoare de Dumnezeu. Căci numai cine e plin de slava lui Dumnezeu lasă în urma sa, după moarte, Sfinte Moaște făcătoare de minuni. Cine nu e intim cu Dumnezeu, lasă numai un trup mort, rece, care se strică repede…semn că viața lui nu a fost plină de veșnicia lui Dumnezeu.

Pentru că Sfintele Moaște sunt începutul noii lumi, al vieții celei veșnice. Sfintele Moaște sunt începutul învierii celei de obște, când toți vom învia și vom avea trupuri înveșnicite, înduhovnicite, prin slava lui Hristos Dumnezeu, dar unii vor fi plini de slava lui Dumnezeu, adică Sfinții Lui, pe când cei păcătoși vor fi plini de întuneric. Iar Sfinții, prin Sfintele lor Moaște, ne vorbesc despre acea zi, despre ziua învierii tuturor, și despre bogăția cea nesfârșită a slavei lui Dumnezeu. Căci slava Lui va înveșnici întreaga creație și întreaga umanitate, dând tuturor darul de a fi veșnici.

Însă veșnicia noastră va fi continuarea vieții noastre de acum! Pentru că toți vom învia atunci, dar fiecare cu comoara lui în el însuși. Comoara Sfinților va fi slava Lui, dar cei păcătoși și demonii vor avea întunericul patimilor în ei înșiși. Adică fiecare va avea ceea ce și-a agonisit, ceea ce și-a dorit. Iar dacă acum unii dintre noi mimăm sfințenia pentru diverse motive rele, pentru veșnicie nu vom avea nimic bun, în afară de un Iad veșnic.

De la Epivates, Sfintele ei Moaște au fost aduse la Constantinopol[20]. După ce bulgarii s-au creștinat, ei au primit Sfintele Moaște ale Sfintei Paraschevi[21], ele ajungând la Belgrad și la Sofia. Pentru ca turcii, cucerind orașul Sofia, din Bulgaria, să trimită Sfintele ei Moaște la Constantinopol[22]. Și de la Constantinopol ele au ajuns în Moldova, pentru că Domnul Vasile Lupu al Moldovei a plătit datoriile Constantinopolului. Și Patriarhul Constantinopolului i le-a trimis în dar la Iași, împreună cu un alai special, format din 3 Mitropoliți, Preoți și alți Slujitori[23].

Și cum a primit Vasile Lupu, Domnul Moldovei, Sfintele ei Moaște? Cu multă evlavie! Pentru că „Vasile a întâmpinat-o [pe Sfânta Paraschevi] foarte frumos, cu cea mai mare fală și cinstire, cu toți de la curtea lui și [cu] tot poporul. Și a așezat Moaștele ei Sfinte în Mănăstirea celor Trei Ierarhi pe care o ctitorise acolo, [Mănăstire] vestită pentru măreția ei. Iar Domnul Dumnezeu a făcut prin ea acolo mari minuni, pentru toți cei care alergau cu credință la ea”[24]. Și pentru că nu a fost o efuziune de moment, ci un act de evlavie reală, „Vasile Domnul îi făcea în fiecare an un praznic strălucit, cum nu se poate povesti, cu toți locuitorii țării lui. Ei scoteau în ziua aceea racla ei [cea] sfântă în care se aflau Moaștele ei Sfinte și o purtau în toată cetatea, spre ocrotirea și buna ei pază. [Iar] Vasile Domnul cel pomenit purta el însuși racla ei, împreună cu fruntașii Preoțimii, ai Mănăstirilor și Bisericilor. Îi făceau apoi un praznic măreț, după care o înapoiau la locul ei și o așezau acolo. [Căci] locul [raclei] este în mijlocul Bisericii, în partea dreaptă”[25].

Așa că pelerinajul la Sfânta Paraschevi nu este „o schemă financiară” implementată recent, ci un eveniment tradițional la Iași. Un eveniment născut din evlavia reală pentru Sfânta Cuvioasă Paraschevi, Maica noastră.

Și cum ajungi la o evlavie reală față de un Sfânt anume? Prin multele minuni ale Sfântului în viața celor credincioși!

Pe 26 decembrie 1888, Sfintele ei Moaște nu au fost arse, deși racla a ars în întregime. Paraclisul în care se aflau a luat foc de la o lumânare nestinsă[26]…De aceea ne uităm mereu, când plecăm din Biserică, să nu fie ceva aprins, să nu fie vreo fereastră sau ușă deschisă. Pentru că, pe lângă incendii, Bisericile sunt și jefuite de odoare.

Sfânta Paraschevi a tămăduit și tămăduiește mulțime de oameni. Pe lângă cartea pe care am citat-o ultima oară, și care are 194 de pagini, mai există încă două pline cu minunile ei: a doua e de 184 de pagini[27], pe când a treia e de 396 de pagini[28]. Editura Doxologia le dăruie tuturor în această perioadă pentru download[29]. Le dăruie în format PDF. Pe când eu mă aștept să pună toate cărțile ei în format PDF, pentru ca să le putem cumpăra mult mai ușor.

Așa că evlavia reală nu se naște în sufletele oamenilor din basme, ci din fapte reale. Din atingerea dumnezeiască a Sfintei Paraschevi de ființa lor. Pentru că evlavia presupune înțelegerea reală a Sfinților și iubirea vie pentru ei. Și pentru că Sfinții sunt vii și prezenți în viața noastră, de aceea și evlavia noastră pentru ei e vie și înflăcărează pe mulți.

Nu, nu frica de boală nu ne lasă să o prăznuim anul acesta așa cum se cuvine pe Sfânta Paraschevi, ci interese care nu ne privesc! Biserica lui Dumnezeu e discriminată și marginalizată de autoritățile de Stat din România, adică de aceia care s-au bucurat din plin de tot ajutorul nostru în ultimii 30 de ani. Poate vom fi mai înțelepți pe viitor când vine vorba de „parteneriatele cu Statul”. Adică să punem condiții clare pe viitor, în relația noastră cu Statul Român, care să nu contravină credinței și modului nostru de-a fi. Dar pentru așa ceva e nevoie de oameni noi, cu atitudini evlavioase și cu bun simț față de semeni și față de valorile lor profunde.

Pentru că atunci când negi, când distrugi, când elimini, când scoți în afara normalității cea mai mare parte a populației unei țări e semn că n-ai de-a face cu ea. Și dacă nu o cunoști cu adevărat, atunci îți poți permite orice. Dar dacă o cunoști, atunci îi respecți cu admirație valorile, fără să o bruschezi în vreun fel, așa cum am început să facem cu tot felul de minorități postmoderne.

Iubiții mei, oriunde am fi o putem cinsti după cuviință pe Sfânta Paraschevi! Eu n-am ajuns niciodată să mă închin Sfintelor ei Moaște, dar nu m-am simțit niciodată departe de ea. Pentru că, prin rugăciune, facem departele aproape, și Sfinții lui Dumnezeu sunt cu noi și în noi prin harul lui Dumnezeu.

Avem pe Portalul Doxologia, în prim-plan, toate evenimentele praznicului ei de la Iași[30]. Să nu ne simțim departe de Sfânta lui Dumnezeu! Să nu ne simțim departe nici de Sfinții Lui, nici de Îngerii Lui și nici de semenii noștri! Pentru că, în rugăciune, noi îi putem îmbrățișa pe toți și putem fi cu toți înaintea lui Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 9. 52, în zi de vineri, pe 9 octombrie 2020. Cer înnorat, burează, 17 grade, vânt de 14 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[3] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva, după versiunea în limba greacă a lui Matei smeritul, Mitropolitul Mirelor, cu trad., introd. și note de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 21.

[4] Idem, p. 23. [5] Idem, p. 25. [6] Idem, p. 27. [7] Idem, p. 28. [8] Idem, p. 28-29.

[9] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Sfânta_Sofia_din_Constantinopol.

[10] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Vlaherne.

[11] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva, ed. cit., p. 30.

[12] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[13] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva, ed. cit., p. 31.

[14] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Επιβάτες_Θράκης.

[15] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva, ed. cit., p. 32.

[16] Idem, p. 32-33. [17] Idem, p. 33. [18] Idem, p. 35-36. [19] Idem, p. 36.

[20] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva după versiunea arabă a Patriarhului Macarie al Antiohiei (sec. XVII), cu studiu introd. și trad. din lb. arabă de Dr. Ioana Feodorov, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 36, 38.

[21] Idem, p. 38. [22] Idem, p. 39. [23] Idem, p. 40. [24] Idem, p. 40-41. [25] Idem, p. 41.

[26] Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, vol. 1, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 11.

[27] Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, vol. 2, Ed. Doxologia, Iași, 2014.

[28] Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, vol. 3, Ed. Doxologia, Iași, 2017.

[29] A se vedea: https://edituradoxologia.ro/carti-gratuite.

[30] Adică aici: https://doxologia.ro/.

Predică la Duminica a XXI-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

Sfântul Cuvios Ioann [Иоанн][2] din Kronstadt [Кроншта́дт][3], Părintele și Învățătorul nostru în cele ale vieții creștine, predicând odată despre educația creștină, a spus: „casa părintească și școala trebuie să fie pentru copiii creștini adevărata școală a vieții cucernice, pe lângă celelalte științe și arte predate [la școală][4]. [Însă, pentru acești copii,] Biserica…este…școală a credinței și evlaviei creștine, comoară bogată în har și vistieria tuturor Tainelor. […] [Căci] Biserica este spitalul sufletelor și al trupurilor noastre, cel mai bun învățător al pocăinței, al îndreptării și al desăvârșirii credinței creștine”[5].

Iar rezultatul școlii creștine e un adevărat creștin. E omul pe care ni-l dorim și de care toți avem nevoie. Căci „un copil educat creștinește nu-și va întrista părinții prin nerecunoștință, nesupunere, samavolnicie și prin viață destrăbălată; nu va atenta la propria viață din pricina nereușitelor în goana după plăceri și în viclenii; nu va batjocori lucrurile sfinte; nu va nega adevărurile veșnice ale credinței și moralității, [iar] prin ideile și faptele sale, el nu va zdruncina fundamentele vieții de familie, religioase și sociale”[6]. Pentru că oamenii crescuți bine, crescuți creștinește în familiile lor, cresc în credință și în virtute, arătând comoara credinței lor în orice faptă a lor. Pentru că noi avem comoara credinței în sufletul nostru și ea s-a născut din sămânța cuvintelor lui Dumnezeu, din sămânța dumnezeiască sădită de El în noi.

Căci „a ieșit Semănătorul [ὁ Σπείρων] să semene sămânța Sa [Lc. 8, 5, BYZ]”. Dumnezeu este Semănătorul adevărului, pentru că adevărul e sămânța Lui. Și sămânța Lui El o seamănă în noi, pentru ca ea să rodească dumnezeiește. Însă și demonii seamănă în oameni, dar nu lucruri bune, ci neghine [ζιζάνια] [Mt. 13, 25, BYZ]. Și neghinele demonilor sunt minciunile păcatelor, sunt păcatele care ne omoară sufletește și trupește.

De aceea, dacă Dumnezeu sădește adevărul în noi, demonii sădesc minciunile. Și minciunile vor să acopere adevărul lui Dumnezeu, dar nu pot să facă asta. Pentru că niciun păcat nu ne dă viață, pe când cuvintele lui Dumnezeu sunt adevăr și viață, sunt viață veșnică. Iar cuvintele lui Dumnezeu, odată crezute și trăite, sunt adevărata viață și bucurie și întărire a omului, pentru că cuvintele lui Dumnezeu ne zidesc pe noi spre viața cea veșnică.

Într-un lan de grâu, neghinele și macii și multiplii dăunători sunt dușmanii grâului. În sufletul omului, viciile și gândurile rele sunt urâciunea care ne pustiește viața. Pentru că orice patimă e o boală a noastră, e o urâțire interioară a noastră, e o parte din moartea noastră sufletească și trupească. Până nu ne vindecăm de patimi, nu putem respira libertatea cea duhovnicească. Pentru că patimile sunt ca iarba cea rea în mijlocul grâului, care nu îl lasă să se dezvolte.

Însă, Cel care seamănă sămânța în noi, tot El e Acela care și smulge neghina din noi. Dar o smulge numai dacă ne înfrățim cu El, numai dacă conlucrăm cu El la curățirea noastră de patimi. Pentru că Domnul e Cel care ne vindecă pe noi de patimi, dacă noi ne nevoim zilnic pentru mântuirea noastră.

Căci „vrăjmașul [nostru, diavolul], pururea se pregătește spre căderea omului, cu tot meșteșugul lui și [cu toată] uneltirea [sa]”[7], pentru ca să îl facă pe om să păcătuiască. Pentru că bucuria lui cea rea e căderea noastră în păcat. Însă și Dumnezeu întărește sufletul nostru în lupta cu demonii, întărindu-ne în tot lucrul cel bun și folositor nouă. De aceea, „toți cei ce iubesc în[tru] adevăr pe Dumnezeu și vor să umble cu râvnă în urma Lui, potrivit cu poruncile evanghelice, se apropie iute și grabnic de Dumnezeu, cerând ajutor de la El și având ca împreună-lucrătoare a Împărăției toată ispita adusă asupra lor de vrăjmașul, fiind biciuiți de el și împiedicați [continuu]. Căci nu este cu putință ca, împiedicați fiind de acela, să fie reținuți [de el], ci pentru alegerea lor dreaptă și bună sunt mai grabnic desăvârșiți, apropiindu-se mai repede de Dumnezeu cu cât sunt mai mult biciuiți de vrăjmașul”[8] diavol.

Pentru că ispitele demonice sunt spre lămurirea noastră interioară și, biruința asupra lor, e prin întărirea noastră de către Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne întărește prin slava Lui în lupta noastră interioară cu demonii, care e lupta de toată viața a mântuirii noastre. Fiindcă El ne cere mereu să ne unim cu El. Iar „tot…cel ce se întoarce de la toate relele, lipindu-se de Domnul, în cerere și dor și în toată stăruința virtuții, deja este unit cu Dumnezeu”[9].

Unirea cu El e prin slava Lui. Însă, orice păcat al nostru ne unește interior cu demonii, pentru că lăsăm întunericul demonic să intre în noi. Iar dezicerea noastră interioară de demoni și pocăința noastră înaintea Lui se fac prin slava Sa, se fac cu ajutorul Său, pentru că slava Lui, smerindu-ne noi mintea și inima înaintea Sa, ne scapă de demoni. De cei intrați în noi prin păcatele noastre. Așa că noi nu putem face nimic pentru mântuirea noastră fără slava Lui, fără ajutorul Său continuu în viața noastră. Căci pe toate prin care ne mântuim le facem împreună cu Dumnezeu, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar Sfântul Macarios Egipteanul, Părintele nostru cel plin de experiență dumnezeiască și de teologie sfântă, tâlcuindu-ne minunea încetării furtunii pe ma- re, ne vorbește de taina lucrării lui Dumnezeu la mântuirea noastră. Căci „așa cum Domnul, când vântul sufla pe mare și când s-a ridicat valul, și corabia se primejduia, a certat vântul și a potolit valul, tot așa se întâmplă și în atelierul cel tainic al inimii, când sufletul [nostru] este potopit de gândurile rele și de patimile răutății, Domnul Se scoală, rugat fiind [de noi], și ceartă vânturile răutății și valul mării celei amare a păcatului, [și atunci] se face liniștea harului în suflet[ul nostru] și în gânduri[le noastre]”[10]. Dar pentru ca El să Se ridice în noi și să acționeze în noi spre mântuirea noastră, trebuie ca noi să fim mereu uniți interior cu El și mereu în rugăciune față de El.

Tocmai de aceea, rugăciunea inimii e rugăciunea iubirii noastre vii pentru Dumnezeu. Căci noi strigăm către El și când suntem cu El și când El e în noi prin slava Lui. Noi strigăm către El pururea. Pentru că rugăciunea noastră e vorbire de dragoste cu El, e vorbire curată și din toată inima, pentru că Îi cerem Lui toate cele ale mântuirii noastre.

Însă, în același timp, deși El e în noi și cu noi prin slava Lui, noi nu ne credem niciodată „mântuiți”. Pentru că Cel ce ne ține pe noi în slava Lui și este cu noi pururea e toată dorirea noastră. A te crede „mântuit” înseamnă a te crede autonom, a te crede pe picioarele tale. Însă noi știm că nu putem face nimic fără El. Noi știm că fără El nu există nimic bun în viața noastră. Căci mântuirea noastră înseamnă tocmai a trăi împreună cu El. Și de aceea, continua noastră asceză, continua noastră slujire a Lui înseamnă a trăi împreună cu El și a ne curăți mereu în relația cu El și pentru El, pentru comuniunea veșnică cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Pentru că noi alegem să facem binele sau răul pe care îl săvârșim. „Căci dacă omul nu dă pricină și avânt satanei [în viața lui, acela] nu-l stăpânește pe el. Cu sila nu-l ia pe el nici Domnul, nici satana, ci bineplăcând și învoindu-se cu harul se desăvârșește întru el, dar dacă nu se învoiește [cu harul lui Dumnezeu, cu slava Lui,] chiar dacă s-ar naște [duhovnicește], adică chiar dacă ar deveni părtaș Duhului, el însuși, [omul], se face pricină de cădere în voile satanei. Căci dacă satana l-ar lua cu sila și tot cu sila și Domnul, nu ar mai fi vinovat omul să se ducă în gheena și nu ar mai fi vrednic de laudă, ducându-se în Împărăție”[11]. Dar pentru că omul își alege viața, pentru că alege ceea ce vrea să facă, tocmai de aceea el ajunge în Rai sau în Iad, pentru că alege faptele lui Dumnezeu sau pe ale demonilor.

Vorbind despre înșelarea demonică, Sfântul Macarios cel Mare ne spune că diavolul, deși poate să ne aducă tot felul de năluciri mincinoase, el nu ne poate da o lucrare bună[12]. „Căci nici nu poate să lucreze dragostea către Dumnezeu și către frați, ci numai înfumurare și dispreț, nu blândețe, nu bunăvoință, nu smerenie, nu bucurie, nu pace, nu starea pe loc a gândurilor, nu urâre a lumii, nu odihnă duhovnicească în Dumnezeu, nici dorire de bunătățile cele cerești, nici nu face să înceteze plăcerile și patimile, fiindcă toate acestea sunt lucrări ale harului”[13] dumnezeiesc, ale slavei Sale celei veșnice și necreate. Ci, când primim visele și nălucirile lui cele mincinoase, în noi se înmulțesc patimile, pentru că începem să ne credem „aleși” și „mântuiți”.

De aceea, rugăciunea inimii ne învață nu să ne credem „sfinți” și „mântuiți”, ci păcătoși și netrebnici în fața lui Dumnezeu, cei mai greșiți dintre toți și cei mai jos din Iad. Pentru că ne știm păcatele, căderile și patimile noastre cele rele și știm cum am mâniat și cum mâniem pe Dumnezeu prin ele. Tocmai de aceea, în rugăciunea noastră către Domnul, noi cerem mereu mila Lui, cerem mereu coborârea Lui spre noi și în noi prin slava Sa. Și El iubește nespus de mult rugăciunea noastră smerită, plină de pocăință, și ne miluiește continuu. Căci prin mila Lui cresc în noi cuvintele Sale, prin mila Lui crește în noi conștiința de a le lucra și de a face din ele viața noastră cea plină de virtuți.

Așadar, iubiții mei, cuvintele Domnului trebuie citite și aduse în inima noastră cu bucurie mare, pentru ca ele să rodească continuu în noi. Trebuie să citim cuvintele Scripturii și ale Sfinților Părinți ca pe cuvintele lui Dumnezeu pentru noi, căci ele sunt spre luminarea și pacea noastră. Pentru că ele ne învață mereu slujirea Lui și iubirea Lui pentru totdeauna.

Însă, dacă cuvintele Lui nu ne umplu de bucuria și de pacea Sa, de luminarea și de sfințenia Lui, atunci le citim cu inimă neiertătoare, cu inimă necurățită de patimi, cu inimă rece.

Trebuie să ne pocăim și să ne schimbăm mintea și inima pentru a simți cuvintele Lui!

Trebuie să ne zdrobim inima și să ne smerim mintea pentru a înțelege voia lui Dumnezeu cu noi!

Căci El dorește să ne mântuie pe fiecare dintre noi. Dar, pentru a ne mântui, trebui să intrăm într-o relație veșnică cu El, pentru ca El să ne arate pașii de zi cu zi ai mântuirii noastre, adică ai relației veșnice de iubire cu El. Amin!


[1] Începută la 10. 24, în zi de joi, pe 1 octombrie 2020. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_de_Kronstadt.

[3] Cf. https://ru.wikipedia.org/wiki/Кронштадт.

[4] Sfântul Ioan din Kronstadt, Predici și Cuvântări la praznicele Maicii Domnului, trad. din lb. rusă de Denis Chiriac, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 28.

[5] Idem, p. 29. [6] Idem, p. 28.

[7] Sfântul Macarie Egipteanul, Cuvinte ascetice și Epistole, vol. I, trad. din lb. gr. veche de Laura Enache, cu studiu introd. de Pr. Cătălin Pălimaru, o ediție îngrij. de Pr. Dragoș Bahrim, în col. Viața în Hristos. Pagini de Filocalie, vol. 7, Ed. Doxologia, Iași, 2017, p. 132.

[8] Idem, p. 133. [9] Idem, p. 138. [10] Idem, p. 139-140. [11] Idem, p. 143. [12] Idem, p. 144. [13] Ibidem.

Predica la 27 de ani de la adormirea Sfântului Dumitru Teologul [4 octombrie 2020]

Iubiții mei[1],

teologia are un public minor în Biserică, pentru că nici oamenii credincioși, din păcate, nu citesc lucruri serioase, grele din Tradiția Bisericii. Se opresc la cărți de rugăciune, la Vieți de Sfinți, la cărți de predici, ignorând în mod constant și în defavoarea lor tratatele teologice și discuțiile profund teologice. Și, în comparație cu cei care scriu pe teme teologice, cei care fac cu adevărat teologie, care își asumă întreaga teologie a Bisericii, sunt foarte puțini.

Tocmai de aceea, pomenindu-l astăzi pe Sfântul Dumitru Stăniloae, pe Sfântul Dumitru Teologul, îi bucurăm pe puținii credincioși care citesc și iubesc teologia Bisericii. Adică îi bucurăm și îi veselim duhovnicește pe cei care citesc și iubesc teologia ortodoxă, care este coloana vertebrală a fiecărui om credincios.

Cum ar fi ca un medic să afirme că nu e importantă cunoașterea trupului și a bolilor, ci, pentru a fi medic, e nevoie doar de a lua bisturiul în mână și a intra în sala de operații? Cum ar fi ca un arhitect să spună că nu e importantă matematica și fizica în arta lui, ci e nevoie doar de dorința de a ridica blocuri cu multe etaje, pentru că blocurile se ridică doar prin voința de a face blocuri? Tot la fel, în teologie, nu e de ajuns să vrei, ci trebuie să și poți. Și ca să poți să faci teologie trebuie să te instruiești multidisciplinar toată viața. Trebuie să știi să scrii, trebuie să știi să gândești profund, trebuie să știi să rezumi foarte multe lucruri, trebuie să știi mai multe limbi și mai multe științe, care te fac capabil să citești sursele teologice, să le traduci, să le introduci în cărțile tale.

Dacă femeile nasc copii, iar zidarii zidesc case cu multe etaje, teologii nasc cărți. Teologii nasc cărți din ei înșiși, din experiența lor de viață și de credință. Pentru că teologii sunt ochii vii ai Bisericii, care văd duhovnicește, luminați de Dumnezeu, trecutul, prezentul și viitorul Bisericii și al lumii, dar în același timp sunt mințile și gurile duhovnicești ale lumii, care o învață teologia lui Dumnezeu, adică toate cuvintele mântuirii fiecărui om în parte.

Dacă îți pasă de mântuirea ta, dacă vrei să te mântui, atunci trebuie să ucenicești la teologii Bisericii. Pentru că mântuirea e o știință unică, dumnezeiască, și pe ea o înveți aici, în Biserica lui Dumnezeu, de la Sfinții Teologi ai Bisericii. Pentru că mai înainte ca să faci ceva pentru mântuirea ta, trebuie să primești învățătura mântuirii. Iar teologia lui Dumnezeu e învățătura pe care tu trebuie să o întrupezi, să o trăiești prin toți porii ființei tale. Pentru ca toți care te privesc să vadă în tine pe omul lui Dumnezeu, pe cel care Îi slujește Lui.

Sfântul Dumitru Teologul, Părintele nostru, Părintele tuturor românilor ortodocși și al întregii Biserici a lui Dumnezeu, e chintesența teologiei românești în secolul al XX-lea. El a creat limbajul teologic românesc pentru secolul al XX-lea, el ne-a legat din nou la teologia și experiența sfântă a marilor Sfinți ai Bisericii, el ne-a învățat să ne apărăm credința mântuirii pe baza surselor teologice ale credinței noastre, el ne-a învățat să gândim teologic și să scriem teologic. Dar opera lui bogată și profundă nu ne-a lăsat-o ca pe un idol, la care să ne închinăm și să nu mai facem nimic altceva, nu ne-a lăsat-o ca pe un sfârșit de cale ferată, după care urmează pustiul lenei și al indiferenței, ci ca pe un imbold viu pentru mai mult, pentru mai profund, pentru și mai temeinic.

El nu a trăit ca noi în lumea onlineului, unde arhive de milioanele de cărți ne stau la dispoziție, și nici în lumea în care putem călători unde dorim pentru a citi sursele credinței noastre. Pentru a traduce pe Sfântul Grigorios Palamas s-a dus în Turcia și și-a făcut…copii ale manuscriselor[2], pe când noi, pentru a-l traduce pe Sfântul Grigorios Palamas, nu trebuie decât să dăm un click și să lăsăm volumul dorit să se downloadeze în computer, pe tabletă sau în telefon. Numai că nouă ne lipsește râvna lui pentru adevăr și, mai ales, bucuria lui ascetică, dureroasă de a munci pentru Biserică. Pentru că el și-a scris teologia în case mici, insalubre, improprii, cu cărți puține, supravegheat constant și chinuit în mod „delicat” de mai toți, în comparație cu terabiții de cărți teologice pe care noi îi avem la îndemână.

Sfântul Dumitru a făcut de unul singur munca unui institut teologic de cercetare. A făcut imposibilul pentru că a muncit zilnic. A muncit în el însuși, zidindu-se teologic cu harul lui Dumnezeu, dar a muncit și pentru a scoate din sine teologia de care are nevoie întreaga Biserică. Pentru că teologul trebuie să fie mai întâi de toate un om al lui Dumnezeu și al Bisericii Sale, un om cu mare conștiință, căruia să îi pese de adevărul lui Dumnezeu și de mântuirea oamenilor. Căci, în comparație cu cei care înjură, răstălmăcesc, batjocoresc, minimalizează sau „desființează” credința și viața Bisericii, teologul Bisericii sintetizează pentru generația lui credința mântuirii, credința care îi mântuie pe oameni. Pentru că numai credința care îi mântuie pe oameni face Sfinți în calendar.

Așa că teologul Bisericii nu poate fi un relativist teologic, nu poate fi un plagiator ordinar, nu poate fi un veleitar în domeniul teologic și nici un înfometat de funcții, distincții și ovații. Pentru că teologul Bisericii se ocupă cu adevărul Bisericii, cu revelarea lui Dumnezeu cea pentru mântuirea oamenilor, pe care o aprofundează și o propovăduiește în mod constant în slujirea și în opera sa, în așa fel încât orice om credincios să înțeleagă voia lui Dumnezeu și să o împlinească pe ea.

Opera Sfântului Dumitru Teologul e pe cale de reeditare și ea e lumina sfântă pe care trebuie să o împărțim tuturor. Marile contribuții teologice ale Sfântului Dumitru sunt încă necunoscute nevorbitorilor de limba română, așa că e nevoie de traducerea lui e în multe limbi, pe lângă reeditarea lui în română. Dar, mai presus de toate, e nevoie de a merge cu încredere, și mai departe, tot mai departe, pe calea lui Stăniloae.

Și care e calea lui, a Sfântului pomenit astăzi? Care e calea ce l-a mântuit pe el? Traducerea și aprofundarea continuă a Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți, a dogmelor și a canoanelor Bisericii, a Vieților Sfinților, a cultului Bisericii, a istoriei și a Tradiției Bisericii, trăind o viață ascetico-mistico-liturgică, o viață dedicată cu totul slujirii lui Dumnezeu și României apostolice. Calea lui e calea asumată a teologului Bisericii. E calea celui care luptă împotriva tuturor când vine vorba de adevărul Bisericii, de adevărul care mântuie pe tot omul care vine în lume.

În diverse luări de poziție ale mele am arătat și minusuri ale scrisului Sfântului Dumitru. Unul dintre ele, unul dușman cu Sfânta Tradiție a Bisericii, a fost lăsarea umbrei de îndoială că Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, ieri pomenit, a fost „o persoană dubioasă”, „un falsificator teologic” din secolele V-VI și nu ucenicul Sfântului Apostol Pavlos și al Sfântului Ieroteos astăzi pomenit. Asta după ce i-a tradus opera în limba română, opera lui cea atât de dumnezeiască, cea atât de plină de revelații dumnezeiești.

Însă, dacă faci un „pseudo” din Sfântul Dionisios Areopagitis, ucenicul Marelui Pavlos Apostolul, așa cum e moda neteologică acum, te lupți cu Dumnezeu și cu Sfânta Tradiție a Bisericii. Pentru că el e al treilea mare Teolog al Bisericii din secolul I, după Sfântul Ioannis Teologul și Sfântul Apostol Pavlos. Fără ei trei nu avem o mare parte din teologia Bisericii. Iar, fără Sfântul Dionisios în mod special, nu avem nimic despre aghiologia Bisericii, despre sacramentalitatea Bisericii, despre Tradiția Bisericii.

O astfel de eroare, alături de altele, sunt petele negre ale operei fundamentale a Sfântului Dumitru. Însă, gândind cu mintea Bisericii, le vedem pe acestea, ca și pe alte erori ale Sfinților Părinți, ca pe acea moștenire neagră, care nu trebuie perpetuată, ci doar lăsată cu înțelegere la o parte, pentru că nu are de-a face cu adevărul. Căci, în comparație cu micile lor erori, Sfântul Dumitru Teologul și toți Sfinții Teologi ai Bisericii, au multe să ne învețe, au multe să ne explice, au multe prin care să ne convingă în mod deplin de adevărul mântuirii noastre.

Vă vorbeam anul trecut, în mod acoperit, de minunile pe care Sfântul Dumitru Teologul le-a făcut în viața mea, dar, în mod bucuros și cu mulțumire, despre proiectul Dogmaticii mele, pe care Sfântul Dumitru mi l-a luminat[3]. Pentru că metoda mea de lucru e de a urmări în mod sintetic sursele Tradiției, ca să vedem modul treptat în care Dumnezeu ni S-a revelat despre Sine Însuși și despre voia Lui cu noi.

Și pentru că am nevoie de Scriptură, de traducerea Scripturii pentru a scrie Dogmatica, apoi de traduceri personale ale Sfinților pe care îi voi aprofunda, merg cu toate traducerile mai departe. Sfântul Profet Ieremias, pe care în aceste zile vi-l arăt în traducerea mea, e plin de multă teologie, dar pentru a o vedea trebuie să ai ochi curați și profunzi. Cărțile Sfântului Dumitru, deși au un limbaj nesofisticat cel mai adesea, dar profund teologic, au încă multe taine necitite. Ca să scrii mai departe de Stăniloae trebuie să ți-l asumi integral și să îl depășești în mod ucenicește, adică așa cum face un ucenic cu Învățătorul său.

Nu orgoliul ne deschide cărțile teologiei, nu trufia ne învață să fim Sfinți, nu lenea ne propulsează în Paradisul lui Dumnezeu, ci truda în credință și în smerenie, în simplitate și în bucurie sfântă. Truda teologică, truda de zi cu zi l-a făcut mare și sfânt pe Stăniloae și ne va face și pe noi, pe toți, care îi vom urma lui.

Dar vrem să urmăm Everestului? Vrem să urcăm pe Vârful Omu sau rămânem pe pluta încântării de sine? Zilele trec, vine scadența, și vom afla fiecare…adevărul despre sine. Iar dacă vom avea mai multă neghină decât adevăr în aria noastră nu e de vină regimul social, nu e de vină condiția socială, nu e de vină ploaia și nici gerul, ci numai noi înșine.

De aceea, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne deschidă mintea și să ne zdrobească inima, pentru ca să înțelegem cine suntem și ce trebuie să facem pentru mântuirea noastră. Pentru că nimeni nu poate lucra în locul nostru. Amin!


[1] Începută la 18. 50, în zi de sâmbătă, pe 3 octombrie 2020. Cer parțial înnorat, 28 de grade, în timp ce dimineață, la ora 5, erau 11 grade, vânt 8 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-prof-acad-dr-dumitru-staniloae/.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/10/05/predica-la-26-de-ani-de-la-adormirea-fericitului-dumitru-teologul-4-octombrie-2019/.

Predică la Duminica a XIX-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

campania electorală s-a încheiat, primarii au fost aleși, cei aleși se bucură că vor avea o stabilitate financiară mult mai bună decât a multora dintre cei pe care îi administrează, dar, ca la fiecare campanie, efectul pervers al campaniilor politice e scindarea interioară și mai mult a comunităților și neîncrederea oamenilor în semenii și în vorbele lor.

Inflația de vorbe din campanie, care nu are de-a face mai deloc cu faptele candidaților, naște în oameni neîncrederea în politică, dar și în oameni. Pentru că orice promisiune electorală neîmplinită devine o minciună electorală. Iar oamenii s-au săturat de minciuni electorale și, din acest motiv, nu mai vor nici politică și nici politicieni, deși fără politică și politicieni nu poate exista democrație.

Politica antagonizează masele, așa cum o face și fotbalul. Suporterii uită de fotbal, datorită partizanatului lor pentru o echipă, și încep să se bată între ei. Susținătorii unui partid uită de principii și de morală, uită de rudenie și de prietenie, uită de faptul că trăiesc în același sat și în același oraș, și încep să îi beștelească și să îi urască pe susținătorii altui partid. Pentru că discursurile politice agresive și defăimătoare la adresa contracandidaților le inspiră aversiune și susținătorilor. Iar insultele se dau de-a rostogolul în mulțime.

România, după fiecare sesiune de alegeri, devine și mai antagonizată, și mai scindată interior. Pentru că mulți se implică în mod pătimaș în politică, cum se implică în mod pătimaș și în afaceri, în sport, în modă. Iar dacă actualul primar, recent ales, i-a făcut cu ou și cu oțet pe contracandidații lui în campania electorală, stârnind o aversiune mare în ei, și aceia, la rândul lor, au susținătorii lor, cum va coopera cu ei, atâta timp cât ei sunt în consiliul care decide rezolvarea nevoilor comunității? Cum se vor împăca rivalii? Cum se va calma comunitatea, dacă ea e împărțită, dacă e beligerantă? Iar dacă politica e „mai importantă” decât viața și relațiile normale între oameni, decât iubirea și prietenia dintre oameni, atunci acest fel de politică e nociv pentru toți, pentru că e o înțelegere greșită a faptului de a face politică, adică de a fi în serviciul cetățenilor.

Pentru că politica reală trebuie să unească oamenii și să îi convingă de faptul că o comunitate e pe drumul cel bun cu un anumit primar. Primarul real e primarul care știe să își apropie contracandidații și să colaboreze cu ei. Căci excluderea altora arată că tu nu ai argumente, că tu nu ești un om al dialogului și al cooperării, că tu ești un asocial. Iar primarul trebuie să fie un om social prin excelență, adică un exemplu în materie de civism și de echilibru.

Și de ce vorbesc astăzi despre relații reale, normale, prietenești, iubitoare într-o comunitate? Pentru că Domnul, în Evanghelia zilei [Lc. 6, 31-36], ne poruncește: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și împrumutați, nimic nădăjduind [μηδὲν ἀπελπίζοντες] [în schimb]! Și plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt. Că[ci] El este bun cu cei nemulțumitori [τοὺς ἀχαρίστους] și [cu] cei răi [καὶ πονηρούς]” [Lc. 6, 35, BYZ]. Și El, după cum vedeți, nu ne poruncește doar să fim civilizați cu oamenii sau să avem o relație părut „prietenoasă” cu oamenii, ci să îi iubim pe oameni, să le facem bine și să îi ajutăm după cum putem. Și dacă trebuie să ne iubim vrăjmașii și să îi ajutăm, adică pe cei care ne fac rău și ne stau împotrivă tot timpul, cu atât mai mult trebuie să îi iubim pe cei care ne fac bine și sunt prietenii noștri. Iar de aici înțelegem, din porunca iubirii vrăjmașilor, că Domnul ne cere să îi iubim și să îi ajutăm și să le facem bine tuturor oamenilor, pe care îi cunoaștem sau nu, pentru că binele e cel care ne împlinește pe toți.

– De ce ne cere Dumnezeu să îi iubim pe vrăjmașii noștri și să le facem bine tot timpul?

– Pentru ca să nu ne îmbolnăvim de răutate și de lupta continuă interioară cu oamenii! Căci dacă ai o luptă cu cineva, nu contează cine, începi să ai o luptă cu oricine îți iese în față. Pentru că o să înceapă să te enerveze orice om, dacă tu ai ură în tine, dacă ai aversiune față de oameni. Și ajungi să ai ură în sufletul tău, când te crezi superior altora, când te crezi nedreptățit, când te crezi abandonat, când nu știi să ierți.

– Și de ce nu știm să iertăm?

– Pentru că nu vrem să ne liniștim interior și să ne trăim viața în pace și în bucurie duhovnicească. Cel care e tot timpul agitat interior, care e tot timpul în starea de a răspunde cu ură, cu resentimente, e omul care nu vrea să-l ierte pe altul și care nu vrea să își vadă nici slăbiciunile și căderile personale. Căci dacă ne-am vedea mereu păcatele, dacă ele ar fi mereu în durerea sufletului nostru, n-am mai dori să le înmulțim. Pentru că păcatul e doar durere, durere veșnică. Și de aceea, în relațiile cu oamenii, am căuta tot timpul pacea și buna înțelegere, pentru că pacea și așezarea interioară sunt cele care ne împlinesc interior.

Dar pentru ca să ai relații bune cu oamenii trebuie să îi vezi pe toți ca pe familia ta sau ca pe liniștea ta. Ce faci tu, în familia ta, ca să nu stârnești conflicte și aversiune? Ești corect cu soția, cu copiii, cu familia extinsă, îi iubești, le vorbești deschis, nu încerci să le înșeli așteptările, îți faci treburile cu conștiință. Tot la fel, când vrei să fii liniștit, ce faci? Îți găsești locul, ocupația, oamenii care îți fac bine, care te iubesc, care te ajută să progresezi în tot ceea ce faci.

De aceea, dacă cineva te ironizează, dacă se luptă cu tine, dacă încearcă să fantazeze lucruri despre tine, îi poți răspunde tăios și realist, fără ca prin asta să intri și tu într-o vânătoare de vorbe și de fapte, fără a intra și tu în lupta perdantă cu el. Pentru că răspunsul tranșant poate avea bun simț, pe când lupta lui de gherilă e o îmbolnăvire a sa în primul rând. Iar dacă vrei să îți păstrezi liniștea, atunci îl ierți și te rogi pentru el, căutând să îi arăți întotdeauna că răzbunarea nu duce decât în Iad. Pentru că răzbunarea e marea răutate a demonilor pe noi, pe cei care ne străduim să urcăm, prin smerenie, acolo de unde ei au căzut prin infatuare.

Așadar, iubiții mei, putem vota oricând cu demnitate și respect față de ceilalți, dar fără să fim pătimași pentru un partid și certăreți tot timpul. Putem să facem lucruri bune și din scaunul de primar, dar și din locul unde trăim și muncim, numai să avem conștiință și bun simț. Numai să ne pese de oameni în mod real și de comunitatea în care trăim.

Și nu ne pasă în mod real de oameni, dacă nu începem lucrul nostru de aici, din Biserică. Pentru că orice lucru bun, cu adevărat împlinitor, e cel pe care îl binecuvântă Dumnezeu. Opera reală, cu adevărat împlinitoare, e aceea în care Dumnezeu este fundamentul ei. Și Dumnezeu e cu noi, dacă suntem oameni ai credinței și ai întrajutorării. Amin!


[1] Începută la 10. 07, pe 29 septembrie 2020, în zi de marți. Cer înnorat, după ploaie, 17 grade, vânt de 13 km/ h.

Predică la Duminica a XVIII-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

acum 4 ani am publicat prima ediție actualizată a Didahiilor Sfântului Sfințit Mucenic Antim Ivireanul[2], astăzi pomenit, pe 27 septembrie 2020. Prima ediție actualizată a textului său în spațiul românesc, adică o aducere a textului său în vremea noastră. Căci limbajul arhaic al predicilor îngreună citirea și înțelegerea lor. Dar când le aduci în vremea ta și le faci contemporane cu cititorii de azi, atunci ele sunt mai ușor de citit și de înțeles și de admirat, pentru că le poți privi în toată profunzimea lor. Iar demersul acesta al meu, de actualizare a textelor teologice vechi românești, trebuie continuat și intensificat, pentru că astfel putem admira profunzimea multor texte venerabile. Le putem reintroduce în circuitul citirii, le putem aprofunda continuu, pentru că ele sunt fundamentale pentru trecutul, dar, mai ales, pentru prezentul și viitorul nostru teologic.

Iar pe măsură ce actualizam predicile sale, Sfântul Antim, Mitropolitul Țării Românești, a intrat profund în sufletul meu, m-a marcat în mod profund, și a întregit imaginea despre sine pe care mi-o dăduse teza doctorală a soției mele[3] și alte studii despre viața și opera sa. Pentru că întâlnirea reală cu opera unui Sfânt e o întâlnire abisală cu el însuși. Când traduci sau actualizezi cu adevărat un text teologic, nu traduci doar înțelegeri sfinte, ci te intimizezi cu Sfinții care au scris acele rânduri.

Și când simți și conștientizezi că ai intrat într-o prietenie profundă cu Sfinții pe care îi traduci sau pe ale căror texte le actualizezi, atunci nu doar le publici cărțile, ci te întărești nespus de mult în relația cu ei, avându-i pe Sfinți ca prietenii tăi de orice clipă. Cu orice carte sfântă pe care am tradus-o, mi-am câștigat și mai mult prietenia cu Sfinții lor autori. Cu orice viață de Sfânt pe care am citit-o, m-am apropiat și mai mult de Sfântul lui Dumnezeu.

Însă apropierea aceasta dumnezeiască se produce nu pentru că traduci, citești sau actualizezi un text, ci pentru că îi lași cu totul pe Sfinții lui Dumnezeu să intre în viața ta și să fie cu tine mereu. Deschiderea totală către Sfinții lui Dumnezeu și încrederea desăvârșită în ei și în experiența lor duhovnicească îi fac pe Sfinți să se apropie de noi și să ne fie prieteni intimi. Pentru că văd în mod real că noi nu punem la îndoială cuvintele lor, că noi nu ne împotrivim lor, că noi nu le negăm în inima noastră cuvintele și experiențele lor cele sfinte, ci le credem și ne bucurăm mult pentru ele, pentru veridicitatea și profunzimea lor. Ei se apropie de noi pentru că văd sinceritatea și smerenia demersului nostru. Și tocmai de aceea ne luminează și ne ajută și ne întăresc pentru a-i înțelege și pentru a le fi prieteni intimi, prieteni cu toată ființa noastră.

Pentru că Dumnezeu asta dorește de la noi: ca noi să ne dăruim cu totul slujirii Lui, cu toată ființa noastră, crezându-L pe El în orice cuvânt și urmându-L pe El în orice poruncă a Sa.

„Iar când a încetat grăind, [Iisus] a zis către Simon: „Împinge-o întru adânc [Ἐπανάγαγε εἰς τὸ βάθος] și lăsați jos plasele voastre întru prindere [καὶ χαλάσατε τὰ δίκτυα ὑμῶν εἰς ἄγραν]!” [Lc. 5, 4, BYZ]. Se referă la corabia în care El era.

Iar Simon [Σίμων] este שִׁמְעוֹן [Șimon][4], care înseamnă a asculta sau auzit[5]. Căci e auzit de Dumnezeu numai cel care ascultă de El. Și pentru că a ascultat de Dumnezeu, Șimon a devenit Πέτρος [Petros], adică piatră a credinței, piatră fundamentală pe care s-a zidit Biserica Sa. Pentru că Biserica se zidește continuu în oameni, pe măsură ce fiecare om, crezând și botezându-se și trăind creștinește, devine o piatră rațională, o piatră vie a Bisericii.

Clădirea Bisericii e din multe materiale de construcție, dar ea vorbește în mod tainic despre oamenii credincioși care vin și slujesc în ea. Pentru că oamenii credincioși, comunitatea de credință e Biserica, iar Biserica e formată din oamenii care își asumă continuu viața cu Dumnezeu. Căci Dumnezeu, împreună cu toți Îngerii și Sfinții Lui, sunt împreună cu toți cei credincioși și împreună sunt Biserica. Pentru că Biserica nu poate fi fără Dumnezeu, iar Dumnezeu a creat și îi atrage la Sine mereu și pe Îngeri și pe oameni, dar care Îi slujesc Lui pentru că așa voiesc ei și pentru că Îl iubesc nespus pe El.

În cer și pe pământ, în întreaga Sa Biserică, Îngerii și oamenii nu Îi slujesc Lui ca niște roboți, ci ca niște ființe libere și responsabile. Biserica e vie, e nespus de dinamică și plină iubire, pentru că e formată din ființe raționale, care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că se umplu la nesfârșit de slava Sa și de toată cunoașterea Lui și de toată iubirea Lui cea nesfârșită și preadumnezeiască. Toți cei care Îi slujesc lui Dumnezeu, Îi slujesc cu toată ființa lor. Și Dumnezeu e prezent în ei, prin slava Lui, pentru că El consimte mereu cu dragostea lor pentru El. Dumnezeu Se bucură nespus când Îngerii și oamenii Lui Îl iubesc și Îl ascultă pe El, pentru că astfel se pot împlini veșnic în ființa lor. Căci toată creația, fiind opera lui Dumnezeu, ea se poate împlini numai în El, în ascultarea Lui. Iar dacă alegi lucrul contrar, dacă alegi neascultarea Lui, Dumnezeu te lasă în alegerea ta, numai că alegerea ta rea nu te va împlini niciodată.

Pentru că Dumnezeu i-a creat liberi și pe Îngeri și pe oameni, nici ei și nici noi nu suntem niște roboți, nu suntem niște ființe predestinate. Căci noi, ca și Îngerii, putem alege ce vrem să facem. Numai că a alege înseamnă a alege în mod liber și iubitor pe Dumnezeu. Alegerea reală e alegerea credinței și a slujirii Lui. Pentru că a nu-L alege pe Dumnezeu înseamnă a te arunca în Iad, în chinul cel veșnic, în neîmplinirea totală a ființei tale.

Și nealegerea lui Dumnezeu e ca și cum ai da cu piciorul, ai respinge cu totul familia ta, care te iubește și te ocrotește și îți vrea tot binele. Dacă părinții tăi te-au crescut până la 18 ani și ți-au oferit toată iubirea, toată înțelegerea și toată dăruirea lor, de ce ai renunța la ei, dacă ai totul și te simți foarte bine?! La fel, de ce ai renunța la Dumnezeu, la sfințenia și slava Lui, la ascultarea de El, când cu El ai totul, pe când cu demonii ai parte numai de suferință și de tristețe veșnice?!! De ce ai renunța la binele și iubirea ta pentru nimic?!!!

Că dacă stai și îți analizezi cu luciditate viața și faptele, înțelegi că păcatele nu îți aduc niciun bine, pe când virtuțile sunt împlinirea enormă a omului. Ce îți aduc bun țigările în viața ta, când ele te omoară cu zile? Pe când a citi voia lui Dumnezeu și viețile Sfinților Lui înseamnă a învăța să trăiești cu adevărat, să trăiești bine și aici și în veșnicie.

Și dacă te culci cu nu știu câți bărbați sau cu nu știu câte femei, ce rămâne în urma lor în inima ta, dacă niciunul sau niciuna nu te-au iubit și nu au rămas cu tine? Curvia înseamnă a risipi iubire, o iubire care nu se mai întoarce la tine. Iubești, dar nu ești iubit. Pentru că numai cine vrea să rămână cu tine și să se căsătorească cu tine îți dă înapoi iubirea cu care iubești sau te umple de iubirea ei pentru tine. A trăi în concubinaj înseamnă a trăi egoist. Înseamnă să nu îți asumi cu totul pe celălalt. Însă Căsătoria nu este un experiment, ci o unire sfântă a mirelui cu mireasa sa, pentru ca să se iubească și să se ajute reciproc în mântuirea lor.

Bei și te îmbeți. Ce bagi pe-o parte, scoți pe alta, și la mijloc e dezgustul față de tine însuți. Pentru că bei ca să uiți, bei pentru ca să pierzi timpul, bei pentru ca să nu te iei în serios. Căci dacă te-ai lua în serios, ai privi lucrurile în adâncimea lor și ai înțelege că viața e prea scurtă pentru a o pierde la cârciumă.

Sfântul Petros a fost trimis de Domnul să vorbească lucruri adânci, profund teologice oamenilor, adică să le vestească voia lui Dumnezeu cu ei. El l-a trimis spre adâncul sufletului nostru, pentru ca să ne vorbească de la inimă la inimă, de la conștiință la conștiință. L-a trimis ca să își folosească cuvintele ca pe niște plase de pescuit. Pentru că pescuirea propovăduirii, finalitatea predicării, e ca oamenii să înțeleagă că singura lor scăpare e Dumnezeu. Fiindcă El e viața lor. Căci Biserica ne adună pe toți, de oriunde, nu pentru ca să ne aburească, nu pentru ca să ne ideologizeze, ci pentru ca să ne trezească la adevăr.

Cuvântul Lui e adevărul! El e Adevărul în persoană, Care ne vorbește despre noi și despre împlinirea noastră. Și când Dumnezeu ne vorbește, noi nu ne simțim Sfinți, ci păcătoși înaintea Lui. Așa cum s-a simțit Sfântul Petros, când a văzut mulțimea de pești. Pentru că „Simon Petros, văzând [aceasta], a căzut [la] genunchii lui Iisus, zicând: „Ieși de la mine [Ἔξελθε ἀπ᾽ ἐμοῦ], că om păcătos sunt [ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι], Doamne [Κύριε]!” [Lc. 5, 8, BYZ].

Și a simțit că e păcătos, pentru că a simțit diferența ontologică dintre el și Cel care face minuni mari și mai presus de fire. Pentru că omul e creația Lui, pe când Dumnezeu e mai presus de toate cele create de El, pentru că El este viu din veci și pentru veci. Nu a existat nimeni înaintea lui Dumnezeu și nici nu va exista vreodată un timp fără El. Pentru că El e mai presus de toate cele create după ființa Lui, dar prezent în toate prin slava Lui. Pentru că El susține, prin slava Lui cea veșnică, întreaga Sa creație în existență și conduce întreaga creație spre veșnicie.

Tocmai de aceea, umanitatea nu merge spre nicăieri, nu merge spre desființarea ei ontologică, ci spre veșnicia lui Dumnezeu. Pentru că întreaga Lui creație va fi transfigurată de către El la a doua Sa venire întru slavă. Iar istoria și timpul și spațiul vor lua sfârșit când El va transfigura lumea, pentru că El o va umple de slava Lui.

Și dacă știm acest lucru, atunci nu ne mai panicăm de niciun fel, pentru că nu moartea va învinge, ci viața cu Dumnezeu. Grija noastră fundamentală este mântuirea noastră, e viața noastră cu Dumnezeu. Dacă suntem cu El, atunci putem muri oricând, pentru că toți vom învia și toți vom fi transfigurați la a doua Sa venire întru slavă și vom trăi cu El în Împărăția Lui. Căci cei care sunt acum cu El, vor fi în mod veșnic împreună cu El.

Dar dacă El nu este odihna ta și iubirea ta, ce ai pe pământ și în cer? Și dacă nu împlinim poruncile Lui, ce fel de viață trăim noi pe pământ, dacă vom merge în Iad pentru veșnicie din cauza ei?

…O bătrână cu ochii roșii și obosiți, înfricoșată să nu moară din cauza virusului, se uita cu ură la mine pentru că nu purtam mască. S-a uitat de mai multe ori, mustrându-mă din priviri. M-am abținut să îi spun …ceea ce aveam de spus, dar spun acum pentru toți: „Nu vă temeți de moarte, că ea se produce în câteva secunde! Temeți-vă de Iad, că el e veșnic!”.

Și acest Iad veșnic ne va înghiți, dimpreună cu demonii, pentru că ne place să păcătuim. Ne place să ne facem ca demonii, să ne asemănăm lor și nu ne pocăim pentru faptele noastre. Și cumpărăm, prin nepocăința noastră, un Iad de chin și de nefericire. Însă Iadul e cea mai proastă afacere a noastră! Căci dăm totul pe un chin veșnic…

Sfântul Antim Ivireanul vorbea despre cei 5 vrăjmași ai noștri: „Și care sunt vrăjmașii noștri? Păcatul, moartea, Iadul, diavolul și trupul. […] [Iar] Domnul Hristos ne-a mântuit de acești 5 vrăjmași nemilostivi”[6] ai noștri. Și pentru că i-a învins desăvârșit, tocmai de aceea Sfinții lui Dumnezeu „au fulgerat nu cu fulgerările săbiilor ascuțite, ci numai cu strălucirile unei vieți bune, neumplând pământul de oști, nici acoperind marea cu corăbii cu pânze, ci fără răni, fără vărsare de sânge, fără vătămare, au călcat și au supus toată păgânătatea, au biruit Iadul, au stins înșelăciunea, au izgonit minciuna, au întins numele lui Hristos și credința pe toată întinderea pământului și a lumii”[7].

Iar noi, în lumea onlineului, unde trebuie doar să scrii și să vorbești, de ce nu întindem numele lui Hristos și credința Lui în toată lumea? De ce nu știm noi să vorbim cu profunzime despre credința și viața noastră ortodoxă? Pentru că nu ne pasă de ele! Nu o știm și nici nu ne pasă! Ne pasă de casa, de salariul, de prietenii și afacerile noastre, dar nu și de Biserica lui Dumnezeu. Tocmai de aceea n-avem chef să vorbim despre credință și despre viața cu Dumnezeu.

Dar când nu vorbești despre credință, vorbești despre glume, despre filme, despre sport, despre politică, despre afaceri. Campania electorală ne-a împărțit din nou pe unii față de alții, pentru că facem din politică un idol, o manie, un motiv de ceartă.

Ca și până acum, și azi voi vota dimpreună cu Doamna Preoteasă, voi vota responsabil, pentru că avem nevoie de oameni care să ne conducă la nivel local. Și eu cred că politica, în mod real, se face cu oameni integri și capabili să schimbe fața unei comunități. Discursul politic, fără știința personală de a schimba lucrurile, e demagogie și demagogia e o decepție. A promite tot timpul și a nu face nimic e cea mai proastă alegere a unui om care mimează apartenența la viața politică. Dar când ai proiecte reale pentru comunitate și lucrezi pentru ele, atunci ideile tale devine fapte și ele sunt surse de încredere pentru oameni. Căci încrederea în autoritățile de stat se schimbă, atunci când oamenii văd că se fac lucruri pentru ei, în favoarea lor.

Vă îndemn să votați cu conștiință! Adică să votați responsabil, așa încât să nu vă pară rău după aceea de ceea ce ați votat.

Votul acesta e pentru noi, pentru binele nostru comun. Căci din binele comun decurge cel personal și familial. Perspectiva egoistă, a gânditului fiecăruia pentru sine, e falimentară pe termen lung. Dar dacă contribuim în mod responsabil la societate, la bunul mers al vieții publice, binele e o realitate a tuturor și nu doar a unora.

Ce ne facem la o calamitate de proporții fără un stat responsabil, fără spitale, fără șosele, fără oameni de ordine și fără conștiința responsabilității civice? Dacă fiecare trage pentru sine, ce ne facem atunci când ne lovește pe toți cutremurul, incendiul sau inundația? Rolul oamenilor politici e acela de a asigura cadrul legal și instituțional pentru traiul bun și prosperitatea oamenilor. Dar fiecare dintre noi contribuim la funcționarea reală a instituțiilor statului și a întregii vieți românești. Faptul că respectăm legile, că ne plătim taxele și impozitele, că muncim, că ne vedem de familiile noastre înseamnă a ajuta la binele tuturor. Iar un real creștin ortodox nu poate fi decât o binecuvântare pentru orice stat și pentru orice societate umană, pentru că el dorește binele fundamental al oamenilor: mântuirea lor. Dacă ne nevoim pentru mântuirea noastră și a tuturor oamenilor, atunci dorim binele cu adevărat.

Așadar, să ne rugăm pentru binele României și al întregii lumi, pentru binele fiecărui om în parte! Căci dacă politica dezbină oamenii prin partizanatul ei, Biserica e menită să îi cuprinde pe toți. Și Biserica dorește mântuirea tuturor și a fiecărui om în parte. Căci Împărăția lui Dumnezeu este a tuturor Sfinților și a Îngerilor Lui, adică a tuturor celor care au avut și au și vor avea o relație reală cu Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 7. 29, în zi de marți, pe 22 septembrie 2020. Soare, cer senin, 11 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/25/sfantul-sfintit-mucenic-antim-ivireanul-didahiile-prima-editie-actualizata/.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[4] Cf. https://he.wikipedia.org/wiki/שמעון.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Simon_(given_name).

[6] Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul, Didahiile, text actualizat și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, p. 272.

[7] Idem, p. 8-9.

Predică la Duminica posterioară Înălțării Sfintei Cruci [2020]

Iubiții mei[1],

Domnul ne umple de bucuria și de pacea Sa, dar și de tristețea și durerea Lui. Când El ne bucură, noi simțim din plin bucuria Sa cea dumnezeiască, care ne scoate din toată oboseala și neputința noastră, iar când El ne umple de pacea Sa, atunci niciun gând nu mai foiește în noi, pentru că suntem cu totul în pacea Lui.

Dar El S-a și întristat ca om pentru noi și S-a umplut de durere pentru noi, oamenii, văzând pornirea noastră plină de răutate împotriva Lui. Căci, înainte de a fi prins și chinuit, Domnul a mărturisit: „Foarte întristat este sufletul Meu până la moarte [Περίλυπός ἐστιν ἡ ψυχή Μου ἕως θανάτου]” [Mc. 14, 34, BYZ]. Și cine poate spune durerea Lui imensă, copleșitoare, negrăită, când i-a văzut pe oameni hulindu-L și bătându-L și răstignindu-L?!…

De aceea, când suntem triști, când suntem îndurerați, când suntem calomniați, când suntem nedreptățiți, când ne vine să urlăm de durere și de singurătate și de neputință, noi trebuie să știm că acestea toate fac parte din calea lui Hristos. Fac parte din Crucea Lui. Căci „cel care voiește a urma după Mine [Ὅστις θέλει ὀπίσω Μου ἀκολουθεῖν], să se lepede de sine [ἀπαρνησάσθω ἑαυτόν] și să-și ia crucea sa [καὶ ἀράτω τὸν σταυρὸν αὐτοῦ] și să-Mi urmeze Mie [καὶ ἀκολουθείτω Μοι]!” [Mc. 8, 34, BYZ].

Toți trebuie să Îl urmăm pe El pe calea transfigurării Sale celei dumnezeiești! Dar pentru ca El să ne schimbe cu schimbare dumnezeiască, prin slava Lui, trebuie să ne lepădăm de sinele nostru păcătos, egoist, pentru a trăi Crucea Lui până la capătul vieții noastre. Căci în asumarea Crucii Sale, în asumarea întregii vieți creștine, noi ne trăim propria noastră cruce, adică pro- pria noastră durere care ne mântuie.

Pentru că omul lumesc fuge continuu de durere, de muncă, de suferință, de asceză. Lui nu-i plac posturile, nu-i plac Slujbele lungi, nu-i plac metaniile, nu acceptă mustrările lui Dumnezeu pentru păcatele sale. Adică nu își acceptă propria lui cruce, propriul lui drum spre mântuire. Pe când omul credincios, dimpotrivă, consideră nevoința ca pe o împlinire și ca pe o desfătare interioară, pentru că ea îl curățește de păcate și îl face suplu în viața cu Dumnezeu. Și omul credincios acceptă durerea în viața lui, acceptă nedreptatea, acceptă lucrurile dureroase pe care nu le înțelege, dar despre care știe că au un rol profund în viața lui. Pentru că Dumnezeu nu îngăduie niciodată o boală, un necaz, o ispită, o neputință, decât dacă ea va avea consecințe bune în viața noastră.

Căci crucea personală, iubiții mei, nu e numai durere, ci și împlinire, nu e numai neputință, ci și biruință personală! Pentru că atunci când le acceptăm pe toate ca pe voia lui Dumnezeu cu noi, El Însuși ne ajută în asceza noastră și Se nevoiește împreună cu noi. Și de aceea noi simțim nu numai greutatea zilei, ci și ajutorul și bucuria tainică de la Dumnezeu, întărirea Lui în durerea noastră.

Fapt pentru care, durerea noastră este și durerea Lui, bucuria noastră e și bucuria Lui, tristețea noastră e și tristețea Domnului. Căci El compătimește împreună cu noi, după cum Se bucură împreună cu noi în bucuria noastră. E cu noi în suferința noastră, dar și în bucuria noastră. Fapt pentru care noi trebuie să trăim și bucuriile, cât și tristețile cu mulțumirea că El e cu noi și că înțelege toate ale noastre ca nimeni altul.

Pentru că noi vrem ca oamenii să ne înțeleagă, să ne iubească, să ne aprecieze, să ne ajute. Și dorința noastră e bună, pentru că e reală! Dar dacă nu îi avem pe acești oameni de care avem multă nevoie, dacă n-avem om care să ne iubească și să ne înțeleagă, simțim din plin, dacă ne deschidem inima spre Domnul, că El ne înțelege mai presus de ceea ce putem spune și explica noi. Căci El le știe deja pe toate!

Noi nu trebuie să Îi mai explicăm lui Dumnezeu cum stau lucrurile, de ce nu ne simțim bine, cine ne-a făcut rău și de ce suntem noi triști, pentru că El știe deja totul. De aceea, când ne rugăm Lui, noi vorbim cu Cel care le știe deja pe toate, dar ne poate și ajuta în toate lucrurile. Așa că nu mai trebuie explicații, ci doar sinceritate, cererea cu sinceritate a iertării și a ajutorului Său.

– Cum ne dăm însă seama că Îi urmăm Lui? De unde știm că ne lepădăm cu adevărat de noi înșine și ne asumăm crucea noastră, urmându-I Lui?

– Din schimbările dumnezeiești care se petrec în noi! Dacă nu suntem sinceri cu El, nu se petrece nimic minunat cu noi înșine. Și noi știm când minunile Lui încep în noi, pentru că știm când suntem sinceri cu El și cu noi, dar și când suntem duplicitari cu El și cu toți oamenii. Dar când minunile Lui încep să se petreacă, ele încep să se petreacă pentru că noi credem cu toată ființa noastră în cuvintele Sale. Și credem că renunțarea la noi înșine pentru a face voia Lui e adevărata viață și împlinire a omului, și începem să trăim zilnic această împlinire dumnezeiască.

Urmarea Lui e reală și conștientă și ne împlinește zilnic! Și urmarea Lui nu înseamnă a-L vedea de la distanță, noi fiind aici și El la kilometri, ci a merge, împreună cu El, în fiecare clipă și în fiecare zi. Pentru că El e Cel mai important dintre toți, mai important decât întreaga lume și întreaga creație, și numai El e împlinirea noastră. De aceea, pentru El, am renunțat la noi și la întreaga lume, pentru că El e totul pentru noi.

Dar dacă nu am renunțat la ceva pentru El, acela e un laț pentru noi. Pentru că ne ține, ca pe pasăre, pe loc. În loc să zbori, idolul te ține la pământ. Dar dacă îți zdrobești toți idolii interiori de piatra credinței, atunci poți zbura spre Dumnezeu zilnic, pentru că rugăciunea ta nu poate fi oprită de nimeni și de nimic.

– Când ne rușinăm de Domnul și de cuvintele Sale [Mc. 8, 38]?

– Când nu Îl iubim și nu Îl înțelegem în mod real! Pentru că așa stă treaba și cu oamenii: nu te rușinezi de cel pe care îl iubești și îl înțelegi, pentru că știi că toate faptele lui au o explicație profundă. Cu atât mai mult la Domnul. Cum am putea să ne rușinăm de cuvintele Lui, când ele sunt adevărul și viața noastră cea veșnică?! Și cum am putea să ne rușinăm de Cel care ne-a zidit și ne iubește pe noi în mod desăvârșit și ne dorește tot binele cel veșnic?!!

Rușinea se naște în noi când nu iubim cu adevărat oamenii, când suntem duplicitari în fața lor și dorim slavă deșartă de la ei. Căci neamul acesta preacurvar și păcătos în care trăim [Mt. 8, 35, BYZ] e neamul duplicității. Una spune și alta face. Și dacă așteptăm aplauze de la oamenii timpului nostru, călcând voia lui Dumnezeu în picioare, noi așteptăm o slavă deșartă, trecătoare, păcătoasă, adică așteptăm câteva laude, câteva ovații netrebnice.

Însă nu asta e împlinirea și bucuria creștinului! Ci bucuria lui e de a face voia Domnului și voia Lui ne împlinește pe noi. Ne împlinește acum și pentru veșnicie. Căci noi nu trebuie să dovedim cuiva că suntem oameni credincioși și buni, ci trebuie să fim astfel, chiar dacă suntem crezuți sau nu, chiar dacă suntem înțeleși sau nu, chiar dacă suntem acceptați sau nu. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, oamenii vor înțelege cine suntem și ce facem, dacă viața noastră este trăită împreună cu Dumnezeu. Căci El nu îi lasă pe robii Lui necunoscuți, ci îi arată pe ei oamenilor, ca tot mai mulți să se folosească duhovnicește privind la viața lor bună, la viața lor binecuvântată de Dumnezeu.

Crucea noastră ne-o purtăm interior! Pentru că noi trăim crucea credinței, asumarea a toate câte trăim pentru Domnul. „Căci și dacă avem să trăim, Domnului trăim. Iar dacă avem să murim, Domnului murim. Așadar, și dacă avem să trăim, și dacă avem să murim, ai Domnului suntem [τοῦ Κυρίου ἐσμέν]” [Rom. 14, 8, BYZ]. Pentru că noi trăim împreună cu El zilnic în noi înșine și acceptăm toate ca pe voia Lui cu noi.

Așadar, iubiții mei, voia lui Dumnezeu este legea creștinului! Conduita noastră de viață e legea Lui. Pentru că noi trăim cu El și după voia Lui fiecare clipă a vieții noastre.

De aceea, viața noastră nu e una a extremelor păcătoase, a singurătății egoiste, a indiferenței față de nevoile altora, ci a prieteniei, a sincerității și a întrajutorării. Căci noi vrem binele lui Dumnezeu pentru toți oamenii, adică vrem ca toți să se mântuie în relația lor cu Dumnezeu.

Și nu ne putem mântui rupți de Biserică și indiferenți față de societate, ci în Biserica lui Dumnezeu și împreună cu toți oamenii. Căci toți au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu pentru ca să fie oameni împliniți și acum și veșnic.

Vă mulțumesc mult celor care v-ați bucurat împreună cu mine la împlinirea celor 15 ani de Preoție! Vă mulțumesc pentru rugăciunile și pentru prietenia dumneavoastră, și mă rog ca Dumnezeu să vă răsplătească înzecit pentru amabilitatea pe care ați arătat-o față de mine! Amin.


[1] Începută la 6. 58, în zi de marți, pe 15 septembrie 2020. Soare, 19 grade, vânt de 6 km/ h.