Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

„cultura dărniciei”[2] nu se referă la bani, ci la oameni. Iar dacă s-a făcut și se face ceva cu adevărat mare în această lume, nu se face datorită banilor, ci datorită oamenilor. A oamenilor cu conștiință, cu suflet mare, care privesc în viitor, care pledează pentru oameni și nu sunt ahtiați după bunăstarea lor imediată.

Pentru că oamenii schimbați de Dumnezeu, oamenii înduhovniciți, sunt oamenii care schimbă cu adevărat lumea. Iar cei care îi ascultă pe Sfinții lui Dumnezeu și, la rândul lor, se fac și ei buni și milostivi, aceia sunt oamenii care fac lucruri reale pentru oameni, pentru mulți oameni.

Și putem vedea, cu ochii credinței, valoarea oamenilor, dacă îi vedem pe oameni așa cum îi vede Dumnezeu. Dacă îi vedem după cum ne vede Dumnezeu în iubirea Lui nețărmurită pentru noi. Pentru că Dumnezeu are grija continuă ca oamenii să se mântuie. Grija lui Dumnezeu e mântuirea noastră. Grija Lui e soteriologică. Grija Lui ne privește, pentru că ne cheamă pe toți la unirea veșnică cu El. Și când te lipești de Dumnezeu, când te faci un duh cu El, atunci vrei ca toți să se bucure de această mare și unică împlinire: de relația reală și veșnică cu Dumnezeu.

Și de aici, din trăirea binelui real, țâșnește în noi tot gândul bun, toată grija bună de a ajuta oamenii, de a le fi de folos. Pentru că dorim ca binele din noi să fie binele tuturor. Pentru că binele din noi este binele lui Dumnezeu, e starea de bine, de pace și de bucurie pe care o aduce slava Lui în noi.

Dar când te înnămolești în patimi multe, când oamenii îți devin cu totul exteriori și când nu te mai leagă lucruri reale decât de foarte puțini oameni, atunci nu mai ai grija altora. Nu îți mai pasă de binele lor real, pentru că ei nu reprezintă nimic pentru tine. Dar, totuși, îți pasă de cei puțini pe care îi iubești pătimaș sau bolnav. Boala lor te doare și pe tine, pentru că ei îți sunt interiori, ei sunt în inima ta.

Și dacă am conștientiza că durerea pentru ai noștri trebuie să fie durerea pentru toți, această înțelegere ne-ar vindeca de egoismul nostru nesimțit, bădăran. Pentru că am înțelege că durerea e universală și că orice om are nevoie de atenția și de iubirea noastră.

De aceea, vindecarea Sfântului Zacheos [Ζακχαῖος] de iubirea de bani e dovada evanghelică a mântuirii noastre de orice patimă. Pentru că, dacă te poți vindeca de o patimă, cu harul lui Dumnezeu, atunci te poți vindeca de toate patimile. Și când el a făgăduit: „Iată [Ἰδού], cele jumătate ale averilor mele [τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne [Κύριε], le dau săracilor [δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă pe al cuiva [de la] cineva l-am smuls [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], îl dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦ]” [Lc. 19, 8, BYZ], el a făgăduit că va trăi evanghelic. Că va trăi după poruncile lui Dumnezeu.

Pentru că poruncile lui Dumnezeu nu te fac egoist, ci te fac sensibil la nevoile oamenilor, atent la durerile lor, grijuliu față de nevoile lor reale, profunde. Poruncile lui Dumnezeu ne scot din confortul nostru pătimaș și ne pun la lucru. La lucru în folosul Bisericii și al societății. Căci nu așteptăm să facem binele pentru că ni se cere, pentru că ni se impune, ci facem binele pentru că oamenii au nevoie de bine, se hrănesc duhovnicește cu binele și au nevoie să stea, să locuiască în binele lui Dumnezeu.

Iubirea de oameni se naște din iubirea de Dumnezeu. Cei care vor binele oamenilor fără raportarea la Dumnezeu, vor un bine efemer pentru oameni. Pentru că binele real e binele care îl împlinește pe om în mod deplin, adică și sufletește și trupește.

La o adică e bine să dăm mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă, loc de muncă oamenilor și dacă credem și dacă nu credem în Dumnezeu sau în mântuirea oamenilor. Dar binele real pentru om e când îi dai pâine, dar și har, când îi dai bani, dar și iubire, când îi dai casă, dar și prietenie reală. Pentru că oamenii nu sunt doar trupuri, ci sufletele lor au nevoi mult mai reale și mai complexe decât trupurile lor.

Materialismul epocii noastre ne inundă viața și modul de a vedea lucrurile, însă fericirea oamenilor ține de curăția vieții lor. De raportarea lor la Dumnezeu.

Tocmai de aceea, când Sfântul Zacheos s-a convertit, când s-a întors spre Dumnezeu, el a înțeles că trebuie să se împace și cu El, dar și cu oamenii pe care i-a nedreptățit, adică cu toți și cu toate. Și împăcarea aceasta este una interioară, dar care are nevoie de manifestarea prin intermediul lucrurilor. Pentru că milostenia și întoarcerea lucrurilor smulse de la alții, luate cu forța sau ca mită, vindecă și sufletele noastre, dar și sufletele celor nedreptățiți de către noi. Căci milostenia este iubire care se împarte prin lucruri și, tocmai de aceea, ea vindecă, întărește, ajută oamenii.

Privesc cu atenție schimbările din viețile oamenilor. Și văd că tinerii sunt cei care reacționează primii în fața excesului de lucruri. Primesc de la părinții lor de toate, dar mai puțin atenție, înțelegere, iubire, rugăciune. Și părinții cred că au rezolvat problemele lor, dacă le dau bani și dacă le asigură condițiile de trai. Însă, mai întâi de toate, copiii au nevoie de credință, de educație și de multă dragoste. Dacă ar fi plini de dragostea noastră, a părinților lor, nu i-ar mai interesa atât de mult lucrurile care să-i facă „compatibili” cu ceilalți. Pentru că ar simți că nimic nu e mai important decât fericirea.

Cei maturi au nevoie tot de dragoste și de înțelegere. De înțelegerea lor reală. Cu atât mai mult cei bătrâni au nevoie de dragoste, tot pe atât de mult pe cât au nevoie tinerii. Pentru că ei sunt la sfârșitul vieții, după cum tinerii sunt la începutul ei. Iar tinerii au nevoie de dragostea noastră pentru ca să se simtă iubiți și apreciați, după cum cei bătrâni au nevoie de dragostea și respectul nostru, pentru ca să simtă că nu au trăit degeaba. Că au făcut și ei ceva valoros pe pământ. Că noi, urmașii lor, îi purtăm în noi și ne pasă de ei.

Pe Sfântul Zacheos l-a convertit iubirea lui Dumnezeu, atenția Lui reală față de el. Pentru că era un om neiubit și respins de societate, chiar dacă era bine înșurubat în finanțele vremii sale. El era de partea imperiului cotropitor, lucrând în detrimentul conaționalilor săi. Dar iubirea lui Dumnezeu a fost mai puternică decât iubirea de bani! Sfântul Zacheos a aflat fericirea, adică împăcarea cu Dumnezeu și cu oamenii, și s-a dezbrăcat de viața lui de mai înainte, îmbrăcându-se în ascultarea de Dumnezeu. Pentru că poți renunța oricând la patimile tale pentru viața cu Dumnezeu. Pentru viața care te umple de fericirea cea adevărată.

Însă, pentru ca să trăiești bine pe pământ, împlinit și din partea lui Dumnezeu și a oamenilor, trebuie să întâlnești oameni care să te iubească și să te respecte cu adevărat. Care să nu îți vrea niciodată răul, care să nu te invidieze pentru ceea ce ești și ce faci, ci, dimpotrivă, să se bucure pentru tine și să se simtă împliniți pentru ceea ce tu ești și faci. Pentru că acei oameni îți dăruie iubire și le dărui iubire. Și iubirea aceasta este profunda noastră umanitate, profunda noastră împlinire în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Stau adesea și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oamenii care m-au iubit în viața mea și acum nu mai sunt pe pământ. Când mă gândesc la ei și mă rog pentru ei, izvorăște în mine iubirea lor pentru mine și a mea pentru ei ca o coloană nesfârșită a iubirii. Ei sunt fundamentale mele de liniște și de încredere în oameni. Însă, lângă mine, mai aproape sau mai departe, sunt alți oameni care mă iubesc, iar rugăciunea și prețuirea și prietenia lor pentru mine sunt ca niște scaune pe care mă odihnesc, pe care mă pot ruga, pe care pot zâmbi în liniște…

De aceea, la rândul meu, vreau să fiu scaun de odihnă pentru mulți alții, pentru toți. Vreau să fiu omul care să ajut în mod fundamental oamenii prin slujirea și opera mea. Pentru că toți avem nevoie de iubire! De prietenie reală, de înțelegere, de atenție, de compasiune, de jovialitate.

Însă iubirii trebuie să i se răspundă cu iubire! Atenției trebuie să i se răspundă cu atenție. Când iubirii i se răspunde cu bădărănie, atunci nu înveți nimic din liniștea iubirii. Însă bădărănia rănește iubirea, iubirea care te îmbrățișează și pe care nu știi să o îmbrățișezi.

Și noi, pe fiecare zi, cu o bădărănie fără rost rănim iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Ne facem că avem altceva mai bun de făcut. Că avem nu știu ce lucruri urgente…

Însă nimeni nu e mai important decât Dumnezeu în viața noastră! El trebuie să fie primul în inima noastră! El trebuie să fie mai întâi, după care vin toate celelalte! Pentru că toate nevoie vieții noastre se împlinesc în El și nu în indiferență față de El.

Și Sfântul Zacheos, Părintele nostru, Apostolul Domnului și Episcopul Chesariei Palestinei, cel pomenit pe 20 aprilie[3], a înțeles că El trebuie să fie primul în viața noastră. Că Dumnezeu e împlinirea reală a vieții noastre. Și tocmai de aceea I-a urmat Lui în tot restul vieții sale, trăind în credință și în sfințenie.

Lucru pe care Dumnezeu îl cere de la noi toți. Pentru că El ne vrea pe toți mântuiți, pe toți Sfinți, pe toți membri ai Împărăției Sale celei veșnice. Amin!


[1] Începută la 8. 30, în zi de luni, pe 20 ianuarie 2020. Soare, un grad, vânt de 5 km/ h.

[2] Aluzie la alocuțiunea recentă a Patriarhului României, în care a vorbit despre marii făcători de bine ai Bisericii noastre:

https://basilica.ro/patriarhul-daniel-biserica-promoveaza-cultura-darniciei-sau-a-generozitatii-in-viata-poporului-roman/.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

până nu învățăm să dăm slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 18] nu știm ce înseamnă să ne bucurăm cu adevărat. Pentru că bucuria lui Dumnezeu coboară în noi atunci când știm să fim recunoscători față de El. Și recunoștința față de Dumnezeu e o recunoaștere continuă a prezenței Lui mult-iubitoare și mult-milostive în viața noastră și a întregii lumi. Și recunoaștem prezența Lui pentru că o trăim continuu în viața noastră.

O recunoaștem, dar trebuie să o și afirmăm! Și nu numai să o afirmăm, ci trebuie să și mulțumim pentru ea, făcându-ne robii Lui cei ascultători!

Căci vedem adesea oameni care se roagă lui Dumnezeu să îi scape de o problemă sau alta, care se roagă când sunt la ananghie, când le e greu. Și pentru că se roagă Lui, ei admit că simt și cunosc prezența Lui. Știu că de El au nevoie. Că El e scăparea lor. Singura lor scăpare. Dar când trece problema lor, când le e bine, Îl uită pe El nu pentru că nu știu că El există, ci pentru că nu au o relație reală cu El. O relație continuă. Iar relația continuă înseamnă recunoașterea continuă a faptului că fără El nu putem face nimic cu adevărat [In. 15, 5].

Leproșii din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] au recunoscut prezența Lui la nevoie, dar nu și la bucurie. Bucuria nu au vrut să o mai trăiască cu Dumnezeu – cu o singură excepție: a samaritisului [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] –, ci cu ei înșiși. De aceea și-au trăit vindecarea în mod egoist. Însă al 10-lea, cel care a simțit că vindecarea e de la El, dar și viața cea nouă trebuie să fie trăită cu El, s-a întors ca să dea slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 19, BYZ]. Pentru că recunoașterea lui Dumnezeu tot timpul e adevărata bucurie și împlinire a omului.

Căci omul care se închide în sine, care se raportează numai la sine, începe să se mărginească tot mai mult, să se însingureze, să se afunde în neliniști, în singurătăți abisale. Pentru că se vede tot mai neiubit și mai neînțeles. Însă cel care intră în dialog continuu cu Dumnezeu, care e tot timpul cu El, acela se dezmărginește continuu, se îmbogățește în mod continuu duhovnicește, pentru că devine tot mai încăpător în relația Sa cu Dumnezeu și cu semenii lui. Cel ce vorbește continuu cu Dumnezeu, vorbește tot mai bine și cu oamenii, pentru că devine tot mai om în relația cu ei. Și devine tot mai om, pentru că el coboară tot mai mult în simțirea lui și a celorlalți și, vederea aceasta interioară, și-o asumă tot timpul. Nu mai face abstracție de ea, ca atunci când trăia egoist.

Cei nouă și-au trăit vindecarea ca pe o posesie și nu ca pe un dar al lui Dumnezeu în viața lor. Așa cum mulți dintre noi credem că integritatea trupească și sufletească e o realitate ce ne aparține. Însă viața, sănătatea și puterea noastră de a gândi și de a acționa sunt darurile Sale. Numai când sănătatea ne este vătămată într-un anume grad înțelegem că ea nu e o posesie, ci un dar. Că, pentru a fi restaurată, avem nevoie de ajutorul Lui și al oamenilor.

Și boala, neputința, lipsa, indiferența față de noi sunt momentele existențiale în care noi putem să ne conștientizăm cel mai mult puținătatea trupească, finitudinea fizică, dar, în același timp, disponibilitatea infinită la nivel sufletesc. Căci trupul nostru bolnav și neputincios ne trage în jos, pe când, în sufletul nostru dorim să facem atât de multe lucruri. Și sufletul dorește enorm de multe lucruri și să se bucure în mod continuu, pentru că el nu are conștiința morții. Sufletul vede moartea în trup, vede moartea în fața ochilor, vede trupul descompunându-se, dar știe că el nu are de-a face cu moartea. Pentru că, pentru suflet, moartea nu înseamnă descompunere, așa cum înseamnă pentru trup, ci pentru el moartea înseamnă patimă, înseamnă păcat, înseamnă lipsa bucuriei duhovnicești.

De aceea, sufletul dorește să se bucure, să se bucure veșnic, să cunoască și să vadă veșnic, să fie veșnic cu Cel care dăruie toată bucuria și împlinirea noastră. Dar pentru a fi cu El pentru veșnicie e nevoie să trăim duhovnicește încă de aici. Și pentru ca să trăiești duhovnicește trebuie să fii omul Bisericii, omul lui Dumnezeu, slujitorul Lui, cel care recunoaște mereu prezența Lui în tot ceea ce există.

Sufletul nostru știe că nu moare, dar simte amărăciunea morții în el cu orice păcat pe care îl săvârșește. Sufletul nostru privește în oglindă prin ochi, prin ochii noștri tot mai obosiți, și vede cum îmbătrânirea trupului nostru e o realitate palpabilă. Cum noi îmbătrânim trupește și sufletește în fiecare clipă. Dar, pe când trupul nostru e tot mai slăbit odată cu vârsta, tot mai neputincios, tot mai greu, sufletul nostru poate fi tot mai viu, tot mai curat, tot mai sfânt odată cu vârsta. Pentru că poți îmbătrâni ca un om păcătos, dar poți îmbătrâni și ca un om Sfânt. Iar adevărata îmbătrânire e aceea a omului duhovnicesc, a omului Sfânt, a omului care s-a făcut locaș rațional al slavei lui Dumnezeu.

Pentru că și Sfinții îmbătrânesc, și ei mor la timpul lor, dar trupurile lor, după moarte, sunt locuri ale sfințeniei, ale slavei lui Dumnezeu, și nu hoituri insuportabile. Păcătoșii nepocăiți, păcătoșii orgolioși, curvari, dizgrațioși au trupuri pline de mortăciune, de putrefacție și acum, dar și după moarte. Pentru că păcatul e singurătatea lor, e moartea lor, e iadul lor. Și din iadul patimilor tale nu te poate ridica decât Cel care îi învie pe morți, care îi ridică din moartea lor sufletească și trupească.

Pentru că mesajul duminicii de azi e în relație cu pocăința de duminica trecută. Te vindeci interior, doar dacă îți recunoști boala și o pui în fața lui Dumnezeu. Iar leproșii L-au ascultat în privința bolii lor și s-au curățit [Lc. 17, 14], s-au vindecat de lepră. L-au ascultat la nevoie!…

Însă Dumnezeu vrea să Îl ascultăm tot timpul. Să Îl ascultăm și când ne place și când nu ne place, și când ne e bine și când nu ne e bine, pentru că El dorește să ne familiarizăm continuu cu modul Lui de-a fi. Și când înțelegem pe fiecare zi voia Lui, din relația noastră interioară cu El, înțelegem că proiecțiile noastre despre viitor sunt prea fade în comparație cu viitorul. Cu viitorul mlădiat de către El. Căci noi, când privim viitorul nostru și al lumii, ne proiectăm în el experiența noastră redusă, limitată, mioapă. Vedem viitorul pe măsura noastră.

Tocmai de aceea, oamenii care vorbesc despre viitor din perspectiva lor redusă de experiență îl văd adesea în negru. Viitorul pare ceva de netrăit când ți-l prezintă cineva, care crede că lucrurile sunt cum simte el că vor fi. Numai că toată istoria lumii, dacă o citești cu atenție, duhovnicește, e o minune continuă și o continuă noutate. Pentru că lumea e călăuzită mereu de Dumnezeu. E călăuzită spre modul împlinirii ei întru El și ea nu merge aiurea, fără sens.

Pentru că umanitatea putea să moară de nesfârșite ori până acum. Oricând, ea ar putea să piară într-o clipă. Însă diferența dintre scenariile futuriste și realitatea viitorului e aceea că viitorul nu ni-l creăm singuri, ci împreună cu Dumnezeu. El are întotdeauna primul și ultimul cuvânt în deciziile noastre de zi cu zi. Pentru că El corectează continuu direcția noastră eshatologică, călăuzindu-ne spre viitorul care ne împlinește ontologic.

Mai pe scurt, pe mine viitorul nu mă terorizează, pentru că nu trăiesc în mine cu ideea unui viitor lugubru. Eu aștept viitorul, aștept ziua de mâine cu încredere și cu seninătate, pentru că îl aștept cu Dumnezeu, îl aștept întru slava Lui, și ca pe un dar al Lui în viața noastră, a tuturor. Și când El e în noi prin slava Lui, atunci nu mai e loc de panică, de zbucium, de imaginații terifiante despre viitor în sufletul nostru, căci El e bucurie și pace, e veselie dumnezeiască și împlinire ontologică, împlinire deplină a vieții noastre.

Toată dezorganizarea interioară dispare atunci când El e Stăpânul și Domnul nostru prin slava Lui. Când El tronează în noi, când El stă pe tronul slavei Sale în noi, atunci viața și viitorul nostru sunt pline de lumina Lui. Viitorul nostru Îl are în centrul lui pe Dumnezeu și orice încercare de eludare a Lui e zadarnică.

De aceea, eu nu cred în indiferența religioasă a oamenilor. Ea e una aparentă și superficială. În adâncul lor toți oamenii sunt religioși și Îl caută pe Dumnezeu. Pentru că oamenii Îl caută pe Dumnezeu și când Îl neagă și când nu-L vor și când Îl blasfemiază și când Îi mimează viața și sfaturile. Sufletul nu se poate împlini decât în Dumnezeu și de aceea Îl caută. Dar căutarea lui Dumnezeu trebuie să coboare în ascultarea de El și să nu rămână tot timpul amestecată cu orgoliul. Căci dacă primează orgoliul, meschinăria, adularea de sine, mergerea spre Dumnezeu e îngreunată tot timpul. Pentru că e nevoie să te rupi de tine, de ceea ce crezi și știi tu, pentru a accepta prezența Lui în viața ta.

Vorbeam duminica trecută de „adevărul” nostru,  de „adevărul” paralel cu voia lui Dumnezeu. Cât stăm în brațe cu „adevărul” paralel, căutarea lui Dumnezeu e o rătăcire continuă. Pentru că e plină de „strigăte sugrumate”[2]. Noi Îl vrem pe El, dar fără să strigăm către El! Fără să acceptăm adevărul Lui, care e singurul adevăr, lamentându-ne continuu cu problemele noastre de zi cu zi! Și rămânând la „adevărul” nostru, noi alegem să trăim singurătatea ca pe o „împlinire”, când împlinirea noastră e comuniunea, e bucuria veșnică cu Dumnezeu și cu toți Îngerii și Sfinții Lui.

Așadar, iubiții mei, darul vieții și al vindecării e darul comuniunii! Când Dumnezeu ne vindecă, ne vindecă pentru a ne bucura veșnic împreună cu El. Vindecarea reală e cea trupească și sufletească în același timp, e vindecarea ce ne umple de slava Lui. Pentru că numai întru slava Lui noi putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu și să trăim cu adevărat omenește, cu adevărat împlinitor.

Iar dacă vrem să îi ajutăm în mod real pe oameni, trebuie să vorbim cu ei! Să vorbim despre orice lucru, despre orice idee, despre orice dorință a lor. Pentru că discuția nu înseamnă numai împărtășire de idei, ci și de certitudini și de stare interioară. Când discutăm, discutăm cu întreaga noastră ființă. Și când spunem cuvinte, spunem și crezuri, spunem și liniștea noastră și bucuria noastră și încrederea noastră și răbdarea noastră și eroismul vieții noastre.

Iar discuțiile reale se fac între oameni onești cu nevoia lor reală de comuniune. Căci dacă ne împlinește comuniunea, dacă ne împlinesc vorbele și faptele care se nasc din iubire și prietenie, atunci orice discuție între noi este o vindecare interioară de necomuniune. Fiecare primește și înțelege mai mult. Fiecare înțelege despre sine și despre alții când are un dialog real cu oamenii. Dar dialogul real cu oamenii își are rădăcina în dialogul real și continuu cu Dumnezeu. Cu oamenii nu putem vorbi tot timpul, dar cu Dumnezeu putem. Și în dialogul nostru cu El, noi putem vorbi despre noi înșine și despre toți oamenii, despre nevoile tuturor. De aceea comuniunea se ține cu împărtășirea cu Domnul și cu rugăciune, cu mărturisirea păcatelor și cu eleganță interioară.

Comuniunea se păstrează cu grijă, cu responsabilitate, cu mult calm, cu multă răbdare. Și, mai ales, cu multă rugăciune. Pentru că Dumnezeu e Cel care trebuie să locuiască în noi și între noi, unindu-ne interior și pe unii cu alții.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și să punem toate ale noastre în mâinile Sale! Pentru că viața noastră și istoria întregii umanități sunt în mâinile lui Dumnezeu, ca Cel care ne poartă de grijă la toți.

Să Îl lăudăm pe Dumnezeul mântuirii noastre pururea, căci El face minuni cu noi mai presus de orice înțelegere! Și ceea ce nouă ne pare imposibil, la El e foarte ușor, luminându-ne spre tot lucrul cel bun. Amin!


[1] Începută la 10. 32, în zi de joi, pe 16 ianuarie 2020. Ceață, un grad, vânt de 3 km/ h.

[2] [Emil] Cioran, Caiete 1957-1972, cu un cuvânt înainte de Simone Boué, trad. din fr. de Emanoil Marcu și  Vlad Russo, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 20.

Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2020]

Iubiții mei[1],

oamenii care nu au cuvânt, care nu sunt de cuvânt, nu au încredere nici în cuvintele Domnului. Pentru că ei nu cred în cuvinte. Pentru ei cuvintele sunt vorbe…sunt pierdere de timp. Pentru că ei sunt sensibili doar la ceea ce țin în mână, doar la ceea ce au, doar la ceea ce primesc. Iar cuvintele Domnului par să nu le aducă nimic, pentru că cuvintele sunt pentru ei vorbe, palavre, pierdere de timp…

Oamenii care nu au cuvânt sunt lipiți de materie, de ceea ce se vede. Cuvântul e ceea ce nu se vede, pentru că el e interior. El stă în oameni și în cărți. Ca să ai cuvânt, trebuie să îl păstrezi în inima ta. Dar pentru că materialiștii noștri iubesc doar ceea ce mănâncă și beau, doar ceea ce au, nu cred în cuvinte, nu au nevoie de ele și nu sunt oameni de cuvânt. În ei nu te poți încrede, pe ei nu te poți baza, pentru că cuvintele nu se văd. Ele doar se aud atunci când le rostești, apoi dispar dintre noi.

Pentru ca să rămână în tine cuvintele trebuie să ai memorie și o inimă primitoare, corectă, atentă, rușinoasă. Trebuie să ai conștiință vie. Trebuie să ai conștiința că fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare mișcare a inimii, fiecare faptă a ta vor fi judecate de Dreptul Judecător al tuturor și că judecata Lui are consecințe veșnice pentru tine. Dar pentru ca să ai conștiință, trebuie să crezi în Dumnezeul mântuirii noastre, în Cel care judecă toată viața omului.

– Însă de ce nu au încredere oamenii unii în alții?

– Pentru că nu au încredere, în primul rând, în ei înșiși. Buba e în oameni! Pentru că neîncrederea în oameni e consecința fricii de singurătate, iar singurătatea e boala pe care o naște păcătuirea continuă. Pentru că nu ne pasă de vorbele lui Dumnezeu, de aceea ne simțim singuri și ne e frică și nu avem încredere nici în noi și nici în alții. Căci știm că nu suntem nimic și nu avem nimic, că suntem descoperiți, că suntem goi, că suntem ca frunza în vânt, pentru că nu avem un pământ ferm, tare, stabil dedesubtul nostru. Și când nu ne simțim bine în noi înșine, când nu ne simțim stabili – adică atunci când nu suntem în mod real cu Dumnezeu – suntem niște iepuri care se tem de propria lor umbră și care o tulesc la orice zgomot.

Desconsiderarea cuvintelor lui Dumnezeu e cea mai mare plagă a umanității. Bagatelizarea, ironizarea, negarea, contestarea, ridiculizarea voii lui Dumnezeu cu oamenii e marea și singura boală a planetei noastre. Pentru că aceasta e buba fiecărui om în parte și a tuturor la un loc. Aceasta e boala și rușinea noastră. Atâta timp cât întreaga creație stă în cuvântul și în slava lui Dumnezeu, cât noi suntem creația Lui și El ne ține în existență, iar noi ne negăm însuși fundamentul vieții noastre.

Ca să fim oameni trebuie să stăm în cuvintele Lui, ca să ne umplem de slava Lui. Ca să fim oameni reali trebuie să fim membri reali ai Bisericii Lui, pentru ca să ne împlinim în mod real, adică să ne sfințim viața noastră. Atâta timp cât vom nega Izvorul existenței noastre, atâta timp cât vom bagateliza cuvintele Lui, vom fi niște potârnichi fricoase, niște oameni care ne ascundem și ne înfricoșăm la tot pasul.

Pentru că Domnul ne cheamă pe toți la pocăință. El ne spune: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].

– Și de ce Domnul ne vorbește încifrat, fără detalii? De ce nu ne spune ce înseamnă pocăință și ce înseamnă Împărăția cerurilor? Și de ce trebuie să ne intereseze pe noi înșine aceste lucruri?

– Pentru ca să venim la El și să cerem detalii! Să căutăm, împreună cu El și cu Sfinții Lui, răspunsuri personale, răspunsurile mântuirii noastre. Căci El ne vorbește neclar, ascuns, abisal, dar cuceritor în Scriptură și în Sfinții Lui și în creația Lui pentru ca noi să ne smerim mintea și inima, pentru ca noi să ne venim în fire, pentru ca noi să ne pocăim și, pocăindu-ne, să vedem cu ochi duhovnicești, clari, prezența Lui în Scriptură, în Biserică, în Sfinții Lui, în întreaga Lui creație.

Dumnezeu nu ne dă mură în gură, pentru ca noi să ne nevoim pentru adevăr. Pentru adevărul mântuirii noastre. Căci noi trebuie să citim teologie, multă teologie, tocmai pentru ca să ne lămurim interior, pentru ca să ne umplem de adevărul lui Dumnezeu. Și dacă ne umplem de adevăr, atunci ne umplem și de slava Lui, cea care ne lămurește adevărul, cea care ne dă să vedem adevărul cu adevărat. Pentru că adevărul e plin de viața lui Dumnezeu. Și viața lui Dumnezeu, dacă devine viața noastră, ea ne umple de adevărul deplin al lui Dumnezeu, de adevărul care ne împlinește și ne mântuie.

Pe măsură ce traduc Dumnezeiasca Scriptură, cultul și pe Sfinții Bisericii, văd tot mai mult cât ne lipsește acest adevăr, adevărul lui Dumnezeu. Pentru că noi ne-am făcut „adevărul” nostru, un „adevăr” paralel cu al lui Dumnezeu, care e, în fapt, o sumă de sofisme, de minciuni înșirate pe ață. Și, potrivit „adevărului” nostru, noi suntem frumoși, profunzi, deștepți, magnifici. Nu ne lipsește nimic. Suntem de un optimism infernal. Pentru că așteptăm moartea cu o seninătate atât de imbecilă, încât înfricoșăm pe orice om cu capul pe umeri. Nu ne temem de nimic și de nimeni. Nu ne înfricoșează nimic. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem limite, nu mai avem conștiința responsabilității pentru ceva anume. Pentru că totul e de vânzare, e negociabil, e instabil în noi și în jurul nostru. Suntem experimentele vii ale morții și ne vindem veșnicia pe 5 lei.

Tocmai de aceea, chemarea Domnului la pocăință e o chemare în gol. Pentru că noi celebrăm Iadul în fiecare zi. Noi ne pregătim de Iad ca de Nuntă. Și ne grăbim să facem toate păcatele, cât mai mult și cât mai bine, pentru ca nu cumva să mai rămână ceva uman în noi.

Însă viața adevărată stă în cuvintele Domnului, stă în pocăință! Căci pocăința e învierea noastră zilnică din morți. Păcatul ne omoară, dar pocăința ne învie! Și când ne învie pocăința, când ne învie mărturisirea înaintea Domnului, atunci viața noastră duhovnicească e darul Lui continuu.

Da, noi putem trăi ca niște păcătoși, precum niște cadavre ambulante, 10, 20, 40, 60, 100 de ani, dar nu aceasta e viața!…Viața adevărată e viața duhovnicească. E viața trăită în slava lui Dumnezeu și care e plină de adevărul și de sfințenia Lui.

Putem trăi și fără pocăință și fără Biserică și fără Dumnezeu, așa după cum vedem că trăiesc mulți semeni ai noștri…Dar această viață nu e viață, ci o moarte continuă! Pentru că viața în patimi grele e coborâre de pe acum în Iad. Și, după moarte, nu urmează Raiul pentru cei păcătoși, ci Iadul!

Însă ce mai înțelege omul contemporan din Iad, dacă Iadul, în „adevărul” paralel, e o temă de stand-up comedy? Despre Iad se fac filme seducătoare, demonii sunt prezentați ca „simpatici”, iar noi drăcuim mai mult decât ne rugăm…Așa că ce știe omul de astăzi despre Iad, dacă n-a citit niciodată teologia Iadului pe care o propovăduiește Biserica?

Dar, că știi sau că nu știi ce trebuie să faci, când vine ziua scadenței, când vine ziua Judecății lui Dumnezeu, ești judecat pentru ceea ce ești. Pentru că viața aceasta, de acum, e pentru ca să cauți și să afli pentru ce ești pe pământ și care e împlinirea omului pe pământ. Iar noi suntem pe pământ pentru a ne împlini în Dumnezeu, pentru a fi cu El pentru veșnicie. Nu suntem aici în primul rând pentru ca să facem bani, pentru ca să facem studii, pentru ca să facem descoperiri științifice, pentru ca să călătorim sau pentru ca să ne distrăm, ci pentru ca să aflăm cum să ne mântuim viața și pentru ca să trăim în mod evlavios împreună cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Pentru că Domnul ne cere să ne pocăim și să acceptăm Împărăția Lui. Adică să acceptăm tot modul Lui de a vedea lucrurile. Toată teologia Lui despre om și despre viața omului. Și din acest motiv, teologia Bisericii e scopul principal al omului pe pământ. Pentru că omul trebuie să învețe voia lui Dumnezeu cu el, adică teologia Bisericii, pentru ca teologia Lui să devină viața noastră cotidiană. Căci noi trebuie să trăim teologic, trebuie să trăim bisericește, trebuie să trăim evlavios în fața lui Dumnezeu și a întregii creații.

De aceea, dacă cineva trăiește ca om Sfânt al lui Dumnezeu, el este cu adevărat viu și cu adevărat om. El, Sfântul, este exemplul nostru de viețuire. Pe el trebuie să îl urmăm, pentru că Sfântul Îl urmează pe Domnul său! Și dacă urmăm Sfinților Lui cu adevărul și cu viața, atunci trăim deja în Împărăția Lui, în slava Împărăției Sale, în care voim trăi pentru veșnicie.

Odovania praznicului Botezului Domnului este pe 14 ianuarie 2020. Atunci se sfârșește praznicul Botezului Domnului. Și, odată cu el, și praznicele cele mari ale sfârșitului și ale începutului de an.

Pe aripile duhovnicești ale acestor praznice dumnezeiești am zburat duhovnicește, m-am bucurat atât de mult, atât de intens, de parcă totul a fost doar o singură zi. Probabil că și mulți dintre dumneavoastră spun același lucru: „Au trecut prea repede! Nu știu pe unde au trecut sărbătorile…”.

Însă sărbătorile trec repede pentru că sunt bucurie sfântă, curată. Le-am trăit bucuroși, le-am trăit la Biserică, le-am trăit în rugăciune, și de aceea ni se par că au trecut repede. Dar pentru că ne-am bucurat, ele ne-au relaxat interior cu adevărat, au fost adevărata noastră odihnă, odihnă sfântă, care ne-a făcut bine.

Și binele ne întinerește, pe când lenea păcatului ne îmbătrânește continuu. Și dacă iubim tinerețea reală, cea duhovnicească, atunci tinerețea sufletului se ține cu bine, cu fapte bune, adică cu viața evlavioasă a Bisericii.

La mulți ani, multă sănătate și pace, bucurie și împlinire! Dumnezeu să vă călăuzească pe marea acestei vieți și să vă întărească în tot lucrul cel bun pe care îl faceți! Amin.


[1] Începută la 8. 22, în zi de miercuri, pe 8 ianuarie 2020. Soare, – 6 grade, vânt de 5 km/ h.

Predică la Botezul Domnului [2020]

Iubiții mei[1],

ca „să vadă dacă a încetat apa de pe fața pământului [ἰδεῖν εἰ κεκόπακεν τὸ ὕδωρ ἀπὸ προσώπου τῆς γῆς]” [Fac. 8, 8, LXX], apa potopului, Sfântul Noe a trimis o porumbiță [τὴν περιστερὰν]. Și „neaflând porumbița odihna picioarelor ei [οὐχ εὑροῦσα ἡ περιστερὰ ἀνάπαυσιν τοῖς ποσὶν αὐτῆς] s-a întors către el întru chivotos [ὑπέστρεψεν πρὸς αὐτὸν εἰς τὴν κιβωτόν]” [Fac. 8, 9, LXX].

Și chivotul sau arca Sfântului Noe prefigura Biserica lui Dumnezeu în care suntem noi astăzi, pe când porumbița trimisă să se odihnească în lumea de după potop, de după pedeapsa lui Dumnezeu, era o vorbire tainică despre praznicul de astăzi. Pentru că „Iisus, botezându-Se, numaidecât a ieșit din apă. Și [καὶ], iată [ἰδού], I s-au deschis Lui cerurile [ἀνεῴχθησαν Αὐτῷ οἱ οὐρανοί] și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca o porumbiță [καὶ εἶδεν τὸ Πνεῦμα τοῦ Θεοῦ καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν] și venind în[tru] El [καὶ ἐρχόμενον ἐπ᾽ Αὐτόν]!” [Mt. 3, 16, BYZ].

Porumbița Sfântului Noe vorbea despre coborârea Sfântului Duh ca o porumbiță în persoana Domnului Iisus Hristos. Pentru că Duhul Sfânt, Cel care purcede din veci din Tatăl, Se odihnește în veci în Fiul Lui. Iar noi, pentru a avea odihnă veșnică, odihnă duhovnicească, trebuie să Îl avem pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în noi prin slava Lor, trebuie să avem slava Treimii în noi, pentru ca să fim în pacea lui Dumnezeu „cea care covârșește toată mintea [ἡ ὑπερέχουσα πάντα νοῦν]” [Filip. 4, 7, BYZ].

Și de ce întrece toată înțelegerea noastră pacea lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu ne umple de pacea Lui cea veșnică aici, pe pământ, și nimeni nu ne mai poate tulbura în adâncul ființei noastre. Putem avea mari dureri, mari tristeți, mari dezamăgiri, mari pierderi în familie și în viață, dar, dacă suntem plini de pacea Lui, de pacea Lui cea veșnică, noi suntem în adâncul nostru un ocean de liniște și de veselie tainică. Pentru că pacea Lui nu e o liniște de moment, nu e o perioadă de acalmie exterioară, ci un izvor interior continuu de pace și de bucurie dumnezeiască, prin care ne putem bucura și în ispite, și în necazuri, și în dezamăgiri și în prigoniri crunte.

Însă cum putem ajunge noi la pacea lui Dumnezeu? Prin Botezul nostru am ajuns deja! Pentru că la Botezul nostru primit în pruncie, Dumnezeu Și-a coborât slava Lui în noi și vrea ca noi să trăim zilnic și veșnic în slava Lui. Pentru că slava Lui e pacea, e bucuria, e frumusețea noastră interioară, e puterea lui Dumnezeu care ne întărește în ispite, în nevoi, în dureri și în boli de tot felul.

Fără slava lui Dumnezeu în noi, noi nu putem birui pe demoni în sufletul și în trupul nostru! Fără slava Lui în noi, noi nu ne putem bucura, nu ne putem veseli în Dumnezeu! Fără slava Lui în noi nu avem iertarea Lui, pacea Lui, bucuria Lui cea veșnică! Pentru că Dumnezeu nu dorește să stea în afara noastră, ci El vrea să Se odihnească în sufletul și în trupul nostru prin slava Lui și, în același timp, să ne odihnească pe noi acum și pentru toți vecii.

Ce S-a petrecut cu Domnul la Botezul Său ca om, s-a petrecut și cu noi, iubiții mei, la Botezul nostru! Pentru că și noi, creștinii Lui, am devenit locașuri vii ale lui Dumnezeu la Botezul nostru. El a coborât și în noi și e în noi prin slava Lui, dacă noi strigăm mereu către El. Pentru că slava Lui în noi e ca lumina electrică: o avem în tot sufletul și în trupul nostru. Dar când aprindem rugăciunea în noi, când începe în noi să ne mistuie dorul după fapta cea bună și după sfințenia lui Dumnezeu, atunci aprindem becul în noi și ne umplem de lumina Lui. Până nu ne facem rugăciune, până nu ne facem inimi vii pentru Dumnezeu, nu știm că avem energia Lui în noi. Dar când ne punem în slujirea lui Dumnezeu, atunci începe să izvorască în noi slava Lui primită la Botez și în mod continuu în Biserica Sa, și slava Lui e hrana și bucuria noastră cea veșnică.

Am început să scriu predica de față după cele două zile de mers cu Botezul din casă în casă. Am febră musculară puternică, ceva răceală în trup, care sunt inerente efortului și transpirației abundente, dar multă bucurie și pace dumnezeiască în suflet și în trup. Pentru că am stat iarăși de vorbă cu dumneavoastră, am stat la masă și am mâncat și am băut și am discutat îndelung, iar hrana mea a fost în primul rând vorba cu dumneavoastră. Căci vă descopăr, de fiecare dată, într-o altă lumină, ajung să cunosc noi și noi detalii despre dumneavoastră, și, în același timp, vă descopăr tot mai mult în inima mea. Pentru că sunteți vii în mine și în rugăciunea mea, și, în același timp, vă văd tot mai profund ca pe niște prieteni ai mei, ca pe niște confidenți ai mei, ca pe niște părinți și frați și fii duhovnicești ai mei.

…Anul trecut, înainte de Nașterea Domnului, am trecut și pe la tușa Cristina, care mi-a deschis ușa, casa, am vorbit cu ea…Pentru ca pe 29 decembrie să o văd în sicriu, cu chip luminos, și să o îngropăm în cripta ei pictată foarte frumos. Pentru că o are pe Preacurata Stăpână la cap, așa cum vedeți din fotografia pe care am făcut-o atunci, înainte de a o lăsa în mormânt.

Și când cineva pleacă dintre noi, întrerupe dialogul fizic cu noi, dar nu și pe cel duhovnicesc. Pentru că noi vorbim în rugăciune cu cei adormiți ai noștri. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei și ne umplem de pacea Lui și noi, și ei. Căci dacă noi, cei care ne rugăm pentru iertarea lor, ne umplem de pace, atunci și ei se umplu de pacea Lui și de iubirea noastră pentru ei.

Tocmai de aceea, cimitirul și pomenirile pentru cei adormiți sunt cartea de vizită a iubirii noastre. Căci dacă ei au contat pentru noi pe când trăiau, atunci contează și acum. Pentru că moartea nu ni-i scoate din suflet pe cei iubiți ai noștri, ci moartea ni-i face și mai vii în sufletul nostru.

Și dacă iubim, iubim veșnic. Și dacă iubim veșnic, atunci suntem rugăciune, suntem iubire, suntem admirație continuă pentru cei care ne-au precedat și au fost reperele vieții noastre. Și dacă admirăm, atunci creștem continuu în înțelegere, în iubire, în grija pentru tot ce e profund și tainic, adică în iubirea pentru oameni.

Am vorbit cu familiile binecuvântate cu copii și nepoți, dar și cu cei văduvi și singuri, care au și ei binecuvântarea lui Dumnezeu din destul. Singurătatea e o asceză grea și dureroasă, dar e și cadrul binecuvântat pentru multă rugăciune, atenție și cumpătare. După cum familia e spațiul intimității, al bucuriei și al împlinirii sufletești și trupești, dar și o redută tot mai încercată de diverse pericole și dezechilibre. Pentru că te poți simți singur și neînțeles și în mijlocul familiei, dar și când nu mai ai pe nimeni. Te poți simți împlinit și când ești singur, dar și cu mulți la un loc. Pentru că împlinirea este interioară și ea este rezultatul binelui pe care îl facem. Căci numai binele ne împlinește! Răutatea, invidia, destrăbălarea, minciuna, nemunca nu ne împlinesc. Dar când te rogi, când postești, când citești cărți bune și îi înveți și pe alții cele bune, când ajuți din toată inima pe cineva, atunci ți se umple inima de bunătate și de pace. Așa după cum, atunci când îi ierți pe oameni și te rogi pentru cei care te jignesc și te calomniază, nu te umpli de răutate și de tristețe, ci de pace și de bucurie sfântă. Pentru că nu te răzbuni, nu le plătești cu aceeași monedă, ci te arăți domn cu ei, te arăți bun și delicat cu ei.

Și toți cu care am vorbit în aceste două sfinte zile doreau sănătate, doreau putere de muncă și doreau și pace interioară. Doreau să fie înțeleși și iubiți, apreciați și împăcați cu ceea ce fac. Se rugau pentru o zăpadă bună, pentru vremuri bune, pentru ca să trăiască cu pace și cu decență, și să fie aproape de familiile lor.

Și unde am mâncat și am băut la masă, mi s-a dovedit că sunt citit și urmărit tot la fel de mult în slujirea mea online, ca și în cea parohială. Pentru că vorbirea online cu dumneavoastră o continuă pe cea față către față. Iar pentru ca să fac față ospitalității dumneavoastră a trebuit să mănânc și să beau de trei ori mai mult decât mănânc și beau zilnic, dar nu m-am supărat nicidecum. Pentru că masa ospitalității e o asceză a dragostei. Multul mâncării și al băuturii vine din respect și din dragoste, iar nu din indiferență! De aceea, ospitalitatea e o asceză, una a dragostei, când oamenii te primesc cu toată inima.

Mai pe scurt, vă mulțumesc pentru toate darurile dumneavoastră și pentru toată vorbirea de suflet pe care am avut-o! Iar astăzi, dacă am venit cu toții să bem apa Domnului, apă sfântă, coborâtă din cer, am venit de fapt să bem dragostea Lui pentru noi. Am venit să bem apă sfântă, pentru ca să ne umplem de pacea Lui cea preasfântă.

Vom merge imediat afară și vom sfinți, cu harul lui Dumnezeu, apele, pentru ca să retrăim Botezul Domnului! Pentru că El a sfințit apele intrând în repeziciunile Iordanisului, Iordanis care înseamnă „râul care coboară”[2]. Pentru că Iordanisul se referă, în mod tainic, la slava lui Dumnezeu care coboară în apă și o sfințește pentru mântuirea noastră. La mulți ani, un 2020 cu pace și cu bucurie dumnezeiască, și să Îl rugăm pe Domnul să ne coboare din cer apa cea sfântă a Lui! Amin.


[1] Începută la 17. 55, în zi de vineri, pe 3 ianuarie 2020. Cer senin, 4 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Râul_Iordan.

Predică la Tăierea împrejur a Domnului [2020]

Iubiții mei[1],

Dumnezeu Cuvântul, Cel care S-a născut fără stricăciune [ἀδιαφθόρως][2] din Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, adică fără lehuzie – pentru că S-a născut mai presus de fire, nestricând fecioria ei –, acum, la 8 zile de la nașterea Sa, El Și-a primit numele în mod liturgic[3]. Pentru că a fost dus la Templul din Ierusalim [Lc. 2, 22] și acolo a fost tăiat împrejur/ circumcis[4] și a fost chemat numele Lui Iisus [Ἰησοῦς] [Lc. 2, 21, BYZ].

Slujba zilei nu ne spune cine L-a tăiat împrejur pe Domnul. Dar Sfintele Icoane ale praznicului ne indică faptul că acest lucru l-a făcut Arhiereul acelei vremi. Însă din Slujba praznicului aflăm că Domnul S-a tăiat împrejur pentru ca să înceteze legea Vechiului Testament și pentru ca El să ne dea nouă harul cel dumnezeiesc, care să ne facă să trăim viața cea nestricăcioasă[5], duhovnicească a creștinilor. Căci El nu S-a rușinat să Se taie împrejur, pentru că S-a făcut „chip și pildă tuturor către mântuire [τύπον καὶ ὑπογραμμόν πᾶσι πρὸς σωτηρίαν]”[6].

– Și cum S-a făcut Domnul exemplu mântuitor pentru noi?

– Prin aceea că ne-a arătat faptul că suferința face parte din asceza și din mântuirea noastră, din viața noastră. Că suferința e mântuitoare, dacă o primim ca mijloc de curățire, de luminare și de sfințire a noastră. Pentru că El, făcătorul legii, a împlinit legea și profețiile cele despre El[7] și când a fost vorba de lucruri bucuroase, frumoase, dar și când a fost vorba de chinuri inimaginabile. Învățându-ne astfel și pe noi, că bucuriile și durerile duhovnicești trebuie trăite înaintea lui Dumnezeu cu aceeași inimă bună și recunoscătoare. Pentru că atât cele bune, cât și cele rele sunt spre folosul nostru sufletesc și trupesc, pentru că amândouă sunt darul lui Dumnezeu pentru noi.

Și Domnul S-a tăiat împrejur a 8-a zi pentru ca să înceteze tăierea-împrejur și sabatul[8] și jertfele iudaice și preoția iudaică, să înceteze cele care prefigurau viața Bisericii, și să deschidă tuturor intrarea în Biserica Lui. Pentru că tăierea împrejur închipuia Botezul credinței, Botezul Bisericii, cel prin care noi devenim creștini, mădulare vii ale Bisericii lui Dumnezeu.

Însă tăierea Lui împrejur a fost nespus de dureroasă, a fost prin vărsare de sânge, simțită în toată umanitatea Lui, și a fost trăită de Domnul ca un început al tuturor patimilor Lui cele mântuitoare pentru noi. Căci tăierea împrejur vorbește mai înainte despre moartea Lui pe Cruce pentru noi și despre toate chinurile Sale inimaginabile. Vorbește despre toată suferința Lui preadumnezeiască pentru noi, prin care noi ne mântuim.

Și pentru că El a murit pentru noi, pentru că El a murit în locul nostru și pentru noi, de aceea ne dăruie Botezul ca moarte și înviere duhovnicească întru El, care nu ne doare nicidecum, ci ne bucură nespus. Pentru că, deodată, noi devenim, din robi ai demonilor, fiii lui Dumnezeu, plini de slava Lui și de toată curăția și sfințenia. Și prin aceasta, prin înfierea Lui cea duhovnicească, noi primim totul de la Dumnezeu, toată slava și toată bucuria cea dumnezeiască, pentru că Botezul ne deschide ușa spre veșnica noastră comuniune cu Dumnezeu.

…Fiul Tatălui a primit un nume ca om, pentru că era și om. Iisus [Ἰησοῦς] este numele Domnului! Și noi Îl numim pe Domnul cu numele Său grecesc, care apare în Evanghelii. Însă Ἰησοῦς vine de la ebraicul יֵשׁוּעַ [Ieșua][9], care înseamnă Dumnezeu mântuie[10]. Și El ne mântuie, adică ne scapă de robia demonilor și de suferințele cele veșnice ale Iadului. Pentru că toată lupta noastră ascetică pe pământ constă în a nu păcătui, în a nu lăsa loc demonilor în viața noastră, pentru ca să nu fim pedepsiți veșnic împreună cu demonii. Căci viața noastră creștină e viața cu Dumnezeu, întru slava Lui, împlinind poruncile Sale cele mântuitoare.

Dar, pentru că păcătuim adesea, ridicarea noastră din păcatele noastre este tot Domnul, pentru că El ne iartă pe noi și ne ridică continuu la comuniunea cu Sine prin Dumnezeiasca Mărturisire.  Unde noi ne golim de păcate înaintea Domnului și El, din milă nețărmurită pentru noi, ne îmbracă în slava Lui, pentru ca să trăim cu El pentru veșnicie. Căci păcatele noastre sunt dureri, dureri vii, pe când slava Lui e tămăduire dumnezeiască și burete curățitor de păcate și întărire sufletească și trupească. Neascultarea noastră de Dumnezeu înseamnă moarte pentru noi, moarte sufletească și trupească, pe când iertarea Lui e înviere și viață veșnică.

Însă, dacă nu dorim iertarea Lui, alegem să ne amplificăm durerea în noi înșine la nesfârșit. Și Iadul e tocmai nealegerea Lui, refuzarea iubirii Sale. Pentru că, dacă nu Îl alegem pe El, nu avem nimic. Nu avem și nu suntem nimic. Dar dacă Îl avem pe El și suntem cu El, atunci avem totul, pentru că avem toată sfințenia și bucuria lui Dumnezeu.

…În această noapte, mai toată planeta s-a bucurat, a benchetuit, a făcut excese. Trecerea în noul an a fost moment bucuros…Dar spre ce fel de an ne îndreptăm? Pentru că Dumnezeu e Cel care binecuvintează cununa anului cu bunătatea Sa[11]. Dar dacă noi facem abstracție de Dumnezeu, ce fel de viață vom duce în anul 2020? Alergarea doar după bani și trăirea doar pentru bani este epuizantă și depersonalizantă. Pentru că nu mai te uiți la suflet, la familie, la oameni, la relațiile normale, împlinitoare cu oamenii, ci doar la cum să profiți de fiecare situație și de fiecare om. Câștigi materie, tot mai multă avere, dar te pierzi pe tine însuți în ceea ce ai. Pentru că nu îți dorești să fii, ci doar să ai. Dar ceea ce ai, îți sunt exterioare ție însuți. Pentru că moartea ne lasă întinși, fără suflare, ne ia tot ce am strâns, tot ceea ce aveam pe lângă noi, și plecăm doar cu ceea ce avem în sufletul nostru, adică cu cine suntem.

Și sufletul nostru merge la Dreptul Judecător ca să primească după faptele sale, după iubirile sale, după preocupările sale de-o viață. Și nu putem primi decât una din două: ori Paradisul lui Dumnezeu, ori Iadul dimpreună cu demonii. Iar ceea ce primim, aceea ne-am dorit toată viața noastră. Căci de aceea judecata lui Dumnezeu e dreaptă: pentru că e conformă cu ceea ce am făcut noi, cu ceea ce am dorit noi într-o viață de om. E o radiografie corectă a vieții, a faptelor, a sentimentelor noastre.

Tocmai de aceea nimeni nu ajunge „din greșeală” în Rai sau în Iad, ci după dreptatea lui Dumnezeu. După dreptatea pe care Dumnezeu o stabilește în ceea ce ne privește. Și El nu maximalizează și nici nu minimalizează pe nimeni, ci dăruie fiecăruia după cine este și ce-a făcut în viața lui. Pentru că El este Judecătorul nostru, singurul Judecător, și nu există o instanță mai presus de El. Și ceea ce El stabilește, în marea Sa iubire față de oameni, aceea suntem noi, oamenii. Pentru că El stabilește pentru veșnicie după ceea ce vede că suntem noi cu adevărat.

Așa că orice lucru am începe și oricâți ani am trăi trebuie să știm că El este Judecătorul nostru și că pentru fiecare cuvânt, faptă, gând, privire, intenție vom da socoteală înaintea Lui. Dacă ne vom pocăi pentru păcatele noastre, El ni le va ierta ca și când n-ar fi fost niciodată. Ca și când nu s-ar fi petrecut. Dar dacă nu ne pocăim pentru ele, atunci toate acestea vor fi judecate în mod drept. Pentru că acum El dorește ca să ne mântuim, ca să fim cu El pentru veșnicie. Și ne iartă continuu, pentru ca să întărească, cu harul Său, firea noastră cea slăbită de păcate și să ne mântuie. Dar dacă nu vrem mila Lui cea prea bună, vom avea parte, la Judecata Lui, de dreptatea Sa, care este pentru cei care L-au disprețuit pe când trăiau.

Așadar, iubiții mei, noi am început anul nou cu Dumnezeu și cu El vrem să trăim în toate zilele vieții noastre! Și ne pregătim de acum pentru Botezul Domnului, căci pe 2 și 3 ianuarie venim în casele dumnevoastră ca să le binecuvântăm. Pentru ca anul 2020 să fie an al bunătății lui Dumnezeu, an binecuvântat de El întru toate, în care noi să ne bucurăm sufletește și trupește de binefacerile lui Dumnezeu în viața noastră.

Vă urez la mulți ani, multă sănătate și bucurie, multă împlinire duhovnicească și trupească în tot ceea ce faceți! Pentru că Îl rog pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, să vă dăruiască spor în toată lucrarea cea bună și folositoare, pentru întărirea și mântuirea dumneavoastră! Amin.


[1] Începută la 10. 11, în zi de luni, 30 decembrie 2019, cer înnorat, un grad, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Lit_with_Deacon.html.

[3] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/31/predica-la-taierea-imprejur-a-domnului-2019/.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.

[5] Mineiul pe ianuarie, ed. BOR 1926, p. 20.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Jan/Jan01.html. [7] Ibidem.

[8] Mineiul pe ianuarie, ed. BOR 1926, p. 23.

[9] Cf.  https://ro.wikipedia.org/wiki/Isus_din_Nazaret.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jesus.

[11] Liturghierul pastoral, Ed. Trinitas, Iași, 2004, p. 552.