Predică la Duminica a V-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

realitatea răului este una personalizată și nu difuză. Pentru că răul nu există ca ființă, ci numai ca voință exprimată. Ca manifestare a voinței libere. Căci Dumnezeu nu a făcut nicio ființă rea, nicio ființă desfigurată de răutate, ci le-a făcut pe toate bune și curate. Însă El i-a făcut pe Îngeri și pe oameni ca ființe libere, care în mod liber să trăiască în comuniunea cu Sine. Iar răul a apărut în creația Sa când o parte din Îngerii Lui au ales să trăiască în afara voinței Sale. Și rămânerea în rău a acestor îngeri căzuți, deveniți demoni, care i-au învățat la rău și pe oameni, a dus la răspândirea răului ca viață în afara voii lui Dumnezeu.  Pentru că răul stă în demoni și în oamenii păcătoși, în cei care aleg să se împotrivească voii celei preasfinte a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioannis Damaschinos ne spune că Satanas era, între Puterile îngerești, „întâi-stătătorul rânduielii celei pământești, [căruia] i s-a încredințat de la Dumnezeu păzirea pământului, nefiind rău  [prin] fire, ci fiind bun, și a fost făcut pentru bine și neavând în sine de la Făcătorul [său nici] cea mai mică urmă de răutate. Dar [el] neîndurând luminarea și cinstea, pe care Făcătorul i le-a dăruit lui, [prin] voință liberă a ales să se întoarcă de la [viața] cea după fire la cea împotriva firii [sale] și s-a ridicat împotriva Celui care l-a făcut pe el, a lui Dumnezeu, voind să I se împotrivească Lui. Și [el a fost] cel dintâi care s-a depărtat de la bine și a fost în rău. Căci nimic  altceva [nu] este răul [τò κακòν], decât nu[mai] lipsa binelui”[2].

Tocmai de aceea, răul nu este o realitate ființială, nu e o realitate care ține de esența creației lui Dumnezeu, ci el reprezintă starea de renunțare la bine, la comuniunea cu Dumnezeu. Reprezintă sta- rea voită de renunțare la viața potrivit firii zidite de Dumnezeu. Iar starea potrivit firii noastre este binele, este viața cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu i-a făcut pe Îngeri și ne-a făcut și pe noi, pe oameni, ca să fim veșnic în relație cu El, în comuniune cu El, și nu pentru ca să ne luptăm cu El, cu izvorul vieții noastre.

De aceea, toată creația lui Dumnezeu a fost făcută de El bună și curată, pentru că e creația Lui, a Celui Preabun și Preasfânt și Care nu are nimic rău în Sine. De aceea răul nu e constitutiv creației și nici firii noastre, ci el apare în noi ca urmare a alegerilor noastre greșite, păcătoase, adică atunci când noi ieșim din relația cu Dumnezeu, pentru a trăi după influențele cele nefaste ale demonilor.

Și când a căzut în păcat cel care trebuia să ne păzească pe noi și a devenit Satanas, când el a devenit Potrivnicul lui Dumnezeu, atunci el, prin voința sa liberă, s-a făcut întuneric [σκότος][3]. Pentru că a pierdut lumina lui Dumnezeu care era întru el. Iar împreună cu el au căzut și îngerii care i-au urmat lui, pentru că ei s-au întors de la bine, prin alegere liberă, către rău[4]. S-au întors de la El și au rămas în rău, devenind tot mai răi. Pentru că niciunul nu s-a pocăit și nu s-a întors la relația lor, cea dintâi, cu Dumnezeu, cu izvorul luminării și al cinstei lor.

De aceea, răul pe care demonii îl trăiesc e unul interior, care se înmulțește în ei continuu, pe măsura depărtării lor de Dumnezeu, și aceștia încearcă în mod continuu să ne îmbolnăvească și pe noi de răul pe care îl gândesc și îl doresc ei. Pentru că, ne spune tot Sfântul Ioannis Damaschinos în Dogmatica sa, „toată răutatea și patimile cele necurate au fost inventate de către ei[, de către demoni]. Și li s-a îngăduit a ispiti omul, dar nu au puterea să forțeze pe cineva. Căci în noi este să primim ispita sau să nu o primim. De aceea, diavolului și îngerilor săi și celor care îl urmează pe el [dintre oameni] li s-a pregătit focul cel nestins și pedeapsa cea veșnică”[5]. Pentru că noi alegem să facem răul pe care demonii îl gândesc și îl simt în ei înșiși, și, prin răul pe care îl facem, noi ne omorâm sufletește și trupește, dar infestăm cu răul nostru și pe cei din jurul nostru.

Pentru că Dumnezeu a îngăduit ispitirea noastră de către demoni pentru întărirea noastră în bine, în binele virtuților celor dumnezeiești. Ispita, cu alte cuvinte, nu e spre moartea noastră, ci spre întărirea noastră în viața cu Dumnezeu. Însă, acceptarea interioară a ispitei diavolești și unirea cu ea și punerea ei în practică sunt păcatul și căderea noastră în păcat, pe când ispita e numai momirea noastră din partea demonilor. De aceea, ei ne momesc cu toate păcatele, dar noi le săvârșim! Noi păcătuim de unii singuri! Și nu putem arunca vina pe ei, pe cei care ne învață la rău, pentru că acceptarea și săvârșirea răului ne aparține. Tocmai de aceea, și pocăința noastră e totală, pentru că ne pocăim pentru răul pe care l-am săvârșit cu toată ființa noastră. Iar Dumnezeu Se milostivește și ne curățește de păcatele noastre cu totul și nu parțial, ne curățește de toate cele pentru care ne pocăim și le mărturisim, pentru că El dorește să fie cu totul în noi, prin slava Lui, stăpânind în noi și curățindu-ne și luminându-ne și sfințindu-ne în mod deplin. Căci El îi scoate pe demoni din noi, pe cei pe care i-am lăsat să intre în noi odată cu alegerea păcatelor, pentru ca El să trăiască, prin slava Lui, pentru veșnicie în noi.

Însă, ce e moartea pentru noi, oamenii, așa a fost căderea îngerilor din slava lui Dumnezeu. Căci, după căderea lor, nu a mai fost pocăință pentru ei, după cum nici pentru oameni nu mai e pocăință după moarte[6]. Tocmai de aceea, timpul mântuirii e cel de față. Timpul mântuirii e viața noastră pământească, care nu știm cât de scurtă sau de lungă va fi. Și pentru că nu știm timpul morții noastre, tocmai de aceea pocăința trebuie să fie starea noastră de-a fi, pentru că trebuie să ne pregătim în orice clipă de viața cea veșnică. Căci, pentru veșnicie, noi avem doar două alegeri: cu Dumnezeu sau împotriva Lui. Și a-L alege pe Dumnezeu înseamnă a alege împlinirea noastră reală, înseamnă a alege viața și bucuria cea veșnică împreună cu El și cu Îngerii și Sfinții Lui, pe când a nu-L alege pe El înseamnă a-i alege pe demoni, pe cei căzuți, pe cei desfigurați în mod îngrozitor de patimile lor.

Frumusețea și curăția și toată sfințenia și știința cea dumnezeiască sunt cu Dumnezeu și sunt realitățile Împărăției Sale, pe când toată durerea, amărăciunea și chinul cel veșnic sunt în demoni și în oamenii cei păcătoși, care au urmat sfaturilor lor celor rele.

Tocmai de aceea, când simțim că răul e în noi, când inima noastră nu e în pace, când conștiința noastră ne mustră continuu, când ne simțim singuri și distruși de păcatele noastre, avem nevoie de pocăință. Pentru că pocăința e împăcarea noastră cu Dumnezeu. Ea reprezintă recunoașterea noastră cinstită, din tot sufletul, în fața Lui, că suntem nimic fără El și că păcatele noastre ne-au distrus interior. Și când ne aruncăm în fața Lui plini de pocăință, atunci aflăm viață și luminare dumnezeiască, iertare și împăcare duhovnicească, pentru că trăim din plin bunătatea lui Dumnezeu revărsată în noi.

În Evanghelia de azi [Mt. 8, 28-34; 9, 1], am văzut că demonii au țipat din cei doi demonizați și au spus: „Ce [ne este] nouă și Ție, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu [Τί ἡμῖν καὶ Σοί, Ἰησοῦ, Υἱὲ τοῦ Θεοῦ;]? Ai venit aici mai înainte de vreme [ca] să ne chinui pe noi [Ἦλθες ὧδε πρὸ καιροῦ βασανίσαι ἡμᾶς;]?” [Mt. 8, 29, BYZ]. Pentru că ei, pe de o parte, au recunoscut că nu sunt de partea Lui, deși El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Creatorul lor, dar că, pe de altă parte, că El este Judecătorul întregii creații, Care îi va lăsa în focul cel veșnic pe cei păcătoși, pe cei care s-au luptat toată viața lor împotriva Lui. Și păcătoșii sunt și demonii și oamenii neascultători de Dumnezeu, pentru că păcatul stăpânește în ei. Pe când, în Sfinții Lui, stăpânește slava lui Dumnezeu, pentru că ei sunt plini de viața lui Dumnezeu.

Demonii știu ceea ce fac! Știu că ei păcătuiesc, că se împotrivesc continuu lui Dumnezeu. Și știu că vor fi pedepsiți pentru păcatele lor. Dar și oamenii știu că păcătuiesc și că se împotrivesc voii lui Dumnezeu! Tocmai de aceea, mulți se laudă cu păcatele lor, le consideră mijloace de parvenire și de „cinste”, pentru că, prin ele, ajung în fruntea societății, în puncte de conducere și de influență. Însă păcatul, care e luptă constantă cu Dumnezeu, nu are consistență și nici bucurie! Pentru că păcatul nu ne împlinește și nici nu ne bucură. El nu ne bucură nici aici și nici în veșnicie, pentru că el e un chin veșnic.

Și cum să ne lăudăm cu chinurile noastre cele veșnice?! Cum să ne lăudăm cu patimile noastre cele de rușine și cu păcatele noastre cele rele care ne aduc Iadul cel veșnic?!! Ele sunt tristețea, durerea și nefericirea noastră de zi cu zi, care mai apoi se înveșnicesc.

Cum să lăsăm păcatul în noi, cum să lăsăm moartea cea veșnică în noi, dacă noi nu suportăm o mică boală, o mică durere, o mică nefericire?! Cum vom suporta chinurile cele veșnice, dacă nu putem să suportăm o tăietură la mână sau la picior sau o boală de câteva zile?!!…

Demonii știau și se cutremurau! Știau ce va urma. Știau ce va fi Iadul pentru ei, dar și pentru noi. Prezența Lui i-a umplut de frică și imediat și-au exprimat-o în gura mare. Pentru că Iadul nu e „o poveste” nici pentru demoni și nici pentru noi, cei păcătoși, cei indiferenți față de păcatele noastre, ci e cea mai rea și depersonalizată existență. Iadul e chinul și durerea cele mai insuportabile, pentru că ele vor fi veșnice, fără speranță, fără încetare.

Iar nouă ni se pun demonizații și Iadul în față, în mijlocul Dumnezeieștii Liturghii, prin intermediul Evangheliei, pentru ca să ni se arate cea mai rea existență umană. Pentru ca să ni se sublinieze faptul că asta nu e viață, că nu așa trebuie să fie viața noastră, ci pașnică și plină de bucurie și de veselia cea dumnezeiască. Căci atunci când au fost scoși demonii din oameni, aceștia, cei vindecați de demonizare, au fost sănătoși și liniștiți. Ascultători de Dumnezeu și împăcați sufletește și trupește. Căci reala viață umană e viața cu Dumnezeu, e viața care ne împlinește și ne umple pentru veșnicie.

Evanghelia se citește la mijlocul Dumnezeieștii Liturghii pentru ca ea să fie tălmăcită pentru toată Biserica. De aceea, predica este interioară Liturghiei, pentru că ea pregătește pentru împărtășirea cu Domnul. Noi, cei care predicăm adesea după Liturghie, după Slujbă, părem că facem ceva în plus, ceva care n-are de-a face cu Slujba. Însă predica este liturgică, e din Slujbă, pentru că ne explică Slujba sau ne vorbește despre starea pe care trebuie să o avem când Îi slujim lui Dumnezeu.

Apropierea de Domnul presupune seninătate, încredere în El, bucurie dumnezeiască. Te apropii ca să te împărtășești cu Domnul având conștiința că El e Viața noastră, a tuturor, și că numai cu El putem trăi cu adevărat. Dacă ești tulburat de patimi și de păcate, dacă ești lipsit de încrederea în El, dacă nu ai chef de Domnul, e semn că ești agitat interior de către demoni. Pentru că Liturghia Bisericii e pentru ca oamenii să se pregătească pentru slujirea și primirea Lui. Orice Slujbă și rugăciune a Bisericii sunt pentru pregătirea noastră interioară. Pentru că noi ne pregătim continuu pentru primirea Domnului în noi înșine. Îl primim în noi înșine prin vederea Sfintelor Icoane, Îl primim în noi înșine prin bucuria care ne-o aduc cuvintele Lui și faptele cele bune, Îl primim în noi înșine prin luminările și vederile Sale cele dumnezeiești, dar și pe El, Cel euharistic. Ca El să fie în noi și cu noi pentru veșnicie.

De aceea, iubiții mei, răul nu e o ființă „creată” de Dumnezeu și nici o forță impersonală „veșnică”, ci este iradierea personală nefastă a celor care se împotrivesc lui Dumnezeu în mod constant.

Demonii și oamenii păcătoși inventează răul în ei înșiși pe măsură ce se depărtează de firescul vieții voit de Dumnezeu. Căci, pe cât te îndepărtezi de Dumnezeu, pe atât dorești să umpli golul lăsat de El cu ceva. Însă, pentru că te doare pierderea Lui, a Binelui care te umple de bine, dar îți place starea ta de insolență, de continuă vrajbă cu El, tu inventezi răul care crezi că îți face „bine”, pe când el te urâțește continuu. Te crezi tot mai rock, tot mai tare, însă satanizarea ta îți eclipsează toate bucuriile. Pentru că afundarea în rău e afundarea într-un întuneric din ce în ce mai mare, pe care l-a experimentat mai înainte de toți Satanas. El a crezut că „își va păstra” toate bucuriile și dacă se luptă cu izvorul lor, cu Dumnezeu. Însă, când a crezut că poate fi „la fel” și fără El, atunci a căzut din lumina Lui și a devenit un întuneric orb. Pentru că întunericul a luat locul luminii din el. Pentru că lumina era a Lui și nu a demonului!

Însă, păcătoșii care îi socotesc pe demoni niște ființe „orbitoare” prin „măreția lor rea” sunt orbiți de întunericul demonilor și nu știu ce spun. Pentru că prietenia cu demonii e pierzătoare și pentru ei, cât și pentru demoni. Căci nimeni nu câștigă nimic bun din împotrivirea față de Dumnezeu, ci doar Iadul, adică depărtarea veșnică de El.

Așadar, iubiții mei, a-L alege continuu pe Dumnezeu, înseamnă a alege Viața noastră cea veșnică! Pentru că El e Viața vieții noastre, ca Cel ce e izvorul vieții noastre. Demonii sunt ființe parazitare, căzute, rele, invidioase, care se bucură în mod păcătos să ne înșele și pe noi, pentru ca să suferim veșnic ca ei. Însă noi trebuie să Îl alegem mereu pe Dumnezeu, iar de demoni și de patimile și păcatele lor să ne lepădăm continuu, pentru că de la El e tot binele și toată binecuvântarea noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la 8. 28, în zi de joi, pe 9 iulie 2020. Soare, 21 de grade, vânt de 5 km/ h.

[2] PG 94, col. 873-876.

[3] PG 94, col. 876.

[4] Ibidem.

[5] PG 94, col. 877.

[6] Ibidem.

Predică la Duminica a IV-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

valoarea unui om constă în cuvintele sale. Cuvintele sunt cele care ne reprezintă, sunt cele care ne introduc în sufletele celorlalți, sunt cele care ne fac cunoscuți oamenilor. Vorbim despre ceilalți în cuvinte care îi definesc, vorbim despre faptele lor în cuvinte și așteptăm ca ei să își țină cuvintele făgăduite. Sau cuvintele lor să fie în acord cu faptele lor. Pentru că numai cuvintele care se împlinesc, care se adeveresc, ne arată adevărul interior al oamenilor.

Eu am trăit și trăiesc într-o lume în care cuvintele contează întru totul, în care cuvintele sunt totul. Pentru că ele sunt totuna cu omul care le spune. Tocmai de aceea eu cred oamenii pe cuvânt. Și îi cred pe cuvânt și pe cei serioși, dar și pe cei șarlatani, pentru că toți au nevoie să fie crezuți. Însă șarlatanul, bineînțeles, se ascunde în cuvinte, profită de tine pe baza cuvintelor. Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă…Poți să minți o dată, de două ori, dar nu în mod continuu. Pentru că cuvintele mincinoase trădează persoana. O arată în adevărul ei rușinos.

Însă, cât de minunat e să îl vezi pe un om în cuvintele sale! Cât de minunat e să citești despre un om sau să îi vezi chipul în cuvintele sale, în cărțile sale, apoi să îl întâlnești, iar cuvintele lui să se adeverească întru totul în persoana sa! Mai înainte ca să văd manuscrisele Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, eu l-am ascultat îndelung. I-am ascultat confesiunile, destăinuirile, mărturisirea de credință. Însă cuvintele lui erau pline de puterea lui duhovnicească, de adevărul său interior. Am găsit același om în cărțile sale. Cuvintele vorbite și cuvintele scrise s-au întrepătruns în mod desăvârșit în sufletul meu și mi l-au dăruit pe el, pe cel interior, din inima mea.

Pentru că atunci când oamenii cred în cuvinte și se pun în cuvinte, ei ajung prin cuvinte în inima noastră. Când cuvintele sunt totuna cu omul, cuvintele lui ajung în noi înșine și ni-l aduc cu totul în sufletul nostru. Dar când cuvintele spun altceva decât ceea ce este omul, mai devreme sau mai târziu afli, simți, înțelegi acest lucru. Și atunci realizezi că nu ai avut parte de o comunicare reală, ci de un surogat, de o minciună nerușinată, de o ipocrizie.

Ecatontarhosul [ὁ ἑκατόνταρχος] I-a zis Domnului: „Zi numai [cu] cuvântul [μόνον εἰπὲ λόγῳ] și va fi vindecat slujitorul meu [καὶ ἰαθήσεται ὁ παῖς μου]!” [Mt. 8, 8, BYZ]. Pentru că a înțeles că Dumnezeu poate să poruncească toate ca un Atotputernic. Fiindcă porunca Lui devine imediat faptă. Tocmai de aceea și Domnul s-a bucurat mult de credința romanului, a centurionului roman, și a spus: „Amin zic vouă [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], nici în Israil [nu] am aflat așa de mare credință [οὐδὲ ἐν τῷ Ἰσραὴλ τοσαύτην πίστιν εὗρον]!” [Mt. 8, 10, BYZ].

Pentru că fiii lui Israil Îl chemau pe Domnul la patul celor bolnavi sau își aduceau bolnavii la El, ca El să îi vindece. Pe când acesta, romanul, ca și o altă femeie, tot păgână [Mt. 15, 22], a crezut că e de ajuns numai cuvântul lui Dumnezeu pentru ca el să facă minuni. Și dacă a crezut acest lucru, el a arăta o credință mult mai mare în Dumnezeu în comparație cu cei care Îl chemau pe Dumnezeu în mod fizic ca să vindece pe cineva de o boală anume.

Pentru că credința în Dumnezeu are trepte și trepte, iar oamenii cred în Dumnezeu mai mult sau mai puțin, pe măsura creșterii lor duhovnicești. Pentru că una e credința pruncească a începătorilor, alta e a celor avansați și alta e a celor desăvârșiți. Toți cred în Dumnezeu, dar Îl înțeleg și Îl simt și Îl au pe Dumnezeu în ei înșiși, prin slava Lui, pe măsura sfințeniei lor, a creșterii lor duhovnicești. Căci fiecare dintre noi avem nivelul nostru de înțelegere duhovnicească și teologică. El e mai mic sau mai mare, iar fiecare dintre noi înțelegem cele ale lui Dumnezeu pe măsura noastră. Oricât ne-am dori să înțelegem mai mult decât suntem duhovnicește, nu putem să facem acest lucru, pentru că înțelegerea e pe măsura creșterii noastre în sfințenie.

De aceea, știind acest lucru fundamental, că fiecare suntem la un nivel anume de creștere duhovnicească, noi trebuie să ne deschidem continuu spre mai mult, spre ceea ce nu înțelegem, spre ceea ce ne depășește. Adică, în loc să ne fie frică să citim cărțile Sfinților, care ne depășesc cu mult înțelegerea, noi trebuie să mergem cu tot mai mult râvnă spre ei, spre înțelegerea lor, pentru că întotdeauna trebuie să țintim mai sus, spre înțelegeri și mai mari duhovnicești. Fiindcă astfel înțelegem că o viață și o teologie mult mai înalte ni se transmit prin cuvinte, dar că experiența personală și sfințenia depășesc cuvintele. Noi îi înțelegem pe Sfinții lui Dumnezeu prin cuvintele lor, dar, în același timp, urcăm spre ei, prin cuvintele lor, pe măsura noastră, fără să epuizăm taina lor personală.

Citirea unui Sfânt nu înseamnă cunoașterea lui totală, pentru că orice recitire a lui ne va aduce noi și noi înțelegeri despre el. După cum întâlnirea cu un om nu înseamnă deplina lui cunoaștere, atâta timp cât reîntâlnirile cu el ne spun noi și noi detalii importante despre el.

Ceea ce vedem într-un om, ceea ce simțim că este, ceea ce face și ceea ce spune sunt un tot unitar. De aceea, trebuie să te deschizi continuu unui om pentru ca să îl cunoști tot mai mult, pentru că și el te va cunoaște pe măsura efortului său de a dori să te cunoască. Cunoașterea cere efort mult și prezență, vorba lui Nichita. Nichita Stănescu. Pentru că el caracteriza prietenia ca pe o prezență, o continuă prezență în viața celuilalt.

Însă importanța cuvintelor, iubiții mei, e atât de minimalizată astăzi! Oamenii nu numai în cuvintele altora nu mai cred, dar nu mai cred nici în cuvintele lui Dumnezeu. Ce ne spune Dumnezeu nu mai e „important” pentru mulți, pentru că Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii e devalorizată constant. Traducerile și interpretările fanteziste ale Scripturii și ale Părinților Bisericii au născut erezii și grupuscule religioase pe bandă rulantă, pentru că fiecare consideră că „poate spune orice dorește” despre cărțile Bisericii. Scoase din Biserică și interpretate oricum, cuvintele lui Dumnezeu nu mai au „valoare”, pentru că El nu mai e „de încredere” pentru ei. Și Dumnezeu nu mai e „de încredere”, pentru că noi „Îi punem” lui Dumnezeu cuvinte în gură, atâta timp cât Îi interpretăm cuvintele după cum ne convine.

Însă, a sta în Biserică, a sta în credință, a sta în bucuria lui Dumnezeu, înseamnă a avea încredere în toate cuvintele Lui. A ne bucura de toate cuvintele Lui, și de cele care ne bucură, dar și de cele care ne biciuie patimile. Pentru că numai astfel avem revelația Lui reală față de noi și nu o teologie confecționată de noi înșine despre El. Și când ne vedem în cuvintele Lui, ele ne umplu de sfințenia Sa, pe când, atunci când facem din cuvintele Lui un zid între El și noi, nu mai Îl propovăduim pe Dumnezeu, ci necredința în El.

Și propovăduim necredința și nu credința în El ori de câte ori interpretăm după mintea noastră cuvintele Lui și nu după luminarea Sa. Căci atunci când suntem luminați de El să vorbim despre cele ale Sale, toate cele spuse de noi au logică internă, dumnezeiască. Dar, când nu înțelegem despre ceea ce vorbim, și, cu nesimțire maximă, nu ne oprim, ci continuăm să vorbim, atunci nu Îl propovăduim pe Dumnezeu, ci ne prezentăm altora dezordinea interioară, neștiința, întunericul, orbirea interioară.

Căci Dumnezeu vorbește prin noi, doar când noi acceptăm în mod smerit să spunem adevărul Lui. El vorbește prin noi, doar când noi acceptăm cuvin- tele Sale. Dar când vrem să punem cuvintele noastre în locul cuvintelor Lui, atunci apostaziem, cădem din relația cu El, pentru că încercăm să înlocuim teologia dumnezeiască cu oratoria goală.

Zi numai un cuvânt inimii noastre, Doamne, și noi Te vom crede! Căci „dreptatea Ta [este] dreptate întru veac și legea Ta [este] adevărul” [Ps. 118, 142, LXX]. Pentru că „începutul cuvintelor Tale [este] adevărul și întru veac [sunt] toate judecățile dreptății Tale” [Ps. 118, 160, LXX].

Zi numai un cuvânt și noi ne vom pocăi și ne vom îndrepta înaintea Ta! Pentru că „urgia [este] în[tru] mânia Lui [ὅτι ὀργὴ ἐν τῷ θυμῷ Αὐτοῦ] și viața [este] în[tru] voia Lui [καὶ ζωὴ ἐν τῷ θελήματι Αὐτοῦ]” [Ps. 29, 6, LXX]. Iar „mai bună [este] mila Ta decât viețile [ζωάς]. Buzele mele Te vor lăuda. Așa Te voi binecuvânta în viața mea [și] în numele Tău voi ridica mâinile mele” [Ps. 62, 4-5, LXX].

Unde să mergem, Doamne? Căci „[Tu] ai cuvintele vieții celei veșnice [ῥήματα ζωῆς αἰωνίου ἔχεις]” [In. 6, 68, BYZ]. Tu ai toate cuvintele care ne fac proprii vieții celei veșnice. Pentru că toate vorbele Tale și faptele Tale sunt una cu Tine, pentru că Te exprimă întru totul. Ele Te arată pe Tine a fi Dumnezeul nostru, Care, prin cuvintele și faptele Tale, ne umpli pe noi de slava Ta cea veșnică.

Teologia e drumul sigur spre Dumnezeu, după cum filologia e drumul sigur spre adâncul textelor. Dacă teologia se transformă din drum într-un perete despărțitor între Dumnezeu și noi, ea se autodesființează. După cum, o filologie care nu ne coboară în texte este un vapor eșuat. Pentru că filologia trebuie să ne ducă la sigur în portul înțelegerilor abisale și nu să ne zdrobească de stânci.

Aveți grijă la cuvintele pe care le rostiți, dar mai ales la cuvintele pe care nu le rostiți! Cuvintele sunt interpretabile, dar și tăcerile, omisiunile, divagațiile. Oamenii „se împotmolesc” în cuvinte atunci când vor sau se îmbracă doar în cuvinte. Numai că la judecata lui Dumnezeu cuvintele sunt tot la fel de grele ca și faptele, pentru că faptele se nasc din cuvinte. Căci pentru „tot cuvântul cel nelucrător [πᾶν ῥῆμα ἀργόν], pe care or să-l grăiască oamenii, vor plăti pentru cuvântul său [lor] în ziua judecății [ἀποδώσουσιν περὶ αὐτοῦ λόγον ἐν ἡμέρᾳ κρίσεως]. Căci din cuvintele tale vei fi îndreptat [Ἐκ γὰρ τῶν λόγων σου δικαιωθήσῃ] și din cuvintele tale vei fi osândit [καὶ ἐκ τῶν λόγων σου καταδικασθήσῃ]” [Mt. 12, 36-37, BYZ]. Pentru că cuvintele și gândurile noastre devin fapte. Ele pot fi urmate și de alții, tocmai de aceea ele pot aduce moarte sau viață în alții.

Noi înșine suntem un cuvânt personal care îi influențează în bine sau în rău pe alții. Și așa stând lucrurile, orice spunem și orice facem și orice gândim și orice rămâne în urma noastră vorbesc despre noi și despre adevărul vieții noastre.

Să rămânem profund umani pentru ceilalți și pentru noi! Să nu fim ziduri, ci uși spre Dumnezeu! Pentru ca oricine să poată trece prin noi spre Dumnezeu, spre Dumnezeul mântuirii noastre! Amin!


[1] Începută la 9. 22, în zi de miercuri, pe 1 iulie 2020. Soare, 26 de grade, vânt de 6 km/ h.

Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [29 iunie 2020]

Iubiții mei[1],

singura amintire a Crucii Domnului[2] în Qurʼān[3], în cartea fundamentală a musulmanilor, este în 4, 157.  Însă acolo este negată în mod mincinos Răstignirea Domnului, pentru că se spune faptul că altcineva a fost răstignit în locul Lui[4]. Cu alte cuvinte, Qurʼānul susține că El „n-a murit” pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Însă, în teologia Sfinților noștri Apostoli Petros și Pavlos, astăzi pomeniți, mărturia fundamentală a mântuirii noastre e tocmai aceasta: că Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a murit pentru noi pe Cruce, pentru ca să ne mântuie pe noi.

Sfântul Petros, Apostolul lui Iisus Hristos [Ἀπόστολος Ἰησοῦ Χριστοῦ] [I Petr. 1, 1, BYZ], mărturisește că noi am fost răscumpărați prin cinstitul sânge al lui Hristos Dumnezeu [I Petr. 1, 18-19]. Și unde a curs preasfântul Său sânge? A curs pe Dumnezeiasca Sa Cruce, curățind păcatele întregii umanități! Pentru că El a murit de bună voie pentru mântuirea noastră, Crucea fiind expresia iubirii Sale desăvârșite și veșnice pentru noi.

Iar Domnul a pătimit pentru noi [ἔπαθεν ὑπὲρ ἡμῶν], pentru ca să Se facă un exemplu [ὑπογραμμόν] pentru noi, ca noi să urmăm urmelor Sale [τοῖς ἴχνεσιν Αὐτοῦ] [I Petr. 2, 21, BYZ].

Când mergi prin zăpadă mare pe urmele altuia ești atent să calci în fiecare urmă în parte, în urmele deja făcute. Noi însă suntem chemați să călcăm duhovnicește pe urmele Sale. Adică să trăim toate greutățile și necazurile vieții noastre cu mulțumire și cu bucurie duhovnicească, știind că Domnul a suferit toate acestea înaintea noastră. Pentru că El a fost Cel dintâi care Și-a asumat toate greutățile și durerile noastre pentru ca să ne mântuie pe noi. Iar mântuirea noastră izvorăște veșnic din persoana Sa, din Cel care Și-a îndumnezeit umanitatea Sa în mod desăvârșit, pentru ca să fie izvorul de viață și de sfințenie pentru noi toți.

Hristos Dumnezeu „a ridicat [ἀνήνεγκεν] păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn”, pe lemnul Crucii, „ca [ἵνα], murind [cu] păcatele [ταῖς ἁμαρτίαις ἀπογενόμενοι], [întru] dreptate să trăim [τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωμεν]” [I Petr. 2, 24, LXX]. Însă nu putem trăi întru dreptate, ca niște oameni Drepți și Sfinți ai lui Dumnezeu, dacă păcatele și patimile noastre sunt vii în noi.

Ce a făcut Hristos Dumnezeu pentru noi? A ridicat păcatele noastre pe Cruce, în trupul Său, și a suferit pentru ele, învingându-le desăvârșit în umanitatea Sa, care nu are păcat. Și ce a făcut Hristos pentru noi, pentru noi toți, pentru toți oamenii e mântuirea universală sau de obște a tuturor oamenilor. Pentru că toți oamenii se pot mântui în Hristos, crezând în El și în Tatăl și în Duhul Sfânt, în Dumnezeul nostru treimic și să intre astfel, prin Botez, în Biserica lui Dumnezeu.

Dar, pentru ca să trăim în noi înșine mântuirea lui Hristos, sfințenia Lui, trebuie să omorâm continuu în noi înșine toate păcatele și patimile noastre. Pentru că numai omorând zilnic păcatul în noi, ajungem să trăim întru dreptatea lui Dumnezeu, întru curăția slavei lui Dumnezeu. Și continua trăire a curăției lui Dumnezeu în noi înșine e mântuirea noastră personală.

Căci mântuirea personală e o realitate interioară foarte plină de conținut, pentru că e umplerea noastră, prin toată fapta virtuoasă, de slava lui Dumnezeu și de toată curăția și sfințenia Lui. Însă mântuirea personală e o realitate dumnezeiască, pentru că și mântuirea universală e o realitate prea- dumnezeiască. Pentru că îndumnezeirea umanității lui Hristos este conținutul mântuirii tuturor. Hristos a învins tot păcatul, pe demoni și moartea în trupul Său pe Cruce, răbdând toate până la capăt și biruindu-le desăvârșit în umanitatea Sa, pentru ca să învie odată pentru totdeauna și să arate tuturor consecințele Crucii în umanitatea Sa: îndumnezeirea umanității Sale.

Dar El nu numai ne-a arătat consecințele Crucii în umanitatea Sa, adică faptul că umanitatea Sa a ajuns plină de lumină dumnezeiască odată cu învierea Sa din morți, dar El ne și împărtășește starea de îndumnezeire a umanității Sale în Biserică, prin Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii, prin aceea că ne dăruie slava Lui, care izvorăște din umanitatea Sa îndumnezeită în viața Bisericii. Și noi ne împărtășim de starea Lui de îndumnezeire în Biserică pentru ca și noi să ajungem ca El. Să ajungem Sfinți. Căci El este izvorul întregii sfințenii și al întregii desăvârșiri în viața Bisericii.

Însă, dacă nu participi în mod real la viața divino-umană a Bisericii, nu te împărtășești de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a rânduit ca Tainele și Slujbele Bisericii să transmită slava Lui prin elemente materiale. Căci noi suntem suflete întrupate și de aceea avem nevoie să ni se transmită slava Lui prin intermediul materiei îndumnezeite. Căci avem Botezul mântuirii, în apă sfințită, ca să se vindece și sufletul și trupul nostru de tot păcatul și de toată necurăția. Căci noi suntem scufundați în apă de trei ori, în numele Dumnezeului nostru treimic, dar primim slava Lui cea veșnică în mod tainic, înăuntru ființei noastre. Nu e doar apă, ci e și slava Lui! Cum, atunci când ne împărtășim cu Domnul, Cel euharistic, nu primim doar Trupul și Sângele Lui cele îndumnezeite, cele înviate, cele transfigurate, ci ne unim tainic, dumnezeiește, preafrumos și cu dumnezeirea Lui, prin slava Sa, căci niciodată umanitatea Sa nu se desparte de dumnezeirea Lui.

Și de aceea Tainele Bisericii sunt adânc de viață dumnezeiască: pentru că ele ne umplu de viața lui Dumnezeu, de slava Lui. Hirotonia e umplere de slavă și de putere dumnezeiască. Spovedania e umplere de slavă și de iertare dumnezeiască. Toată Slujba și rugăciunea Bisericii revarsă în noi slava Lui, pentru că El ni Se dăruie cu totul nouă, pentru ca să ne facă ai Săi pentru veșnicie.

Sfântul Pavlos vine și mărturisește și El iconomia sau lucrarea mântuirii noastre prin Hristos Dumnezeu: „S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din veacul cel rău de acum, după voia lui Dumnezeu și a Tatălui nostru” [Gal. 1, 4, BYZ]. Dar Tatăl Fiului este și Tatăl nostru, pentru că Fiul, prin toată lucrarea Sa mântuitoare, ne-a făcut pe noi fiii Tatălui după har și confrați cu El, cu Fiul, prin harul Său. Și Tatăl are aceeași voie cu Fiul și cu Duhul, pentru că toată Treimea a conlucrat și conlucrează pentru mântuirea noastră. Ce a făcut Fiul pentru noi, a făcut în acord cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Iar acum, când noi ne mântuim, când ne mântuim pe fiecare zi, noi suntem ajutați în eforturile mântuirii noastre de întreaga Treime, pentru că numai împreună cu Dumnezeul nostru treimic noi ne putem mântui.

Iar mântuirea noastră, care e relație continuă cu Dumnezeu, e taină și bucurie profundă, pentru că numai noi știm câte schimbă El în noi pe fiecare zi și cum ne ajută El pe noi să trăim duhovnicește pe fiecare zi. Și din această relație preadumnezeiască cu noi, din relația mântuirii, El nu iese niciodată, dar noi putem cădea în orice clipă. De aceea, știind neputința noastră cea multă, El ne primește iar și iar înapoi, în relația cu Sine, dacă noi ne spovedim toate păcatele noastre. Pentru că Taina Spovedaniei e tocmai continua și preadumnezeiasca disponibilitate spre iertare și spre comuniune a lui Dumnezeu. El nu numai că ne iartă mereu, dacă noi ne pocăim continuu pentru păcatele noastre, ci El ne repune în relația cu Sine ca și când n-am fi căzut niciodată din ea.

El șterge totul cu buretele iertării! Tot păcatul, toată necuviința, toată împătimirea noastră sunt iertate de către El într-o clipă, dacă ne pocăim pentru ele și le mărturisim, iar iertarea Lui o simțim imediat, pentru că El ne umple de slava Sa. Iertarea Lui nu e o promisiune, ci o lucrare imediată! De iertarea Lui ne umplem, pe ea o simțim în toată ființa noastră, pentru că păcatele ne afectează în totalitate ființa. Și dacă păcatele sunt iertate de către El, atunci în toată ființa noastră, în tot sufletul și în tot trupul nostru noi simțim iertarea lui Dumnezeu, pentru că ea ne eliberează de tot păcatul din noi înșine.

Iertarea, curăția, luminarea, îndumnezeirea noastră nu sunt cuvinte metaforice, ci realități existențiale! Pe acestea toate creștinii ortodocși le trăiesc cu toată ființa lor, pentru că Dumnezeu le lucrează în ființa lor. Și când Sfântul Pavlos spune: „câți întru Hristos v-ați botezat, [întru] Hristos v-ați [și] îmbrăcat [Χριστὸν ἐνεδύσασθε]” [Gal. 3, 27, BYZ], îmbrăcarea întru Hristos nu e „o metaforă baptismală”, ci e realitatea noastră dumnezeiască de după Botez. Pentru că Botezul ne îmbracă în slava lui Hristos și a Tatălui și a Duhului, îmbrăcăminte dumnezeiască ce e toată comoara credinței și a vieții noastre creștine. Căci noi nu avem altceva de la Dumnezeu decât slava Lui și toată teologia Sa. Dar dacă nu mai simțim slava Lui în noi înșine, nu mai înțelegem nici teologia Lui. Pentru că teologia Bisericii ni se deschide în taina ei cea preadumnezeiască numai prin slava lui Dumnezeu existentă în noi înșine de la Botez. Dacă nu Îl avem pe Duhul și pe Hristos și pe Tatăl în noi, prin slava Lor, suntem cei mai orbi și cei mai insensibili oameni. Pentru că nu vedem și nu simțim nimic dumnezeiește, pentru că suntem încă în păcatele noastre.

Căci, iubiții mei, mărturia Sfinților Apostoli astăzi pomeniți a fost mărturia îndumnezeirii lor! Ei au mărturisit din ei înșiși cele ale mântuirii noastre, pentru că au trăit mântuirea lui Dumnezeu ca pe o realitate personală. Și noi trebuie să o trăim la fel: ca pe prezența lui Dumnezeu în noi și cu noi tot timpul.

La mulți ani celor care astăzi îi prăznuiesc cu bucurie pe patronii lor duhovnicești, pe cei care le poartă numele! Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun pe toți, să binecuvinteze masa și casa noastră cu pace și să ne umple de bucuria Lui cea veșnică! Amin.


[1] Începută la 13. 52, în zi de joi, pe 25 iunie 2020. Soare, 29 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. Todd Lawson, The Crucifixion and the Qur’an. A Study in History of Muslim Thought, Pub. Oneworld, Oxford, 2009, p. 2.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Quran.

[4] Cf. http://coran.ro/coran.pdf, p. 161.

Predică la Duminica a III-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

când ne cocoloșim prea mult copiii și nu îi învățăm să muncească de mici le facem un rău, un mare rău, pentru că îi facem inapți pentru viață. Mergem pe ideea că or să muncească ei toată viața, că or să aibă greutăți, și acum, în copilărie, îi lăsăm de capul lor. Nu îi învățăm nimic practic, nu îi responsabilizăm pentru viitor, ci îi lăsăm doar să se joace.

Jocul e bun, e bun pentru creativitate, pentru dezvoltarea capacităților de decizie, pentru dezvoltarea personalității lor, dar e nevoie să știi și cum se spală vasele, cum se sapă în curte, cum se face curățenie în casă, cum se schimbă un bec, cum se folosesc telefonul și computerul, cum se calcă pantalonii, cum se face mâncare, cum ne închinăm și cum facem metanii în fața Sfintelor Icoane, cum se postește, cum se merge la Biserică, cum se vorbește și se cântă la Biserică.

Copiii trebuie luați din când în când din joaca lor și din prietenia cu cei de vârsta lor, trebuie luați metodic, pentru ca să îi învățăm duritatea vieții de zi cu zi. Trebuie să le povestim din viața noastră și a altora lucruri practice și să îi învățăm să judece profund lucrurile. Să îi învățăm să facă diferența între cuvinte și între gesturi și între fapte. Pentru că una spun unii oamenii și alta fac, una par și alta sunt. Trebuie să îi învățăm despre duplicitatea și răutatea oamenilor și despre consecințele vieții iresponsabile, pe măsură ce îi umplem de dragostea, de atenția, de grija noastră continuă.

Înțelepciunea Bisericii trebuie picurată zi de zi în sufletele celor mici, pentru că ei au nevoie maximă de acest fundament, de această întărire duhovnicească a personalității lor. În locul basmelor și a fanteziilor de tot felul trebuie sădite în ei Viețile Sfinților. Trebuie să afle cum arată adevărații oameni, adevărații eroi, marile genii ale umanității, dar și neoamenii. Pentru că ei au nevoie să dobândească anticorpi reali, adânci împotriva păcatelor de tot felul.

Copiii au nevoie de adevăr și de dragoste, pentru că sufletele lor sunt avide să afle și să se bucure de tot ceea ce văd și trăiesc. Dar și trupurile lor au nevoie să se învețe cu munca, cu greutatea, cu transpirația, cu valoarea reală a muncii, pentru că din muncă vor trăi toată viața. Un om cu o bună musculatură, cu oase crescute bine, cu sănătate robustă și care învață de mic răbdarea și munca, va ști să stea ore întregi pe scaun la birou sau la masa de scris, în uzină sau pe câmp ca să muncească. Pentru că a învățat de mic să muncească.

Dacă începi munca mai târziu, în adolescență sau în prima tinerețe, și nu o începi în copilărie, de la 4-5 ani, o vei resimți ca pe o greutate, ca pe o enervare, ca pe ceva impropriu ție. De ce? Pentru că nu ești învățat cu ea! Dar dacă o începi de mic, atunci nu ți se va părea nimic ieșit din comun să aștepți, să ai răbdare, să stai în picioare, să meșterești, să împachetezi, să sudezi, să zidești, să construiești, să scrii, să citești, pentru că le-ai făcut pe toate acestea de când te știi. Sau măcar pe o parte din ele le-ai văzut făcându-se la tine în casă sau în apropierea ta.

Copiii au nevoie să se familiarizeze cu munca și cu diversitatea umană. Trebuie să stea printre oameni și să vorbească cu diverși oameni. Pentru că acești copii vor fi adolescenții care vor dori să își facă relații personale, intime, și trebuie să știe să comunice. Și nu vor ști să comunice, dacă noi îi îndepărtăm de oameni, de realitatea interioară a oamenilor, de dramele lor, de manifestările lor pătimașe.

Nu, nu îi putem salva pe copiii noștri de propria lor curiozitate, de propria lor nevoie de a cunoaște, de a experimenta! Noi trebuie să le dăm toate informațiile despre viață și să le fim suportul lor real, de zi cu zi, dar ei vor alege cum să își trăiască viața. Și vor alege și dacă vrem și dacă nu vrem noi. Dacă le vom sta împotrivă, se vor ascunde de noi și vor face tot ceea ce doresc ei. Fapt pentru care trebuie să le fim prieteni și nu potrivnici, trebuie să le fim confidenți și nu dictatori.

Educația e mare grijă a părinților. Dar excesul de educație și de protecție e ca multa apă pusă la flori. Prea multul strică, după cum strică și prea puținul. Trebuie să le spunem lucruri, diverse lucruri de care ei au nevoie, dar trebui să îi lăsăm să afle și singuri anumite răspunsuri. Cum e când ești bolnav, cum e când te îndrăgostești, cum e când îți pasă de cineva, cum e când ți se rănesc sentimentele, oricât i-am învăța toate acestea, numai ei le pot înțelege la propriu. Pentru că trebuie să învețe, la rândul lor, pe propria lor piele, cum stau lucrurile.

Când n-ai nicio boală, când n-ai nicio durere, când n-ai pierdut pe nimeni, când n-ai nicio grijă reală, presantă, viața ți se pare lungă și fără griji și fără pericole. Naivitatea copilăriei și a adolescenței face parte din viață, pentru că avem nevoie să învățăm la propriu ce e viața.

Nu putem forța lucrurile, dar le putem pregăti! Și le putem pregăti, dacă suntem niște părinți reali, capabili să ne ajutăm copiii pe baza experienței noastre de viață.

– Și cum îi pregătim pe copii și pe tineri pentru viață?

– Prin ceea ce facem dimpreună cu ei și prin ceea ce le comunicăm! Părinții trebuie să muncească dimpreună cu copiii lor, pentru ca ei să învețe la propriu greutatea, dar și beneficiile muncii.

Mamaia Floarea mă lua cu ea la săpat porumbii sau la săpat în vie. La porumbi nu te duci cu cazmaua ci cu sapa, pe când la vie nu sapi cu sapa, ci cu cazmaua. Și ca să înveți să sapi cu cazmaua trebuie să înveți să te doară piciorul drept, cu care apeși pe cazma și să te doară spatele și mâinile de la aplecările spatelui și de la ridicările, cu ambele mâini, ale cazmalei pline de pământ.

Iar când sapi la porumbi trebuie să știi cât de tare poți da cu sapa și cât de aproape de fiecare porumb în parte, pentru ca țărâna să nu vină peste tine, dar nici să îți tai picioarele. Trebuie să știi să respiri, trebuie să știi poziția în care să sapi, trebuie să o faci într-un ritm anume pentru ca să nu obosești repede, trebuie să știi diverse artificii ale mânuirii sapei sau ale cazmalei, pentru ca să poți să fii eficient.

Fiecare muncă are tainele ei. O poți face mai greu sau mai ușor în funcție de măiestria celui care te-a învățat o anume muncă. Iar mamaia Floarea, pentru ca să nu mă uit la cât avem de muncă și să muncesc cu plăcere, își lua nevoința suplimentară de a-mi povesti tot felul de lucruri din viața ei și din cele auzite de ea. Bineînțeles că obosea și mai mult vorbind cu mine și, adesea, nu avea chef să facă acest lucru! Dar știa că eu muncesc cu plăcere doar dacă sunt prins într-o delectare, într-o poveste, într-o aventură.

Și așa, pe nesimțite, greutatea muncii mi-a intrat în vene, pentru că munceam ascultându-o și nu mă mai uitam la cât de mare era rândul de porumbi sau porțiunea de vie pe care o săpam amân- doi. Dar când vedea că nu mai pot, că am obosit sau că vreo pasăre, vreun șarpe, vreun copac sau altceva mi-au atras atenția, mă lăsa să mă odihnesc sau să mă duc să văd ce e, cum arată, ce se petrece. Pentru că știa că eu am nevoie să cunosc pentru ca să merg mai departe. Și dacă eram lăsat să cunosc, mă întorceam, în scurt timp, și o ajutam, pentru că îmi era milă de oboseala ei. Pentru că știam că trebuie să ajungem acasă, pentru că acolo ne așteaptă altă muncă, alte îndatoriri ale noastre.

Când eu am început să învăț diverse meșteșuguri, pe care ea nu le știa, îi plăcea să învețe de la mine, după cum și eu învățasem de la ea. Când ne-am experimentat în a face mâncare, îi spuneam cum punem noi mirodenii, cum fierbem lucrurile, cum le preparăm, diverse amănunte și îi plăcea să învețe de la noi, de la mine și de la Doamna Preoteasă, deși experiența ei în materie de mâncare era enormă. Pentru că un om care muncește toată ziua și vrea să învețe mereu e deschis mereu spre nou, spre lucruri care îl îmbogățesc, nefiind reticent la lucrurile care îi fac bine.

Eu pot foarte ușor acum să învăț pe cineva să scrie, să editeze, să folosească diverse unelte electronice, să comunice online, pentru că pot să simplific foarte mult lucrurile. Nu contează cum am învățat eu, de la cine sau cât de greu mi-a fost mie, dar, dacă vreau să învăț pe cineva un anume lucru, atunci îl duc pe scurtătură, fără multă bătaie de cap, pentru ca el să facă imediat acel lucru.

Fiindcă experiența înseamnă eficiență. Și transmiterea de experiență înseamnă ajungerea rapidă la scop. Iar dacă ți-ai făcut bine treaba, atunci nu mai ai griji în privința ei, ci îți vezi de alte lucruri.

Cu alte cuvinte, trebuie să înveți de la profesioniști o anume muncă. Și să fii generos, atunci când tu însuți ai devenit profesionist, cu cei care vor să îți fie ucenici. Pentru că experiența trebuie să îi îmbogățească pe cei care prețuiesc munca valorică.

Rolul celor experimentați e întotdeauna unul benefic pentru tinerele generații. Când tinerii nu mai suportă bătrânii e pentru că nu vor să facă lucruri serioase cu viața lor. Pentru că tinerii avizi de lucruri mari pleacă întotdeauna urechea la sfaturile celor bogați în înțelepciune, iar învățarea continuă e grija bună, fără stres, a celor care nu vor să își facă griji rele.

Cuvântul grijă a intrat la noi din limba bulgară, de la грижа, dicționarele explicative vorbindu-ne despre grijă ca despre teama pentru viitor, pentru ceva din ce se poate petrece cu noi în viitor, în viitorul apropiat[2]. Vedem în jurul nostru multă boală, multă moarte, multă sărăcie, multă insecuritate și toată această vedere se repercutează asupra noastră. Ne e teamă să nu ne îmbolnăvim, ne e teamă să nu ne pierdem locul de muncă, ne e teamă să nu divorțăm, ne e teamă să nu fim falimentați financiar, ne e teamă să nu murim. Și când un pericol începe să devină real, să se apropie de noi sau a ajuns deja în trupul sau în casa noastră, el nu mai e o teamă oarecare, ci devine o grijă a noastră. Iar grija e tot mai mare pe cât ne proiectăm tot timpul în viitor cu boala, cu durerea, cu decepția noastră.

Numai că grija obsesivă e o catapultare interioară în viitor în detrimentul prezentului! Ne gândim tot timpul la cât de rău o să ne fie mâine și uităm să ne trăim clipa de față. Dar tocmai asta e marea noastră problemă, asta e ispita demonică! Căci demonii vor să ne temem de viitor, să ne temem obsesiv de viitor, pentru ca să nu ne mai trăim prezentul. Pentru ca să nu mai avem liniște pentru prezentul nostru. Și când nouă ne pasă mai mult de viitorul nostru decât de prezentul nostru, arătăm că ne-am centrat pe noi înșine, că ne-am făcut un idol din propria noastră existență și stare de bine, și că nu mai suntem interesați de relația cu Dumnezeu. Pentru că relația cu Dumnezeu e un continuu prezent, căci e o continuă bucurie și comunicare cu Dumnezeu.

Și astfel putem înțelege mult mai clar porunca Domnului: „Căutați…mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui [Ζητεῖτε…πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ] și toate acestea [ale vieții de zi cu zi] vor fi adăugate vouă  [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν][de către Mine]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. Pentru că El trebuie să fie Cel dintâi din viața noastră! Mai întâi de toate în viața noastră e relația cu El. Și El ne asigură de faptul că nu ne va lipsi nimic fundamental, dacă vom dărui Lui toată atenția, dacă ne vom lăsa viața noastră cu totul în mâna Lui.

Și cum am putea să nu avem tot ceea ce ne trebuie, dacă El e cu noi și în noi prin slava Lui? Ce prieten și ce ajutor și ce bucurie mai mare pot fi decât acestea, ca El să fie cu noi și în noi prin slava Lui?

De aceea, iubiții mei, toate grijile noastre deșarte, toate aceste frici obsesive trebuie spovedite, pentru că sunt semne de necredință! Demonii le introduc în noi în mod pervers pentru ca noi să nu fim liniștiți, să nu ne bucurăm de relația cu Dumnezeu, ci să dârdâim mereu de frică, de ceea ce s-ar putea petrece cu noi.

Însă de unde știm noi că vom mai apuca ziua de mâine? Cine ne-a garantat acest lucru? Și dacă ziua de mâine ne va aduce lucruri rele, nu tot Dumnezeu ne va ajuta să le trăim? Atunci, dacă El ne-a fost aproape la bine, nu ne va fi și la rău? Și dacă El e mereu cu noi, ce fel de bine ne aduce grija cea deșartă și rea și demonică, dacă ea ne neliniștește și ne fugărește interior toată ziua?

Grijile și fricile noastre cele păcătoase trebuie spovedite! Și, spovedindu-le, vom scăpa și de demonii care ne neliniștesc. Pentru că pericolele sunt reale, noi putem muri de sute de ori într-o zi, dar viața noastră este în mâna Lui. Și noi nu murim când vrem, ci când vrea Dumnezeu. De aceea, în locul grijii celei rele trebuie să ne curățim mereu prin iertarea Domnului, pentru ca mereu să fim pregătiți să stăm înaintea Lui. Pregătirea interioară continuă e pace continuă. Și pacea continuă e prezența slavei Sale în noi, care ne bucură și ne întărește în toate zilele vieții noastre. Amin!


[1] Începută la 10. 05 minute, zi de joi, cu soare, pe 25 iunie 2020. Sunt 24 de grade afară și bate un vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/grijă.

Predică la nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul [2020]

Iubiții mei[1],

despre persoana și slujirea Sfântului Ioannis Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, Însuși Domnul profețise acestea: „Iată [ἰδοὺ], Eu trimit pe Îngerul Meu [Ἐγὼ ἐξαποστέλλω τὸν Ἄγγελόν Μου] și va privi calea înaintea feței Mele [καὶ ἐπιβλέψεται ὁδὸν πρὸ προσώπου Μου]!” [Mal. 3, 1, LXX].

Însă Sfântul Ioannis nu a fost Înger, ci om! Dar, prin viața sa îngerească pe care a trăit-o pe pământ, el s-a asemănat celor fără de trup. Tocmai de aceea, el este iconizat ca având aripi îngerești, deși aripile lui au fost rugăciunea și postul, adică viața în ascultarea de Dumnezeu. Pentru că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este zborul nostru duhovnicesc către El.

Sfântul Ioannis a fost trimis de Dumnezeu ca Înaintemergător al Său, ca cel care trebuia să privească calea Evangheliei și să vorbească despre ea. Pentru că Înger [Ἄγγελος] înseamnă Trimis sau Vestitor[2]. Și Trimisul Său, Vestitorul voii Sale, Sfântul Ioannis Botezătorul, a privit calea înaintea feței lui Hristos și le-a spus tuturor: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 3, 2, BYZ].

Și cum să nu se apropie Împărăția lui Dumnezeu de noi, dacă a venit la noi Însuși Împăratul cerurilor? Căci dacă El vine la noi, vine cu toată Împărăția Lui cea veșnică. Așa cum profețise Domnul despre Sine tot acolo, la Sfântul Malahias: „Și fără de veste va veni întru templul Său Domnul [καὶ ἐξαίφνης ἥξει εἰς τὸν ναὸν Ἑαυτοῦ Κύριος], pe Care voi Îl căutați [Ὃν ὑμεῖς ζητεῖτε], și Îngerul făgăduinței [καὶ ὁ Ἄγγελος τῆς διαθήκης], pe Care voi Îl voiți [Ὃν ὑμεῖς θέλετε]! Iată [ἰδοὺ], [El] vine [ἔρχεται]!” [Mal. 3, 1, LXX].

Iar Domnul este Îngerul făgăduinței, Cel despre care Sfântul Isaias spusese: „Că[ci] Prunc s-a născut nouă [ὅτι Παιδίον ἐγεννήθη ἡμῖν] și Fiul [ni] s-a dat nouă [Υἱὸς καὶ ἐδόθη ἡμῖν], al Cărui început s-a făcut peste umărul Său. Și se cheamă numele Său: «Îngerul sfatului celui mare [μεγάλης βουλῆς Ἄγγελος]»” [Is. 9, 5, LXX].

Iar sfatul cel mare și veșnic e al Dumnezeului nostru treimic, pentru că cele trei persoane ale Dumnezeirii au o singură voință și o singură lucrare.

De aceea, El cere întregii Lui Biserici să aibă o singură inimă și o singură gură, adică o singură iubire mărturisitoare a voii Sale. Pentru că atunci când este unitate, când este înțelegere în Biserică, există și bucurie a prăznuirii. Și cine prăznuiește, acela se bucură curat înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru că se bucură de voia lui Dumnezeu cu oamenii.

Trimisul Său, Sfântul Ioannis Botezătorul, Părintele nostru, a venit la noi și ne-a chemat la pocăință. Iar pocăința e coborâre în sine și vedere de sine prin luminarea lui Dumnezeu. Căci numai când Dumnezeu ne luminează cu slava Lui, noi putem să ne vedem pe noi înșine. Putem să ne vedem păcatele noastre și să conștientizăm stricăciunea pe care ele au produs-o în ființa noastră. Pentru că orice păcat ne urâțește interior.

Și dacă ne vedem urâciunea noastră interioară, urâciunea produsă de toate păcatele noastre, atunci suntem vii duhovnicește. Pentru că El e Cel ce curățește urâciunea noastră cu slava Lui. El e Cel ce împodobește sărăcia noastră interioară cu bogăția Sa cea veșnică, atunci când noi venim cu pocăință și ne spovedim toate păcatele noastre.

Căci „a fost [un] om trimis de la Dumnezeu [și] numele lui [era] Ioannis [Botezătorul]. Acesta a venit întru mărturie [εἰς μαρτυρίαν], ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să creadă prin el [în Hristos Dumnezeu și în Tatăl și în Duhul Sfânt, în Dumnezeul nostru treimic]. [Dar] nu era acela Lumina, ci [el a venit în lume] ca să mărturisească despre Lumină [ἵνα μαρτυρήσῃ περὶ τοῦ Φωτός].  [Căci Cuvântul] era Lumina cea adevărată [τὸ Φῶς τὸ ἀληθινόν], Care luminează [pe] tot omul venit întru lume [Ὃ φωτίζει πάντα ἄνθρωπον ἐρχόμενον εἰς τὸν κόσμον]” [In. 1, 6-9, BYZ].

Și cum vin oamenii pe lumea asta? Prin naștere naturală din părinți! Tot cel venit întru lume, tot cel născut pe lumea asta, tot cel care e om, poate fi luminat de Lumina cea adevărată, de Dumnezeu. Însă, în comparație cu vederea soarelui, pentru care trebuie să ai ochi și să privești și să vezi binefacerile luminii solare, pentru a vedea Lumina cea adevărată trebuie să îți deschizi inima, pentru ca să primești slava Luminii în sufletul tău. Trebuie să îți deschizi mintea și inima spre Lumina cea veșnică, cea adevărată, spre Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îți vorbește ție interior, prin slava Lui.

Și dacă nu îți deschizi ochii sufletului tău spre El și nu crezi în El și nu urmezi voii Sale celei dumnezeiești, rămâi pe mai departe orb duhovnicește. De aceea, adevărații orbi nu sunt cei care nu văd trupește, ci cei care nu văd duhovnicește.

Pentru că Sfântul Ioannis a venit să ne mărturisească despre Lumină, adică despre Dumnezeu, pentru ca să credem în El prin mărturia lui. „Prin el [δι᾽ αὐτοῦ]” [In. 1, 7, BYZ], prin intermediul propovăduirii sale. Tocmai de aceea nu îi putem disprețui pe Slujitorii lui Dumnezeu, pentru că ei ne aduc mărturie despre El, despre Dumnezeul mântuirii noastre.

Și ce face Biserica în iconografia ei cea dumnezeiască, care e o narațiune vizuală, picturalizată? Îl pictează pe Stăpânul Hristos, Cel care a venit la noi și S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră, dimpreună cu Maica Lui și cu Îngerii și Sfinții Lui. Și de ce îi dorește pictați lângă El? Pentru ca să vedem cu toții consecințele întrupării cuvintelor Sale. Pentru că Evanghelia, fără Viețile Sfinților și fără Sfintele Icoane, e o carte fără finalitate. Cerințele lui Dumnezeu cu noi sunt mari, voia lui Dumnezeu este exprimată magistral în Scriptură, dar trebuie să vezi și cum a fost împlinită exigența evanghelică. Trebuie să-i vezi și pe cei care au întrupat-o.

Și când citești Viețile Sfinților și apoi îi vezi iconizați pe Sfinții lui Dumnezeu, înțelegi că ei au întrupat Evanghelia. Că aici, în Scriptură și în Biserică, nu avem numai vorbe, vorbe, vorbe, ci aceste vorbe devin fapte, devin oameni noi, oameni ai Împărăției Sale.

Dacă disprețuiești vorbele Bisericii, care sunt vorbele lui Dumnezeu, rămâi în stricăciunea ta, în moartea ta interioară. Dar dacă le întrupezi, dacă le faci una cu tine, atunci trăiești din plin puterea dumnezeiască a cuvintelor Sale.

…Când cineva mă întreabă dacă am copii, iar eu le spun de ce nu am, văd în mulți conștiința că copiii lor sunt o mare realizare personală. Și așa este! Copiii sunt un mare dar de la Dumnezeu, pentru că trebuie să îi punem pe toți pe calea sfințeniei, pe calea voii lui Dumnezeu.

Însă, cei mai mulți dintre oameni se gândesc mai mult la faptul că îi au, că i-au născut și mai puțin la cum arată ei, la cine sunt și ce fac. Se laudă cu existența lor, a copiilor lor, dar nu pun mare preț pe realitatea lor interioară, pe ceea ce cred, ce simt, ce realizează copiii lor în viața lor.

Pe când Sfântul Sirah, în Scriptură, spune altceva: „Nu dori mulțime de copii fără de folos [μὴ ἐπιθύμει τέκνων πλῆθος ἀχρήστων], nici [nu] te bucura de fiii cei neevlavioși [μηδὲ εὐφραίνου ἐπὶ υἱοῖς ἀσεβέσιν]! Dacă or să se înmulțească, nu te bucura de ei, dacă nu este frica Domnului împreună cu ei [εἰ μή ἐστιν φόβος Κυρίου μετ᾽ αὐτῶν]! Să nu te încrezi [în] viața lor și nu te opri la mulțimea lor! Căci mai bun [este] unul decât mii și a muri fără copil decât a avea copii neevlavioși [κρείσσων γὰρ εἷς ἢ χίλιοι καὶ ἀποθανεῖν ἄτεκνον ἢ ἔχειν τέκνα ἀσεβῆ]. Căci de la unul înțelept [συνετοῦ] se va locui împreună cetatea, dar seminția celor fără de lege se va pustii” [Înț. lui Sirah, 16, 1-4, LXX].

Pentru că Dumnezeul Scripturii, Dumnezeul mântuirii noastre, ne cere să avem copii sfinți, dacă ni i-a dat ca daruri mari, frumoase în viața noastră. Dacă El ni i-a dat ca daruri, ca frumuseți în viața noastră, noi nu trebuie să i-I dăruim Lui cu aceeași inimă, cu aceeași bucurie?

Sfântul Lucas vorbește mai întâi despre nașterea Sfântului Ioannis, despre Înaintemergătorul și Înaintevestitorul Domnului, în Evanghelia sa, pentru ca să vorbească apoi despre Domnul său, despre Cel pe Care L-a precedat după nașterea Sa trupească. Sfântul Zaharias, tatăl său, primește vestea nașterii sale de la Arhanghelul Gavriil, care i se arată în templu, pe când el tămâia [Lc. 1, 9-13, BYZ].

Și, mai înainte ca să fie o persoană, a existat numele său! Căci „a fost ascultată rugăciunea ta, și femeia ta, Elisavet, îți va naște ție fiu și vei chema numele lui Ioannis [Ἰωάννης]” [Lc. 1, 13, BYZ]. Pentru că atunci când Dumnezeu te scapă de sterpiciunea ta, de sterilitatea ta, și îți dă copil, care era rugăciunea lor de toată viața, nu negociezi cu Dumnezeu numele și nici data când se naște copilul, ci le primești ca pe un mare dar de la El.

Corelativul ebraic al lui Ἰωάννης este יוֹחָנָן [Iohanan][3]. Și Iohanan este forma prescurtată a lui יְהוֹחָנָן [Iahohanan], care înseamnă „Dumnezeu este milostiv”[4].  Și când copilul tău, primit la bătrânețe în mod minunat, Îți amintește de Cel care ți l-a dat, cum să nu se bucure dumnezeiește Sfinții Zaharias și Elisavet de Ioannis, de copilul lor?

Sinaxarul zilei ne precizează faptul că Biserica lui Dumnezeu prăznuiește doar 3 zile de naștere: pe a Domnului, pe a Născătoarei de Dumnezeu și pe a Sfântului Ioannis Botezătorul[5]. Ca să ne spună, în subsidiar, că este singurul Sfânt a cărui naștere e pusă în prim-plan de Biserica lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt pomeniți, cel mai adesea, în ziua adormirii lor. Și de ce sunt pomeniți atunci? Pentru că atunci au intrat în mod deplin în Împărăția lui Dumnezeu! Moartea lor trupească înseamnă intrarea sufletelor lor în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că, după moartea lor trupească, sufletele lor nu mor și nici nu dorm, ci sunt vii și conștiente și împreună se veselesc cu Dumnezeu întru Împărăția Sa.

De ce a fost pusă tocmai nașterea Sfântului Ioannis în prim-plan? Ce vrea Dumnezeu să învățăm din realitatea ei? Că nașterea unui om este întotdeauna și în primul-rând lucrarea lui Dumnezeu. Căci atunci când El dorește ca să se nască cineva, acela se naște și dincolo de puterea firii umane. În mod minunat, adică prin darul Său.

Pentru că părinții conlucrează cu Dumnezeu la nașterea copilului lor. Copilul nu e biologie pură, ci e sinergie, e rodul conlucrării între Dumnezeu și părinții săi! Pentru că Dumnezeu creează și dăruie sufletul copilului și El îi ajută pe părinți să procreeze și îl ajută pe copil să crească în pântecele maicii sale. De aceea și Sfântul David mărturisește: „Că Tu ești Cel care m-ai scos din pântece [ὅτι Σὺ εἶ ὁ ἐκσπάσας με ἐκ γαστρός], [Tu ești] nădejdea mea de la sânii maicii mele. [Căci] spre Tine m-am aruncat din uter [ἐπὶ Σὲ ἐπερρίφην ἐκ μήτρας], din pântecele maicii mele Dumnezeul meu ești Tu [ἐκ κοιλίας μητρός μου Θεός μου εἶ Σύ]” [Ps. 21, 10-11, LXX].

Pentru că El ne dorește în viață, El ne dăruie viața, El ne face să creștem și numai întru El ne putem împlini cu adevărat. Căci nu poți trăi bucuros și împlinit, dacă te lupți și negi toată ziua tocmai Izvorul vieții tale, pe Dumnezeu. Cum ai putea să fii sănătos, dacă toată ziua iei pastile ca să mori? Tot la fel, cum poți să fii sănătos duhovnicește și trupește, dacă tu ești în război continuu cu Viața ta, cu Dumnezeul care ți-a dat viață și te ține în viață?

Însă Sfântul Ioannis Botezătorul și-a trăit viața cu conștiința că timpul vieții sale, cât și persoana sa, trebuie dăruite lui Dumnezeu. Că „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră [ἑαυτοὺς καὶ ἀλλήλους καὶ πᾶσαν τὴν ζωὴν ἡμῶν]”[6] trebuie să le dăruim lui Dumnezeu.

A fost primit în dar de la Dumnezeu și s-a dăruit lui Dumnezeu cu totul. Tocmai de aceea viața sa a devenit paradigmatică pentru orice creștin. Căci oricine se nevoiește ca să Îl cunoască pe Dumnezeu și pentru ca să se curățească de patimi, acela îl are pe Sfântul Ioannis împreună-ajutător și călăuzitor pe calea mântuirii.

Am fost hirotonit Diacon într-o Biserică a Sfântului Ioannis Botezătorul[7], dar am slujit toată viața numai în Biserici închinate Născătoarei de Dumnezeu. Însă nu poți să îi slujești lui Dumnezeu fără Născătoarea de Dumnezeu și fără toți Sfinții și Îngerii Lui. Fără a cere ajutorul lor în nevoințele noastre de zi cu zi. Pentru că Sfinții și Îngerii Lui sunt mereu cu Dumnezeul mântuirii noastre, iar noi, dacă vrem Împărăția Lui, trebuie să învățăm să fim pentru veșnicie cu Dumnezeu, cu Cel care Se odihnește în Sfinții și în Îngerii Săi.

Drăgaica e un basm[8], pe când Sfântul Ioannis Botezătorul e moștenitorul Împărăției lui Dumnezeu! Dacă ne îmbrăcăm frumos și jucăm pe dealuri și pe străzi în ziua de astăzi, sperând ca viața să ne fie mai bună, dar n-avem de-a face cu viața Bisericii, ne pierdem timpul. Pentru că numai aici se nasc din nou oamenii lui Dumnezeu și cresc duhovnicește în mod armonios.

Vrăjitoarele au și ele nevoie de creduli cărora să le ia banii[9]! Oamenii evlavioși însă nu vor apela niciodată la oamenii întunericului, ci vor căuta numai în Biserică răspunsurile la toate nelămuririle lor. Pentru că teologia Bisericii are răspunsuri pentru toate marile noastre întrebări. Căci și în trecut, ca și acum, Sfinții lui Dumnezeu s-au nevoit să răspundă la ele.

Vă doresc numai bine și mult spor în postirea și în nevoința dumneavoastră! Amin!


[1] Începută la 5. 47, în zi de luni, pe 22 iunie 2020. Cer înnorat, 17 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Friberg Greek Lexicon, 179, în BW 10.

[3] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ἰωάννης.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Yohanan.

[5] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3950/sxsaintinfo.aspx.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[7] A se vedea fotografii din ziua hirotoniei mele: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=744463399088017&id=713750765492614.

[8] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Drăgaica.

[9] Idem: https://www.libertateapentrufemei.ro/articol/vrajile-de-sanziene-45768.

Predică la Duminica a II-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

dacă suntem români ortodocși atunci avem aceeași dublă identitate ca și strămoșii noștri. Ca și strămoșii noștri din secolul întâi al Bisericii. Pentru că, din mila lui Dumnezeu, strămoșii noștri, străromânii, alături de locuitorii din alte părți ale lumii, au fost încreștinați de Sfântul Apostol Andreas și de ucenicii acestuia. Și prin lucrarea dumnezeiască de propovăduire și de sfințire a Sfântului Andreas, Biserica a fost sădită și aici, pe pământul nostru, ca „stâlpul și temelia adevărului [στύλος καὶ ἑδραίωμα τῆς ἀληθείας]” [I Tim. 3, 15, BYZ].

Însă, cum Biserica e Dumnezeu împreună cu cei înfiați de El duhovnicește prin Botez și care sunt hrăniți și întăriți dumnezeiește prin toate Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii, ea e o sădire de viață dumnezeiască în oameni, adică e locuirea lui Dumnezeu în oameni prin slava Lui.

Clădirea Bisericii indică cu claritate faptul că în jurul ei trăiesc creștini ortodocși, care participă în mod regulat la Slujbe. Dar când vine vorba de Biserica cea vie a lui Dumnezeu, care Îi slujește Lui neîncetat, ea e formată din noi, cei de față și din toți cei binecredincioși din România și din întreaga lume, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că noi slujim toate dimpreună cu Dumnezeu și cu toată Împărăția Lui cea veșnică. Noi nu slujim niciodată de unii singuri, ci cu El și cu toată Biserica Lui din cer și de pe pământ!

De aceea, trebuie să avem continuu conștiința că noi nu suntem singuri atunci când slujim, când muncim, când gândim, când vorbim, ci împreună cu toată Biserica lui Dumnezeu. Și că de la noi se așteaptă mereu un cuvânt bun, un cuvânt sănătos, un cuvânt adevărat, o revărsare firească a sentimentelor și a stărilor de spirit, un comportament deplin uman și, în același timp, duhovnicesc. Pentru că noi nu suntem doar oameni, nu suntem doar români, ci suntem români care trăim în Casa lui Dumnezeu [ἐν Οἴκῳ Θεοῦ], în Biserica Dumnezeului Celui viu [Ἐκκλησία Θεοῦ Ζῶντος] [Ibidem], pentru că El ne-a făcut fiii Lui cei duhovnicești.

Și când trăiești în Casa lui Dumnezeu, a Dumnezeului Celui Viu, atunci nu ești un obiect, nu ești o masă sau un scaun, ci o ființă vie, duhovnicească, dumnezeiască, care trăiește întru slava Lui și pentru voia lui Dumnezeu. Și ființele vii, duhovnicești, care comunică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui tot timpul, sunt legați de tot trecutul, prezentul și viitorul Bisericii Lui. Pentru că Biserica are un singur trecut, un singur prezent și un singur viitor, neexistând în Biserică conștiința „diversității confesionale”. Căci Biserica e una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν][2]. E astfel de la început, de la Cincizecime, și până în veșnicie.

Pe când „pluralitatea confesională” este un atentat demonic și o parodiere hulitoare a Bisericii. Orice schismă în Biserică a fost considerată un atentat demonic la unitatea Bisericii, o sfâșiere a veșmântului celui unu al Domnului. Când a căzut din Biserică o parte și încă una și încă una…căderea lor a fost considerată o rană nevindecată. Ereticii Bisericii sunt monofiziții, nestorienii, romano-catolicii, din cei rămași până azi în căderea lor, în aversiunea lor constantă față de Biserica lui Dumnezeu. Însă, datorită lor sau paralel cu ei au apărut noi și noi parodieri hulitoare ale Bisericii, noi și noi organizații religioase care pretind că sunt „biserici”, fără să aibă vreo legătură cu Biserica.

Tocmai de aceea, când mărturisim despre noi înșine că noi, ca români ortodocși, facem parte din Biserica lui Dumnezeu de două milenii, adică de la început, din primul secol al Bisericii, aceasta nu e „o grandomanie”, pentru că nu e un neadevăr, ci pura realitate. Noi am fost aici tot timpul și am trăit creștinește, neavând decât o singură Biserică. Când au apărut pseudo-bisericile în spațiul românesc, ele au apărut ca ceva nefiresc pentru noi. Și ele au rămas și sunt până astăzi existențe nefirești pe pământul nostru românesc, pentru că n-au de-a face cu Biserica.

Pentru că în materie de adevăr și de viață duhovnicească e ca în materie de roșii biologice: cine s-a învățat cu naturalețea, cu firescul vieții cu Dumnezeu în Biserică recunoaște imediat nefirescul „religios”, după cum omului de la țară, dacă îi dai roșii contrafăcute, îi repugnă imediat roșiile crescute artificial. Dar dacă nu ai adevărata experiență a Bisericii, ci ești bolnav duhovnicește, dacă ai în tine duhul lumii și nu Duhul lui Dumnezeu, atunci nu ți se pare aiurea că n-ai Sfinte Taine, n-ai Sfinți, n-ai praznice, n-ai asceză, n-ai post, n-ai Biserica cu toate ale ei. O muzică banală, un program predicatorial împănat cu trei triluri, plus două-trei rugăciuni făcute ad-hoc nu sunt atmosfera Bisericii, ci o parodie postmodernă a Bisericii.

Iar românii ortodocși, înrădăcinați în credința și viața Bisericii, nu suportă parodiile eclesiale, nu suportă hulele la adresa Născătoarei de Dumnezeu și la adresa Sfinților și a Îngerilor Lui, nu suportă desființarea Sfintelor Taine și Slujbe ale Bisericii, nu suportă nefirescul luptei cu Dumnezeu. Pentru că cel mai demonic lucru de pe pământ e tocmai acesta: să te prefaci că Îi slujești lui Dumnezeu, pe când tu distrugi Biserica lui Dumnezeu pe pământ. Și toate „bisericile” eretice ale lumii asta fac: se războiesc neîncetat cu Biserica lui Dumnezeu, pe când pozează în niște fete cuminți și delicate.

Sfinții noștri însă, ai românilor, sunt Sfinții Bisericii lui Dumnezeu. Și pe ei îi prăznuim astăzi cu bucurie mare și cu recunoștință veșnică. Pentru că astăzi îi prăznuim pe Sfinții români cunoscuți și necunoscuți de către noi, dar știuți de Dumnezeu, pentru că sunt la El și cu El pentru veșnicie.

Ei sunt prea mari, sunt prea frumoși și prea Sfinți, iar noi trebuie să învățăm continuu din modul cum au trăit și și-au sfințit viața în Biserica lui Dumnezeu. Pentru că ieri, azi și mâine noi ne-am sfințit, ne sfințim și ne vom putea sfinți viața în Biserica lui Dumnezeu.

Căci nu avem nevoie de alta, pentru că nu există o alta. După cum nu avem nevoie de alt dumnezeu, pentru că nu există alt dumnezeu, în afară de Dumnezeul mântuirii noastre.

Statornicia pe aceste meleaguri a coincis la noi, în mod preabinecuvântat, cu statornicia în Biserică. De aceea, noi vorbim de datini și obiceiuri românești, dar care s-au creat în Biserică în mod popular. Cum pregătim copilul pentru Botez, cum împodobim mireasa pentru Nuntă, cum facem colacii, cum ducem mortul la groapă, sorcova vesela, plugușorul, colindele și multe altele au de-a face cu Biserica, cu viața Bisericii. Și calmitatea și firescul lor ne vorbesc despre firescul oamenilor care merg la Biserică.

Pentru că la Nunta tradițională românească nu există lucruri urâte, după cum nu există lucruri necuviincioase la Înmormântarea tradițională românească. Că acum, în contemporaneitatea noastră, lucrurile s-au schimonosit din cauza a en factori, e altă treabă. Însă, până de curând, lucrurile erau într-un firesc plin de frățietate, de întrajutorare, de bunătate. Pentru că vecinii se respectau și se ajutau între ei, toți mergeau la aceeași Biserică, toți munceau de dimineața și până seara, toți aveau o viață plină de cumpătare. Cine ieșea din rând era ca nelumea, era aiurea, era fără minte. Pentru că toți înțelegeau că trebuie să se bucure de firescul vieții cu Dumnezeu și cu oamenii.

Ce să facem noi? Să recuperăm acest firesc! Să îl retrăim în cadrul vieții de acum! Venind la Biserică, fiind oameni ai credinței, fiind oameni civilizați și serioși în familiile noastre și cu toată lumea. Pentru că Biserica este stâlpul și temelia adevărului, stâlpul și temelia moralității, stâlpul și temelia firescului între oameni.

Dacă avem același adevăr, avem și aceeași dragoste pentru Dumnezeu și pentru oameni. Dacă avem tot adevărul Bisericii, avem și cadrul firesc al mântuirii și sfințirii noastre. Pentru că Sfinții români s-au sfințit aici, în Biserica Dumnezeului Celui viu, în aceasta pe care unii o neagă, iar alții o condamnă pentru una sau alta!

Dar mai înainte ca să negi și să condamni Biserica lui Dumnezeu trebuie să o cunoști, să o cunoști făcându-te tu însuți creștin ortodox. Așa cum nu poți nega cu adevărat o artă sau o știință fără să o cunoști, cu atât mai mult nu poți să negi și să calomniezi Biserica lui Dumnezeu Celui viu dacă stai în afara ei. Doar din înăuntru ai voie să îți dai cu părerea despre Biserică, pentru că din afara ei nu știi despre ce vorbești.

Eu pot să neg și să mă delimitez de orice pseudo-biserică, pentru că sunt membru al Bisericii. Eu știu cum arată Biserica și tocmai de aceea mă pronunț față de ceea ce nu e biserică. Dar dacă aș fi fost în afara ei, dacă nu aș fi fost creștin-ortodox, n-aș fi făcut altceva decât să hănțăn ca dulăul în fața porții, eu neștiind ce e Biserica.

Așadar, iubiții mei, nu trebuie să experimentăm non-bisericile ca să înțelegem ce e Biserica, ci trebuie să trăim în pace în Biserica lui Dumnezeu și să ne sfințim viața întru smerenie! Pentru că nouă nu ne lipsește nimic pentru ca să ne mântuim, în afară de voință și de asceză. Dacă vrem să ascultăm voia lui Dumnezeu și dacă ne nevoim continuu să împlinim poruncile Sale, aici, împreună cu Dumnezeu, trăim toată mântuirea și sfințenia. Dar dacă Îl căutăm pe Dumnezeu în pământuri fără de apă, dacă Îl căutăm în pustiurile ereziei, vom muri flămânzi și însetați duhovnicește. Pentru că aici e apa vie a slavei lui Dumnezeu, aici e curățirea, luminarea și sfințirea noastră, aici e începutul bucuriei și al veseliei celor dumnezeiești, aici e acasa noastră. Amin!


[1] Începută la 8. 18, pe 17 iunie 2020, zi de miercuri. Cer înnorat, după ploaie, 19 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul.

Predică la Duminica întâi după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

Sfinții sunt conștienți de toate schimbările minunate, dumnezeiești, care se petrec în viața lor. Pentru că viața lor e o continuă minune și luminare și întărire din partea lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu tronează în ei încă din acum, din viața aceasta, din viața în Biserica Lui, și viața lor cu Dumnezeu e una conștientă și reală. Că ei nu vor să vorbească cu toți, în gura mare, despre viața lor mistică, tainică, trăită cu Dumnezeu, e altă problemă. Dar ei nu sunt niște neștiutori în ceea ce privește sfințenia lor și valoarea faptelor lor. Pentru că ei știu că le fac pe toate cu Dumnezeu, ajutați de către El, iar sfințenia lor e coborârea Lui, întru slavă, în ei.

De aceea, smerenia, umilința și asceza continuă a Sfinților e pentru ca ei să rămână în starea de robi smeriți ai lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu locuiește acolo unde oamenii au renunțat la ei înșiși, la orice orgoliu și închipuire vană, adică în sufletele și în trupurile celor care se sfințesc continuu în relația cu El. Și pe cât se deșartă înaintea lui Dumnezeu, pe atât omul lui Dumnezeu se umple de smerenia, de bucuria, de veselia, de vederea Dumnezeului Celui preaminunat, de vederea Dumnezeului mântuirii noastre.

Sfinții au orice vârstă și se nasc din toate neamurile și în toate colțurile pământului. Pentru că toți creștinii ortodocși se pot sfinți continuu în relația lor eclesială și mistică cu Dumnezeu. Și Sfinții se umplu continuu de viața lui Dumnezeu, adică de slava Lui, pentru că viața eclesială e o continuă înălțare duhovnicească împreună cu Dumnezeu.

Iar Sfinții sunt știuți și neștiuți, canonizați și necanonizați de vreo Biserică locală, ultramediatizați sau desconsiderați și uitați cu desăvârșire. Pentru că, în fapt, nouă ne pasă de prea puțini Sfinți ai lui Dumnezeu în comparație cu miliardele de Sfinți ale lui Dumnezeu.

Ce e mult e obositor.

Ce e foarte mult e extenuant.

Ce e nespus de mult e aproape imposibil.

Și milioanele de Sfinți sunt cele mai obositoare realități personale pentru mințile noastre. Pentru că nu e de ajuns să citești despre ei și să le citești operele, ci trebuie să le și urmezi în sfințenie. Iar urmarea Sfinților lui Dumnezeu nu se face stând picior peste picior, cu țigara în gură și cu paharul de tărie lângă tine, ci prin multă nevoință, despătimire și renunțare totală la voia ta. Pentru că sfințenia se trăiește urmând pe fiecare zi, tot mai mult și mai mult, voia lui Dumnezeu.

Dacă ai trăit numai pe lângă demagogi și ai ascultat numai farisei, cu siguranță ai o problemă imensă cu înțelegerea oamenilor. Pentru că nu ai avut parte de normalitatea omului. Ca să îi înțelegi pe Sfinți trebuie să fi trăit măcar pe lângă unul dintre ei. Pentru că acum, în vremea noastră laxă și indiferentă la lucruri transcendente, e de ajuns unul dintre Sfinți ca să îți descopere viața lor și să îți nască în suflet iubirea pentru ei.

Așa că e nevoie, mare nevoie, să alergați după Sfinții lui Dumnezeu care trăiesc încă printre noi, pentru ca să înțelegeți ceva din viața cu Dumnezeu. Căci fără ei, doar cu citiri sfinte, e mai greu, însă nu imposibil. Pentru că Dumnezeu îl poate ajuta în mod direct, fără ajutor uman, pe cel care Îl caută cu adevărat.

Dar, pentru ca să vă tihnească și pentru ca să vă bucure viața Sfinților trebuie să vă întâlniți măcar cu un Sfânt al lui Dumnezeu în viața dumneavoastră. Pentru că atunci au sens toate citirile sfinte și toate mergerile dumneavoastră la Biserică. Căci, văzându-l pe el, înțelegeți cât de serioasă, dar, mai ales, cât de reală e viața sfântă. Și, în primul rând, că viața sfântă e viața pe care trebuie să o trăiți și dumneavoastră, pentru că doar ea vă împlinește.

Însă cum Îl întâlniți pe Sfânt în marea de oameni contemporană nouă? Printr-o mare încredere în Dumnezeu și printr-o continuă rugăciune față de El pentru ca să vă descopere unul dintre Sfinții Lui. Dar nici așa nu e ușor! Pentru că și Sfinții au probleme de vedere când îi întâlnesc pe alți Sfinți. Și ei se împiedică câteodată în gândurile lor și e nevoie de revelarea și de luminarea lui Dumnezeu în această chestiune punctuală. Și aveți aici o astfel de întâlnire[2], care a fost rezolvată nu pe calea înțelegerii raționale sau a străvederii duhovnicești, ci pe calea descoperirii dumnezeiești. Căci numai când Născătoarea de Dumnezeu i-a vorbit din Sfânta sa Icoană despre celălalt Sfânt, față de care el se îndoia, acesta s-a încredințat despre cel din fața lui. Iar dacă nu s-ar fi rugat și Preacurata Stăpână nu i-ar fi descoperit adevărul, cei doi Sfinți ar fi trecut unul pe lângă altul și nu s-ar fi înfrățit duhovnicește niciodată. În concluzie: trebuie să lași orgoliul înțelegerii tale la o parte și să întrebi mai întâi pe Dumnezeu, atunci când te îndoiești asupra cuiva. Și să accepți, cu smerenie, că ai greșit, că nu l-ai înțeles pe cel din fața ta. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne descoperă adâncurile oamenilor, iar fără El suntem foarte orbi în materie de înțelegere, deși ne batem cu pumnul în piept că suntem raționali.

Pe de altă parte, e mai ușor să citești Vieți de Sfinți și să le înțelegi după cum voiești, decât să te întâlnești cu un Sfânt în carne și oase. Pentru că oricât de plăcut și de bun ar fi cu tine Sfântul, tot o să te enerveze prin anumite fapte și exigențe ale lui. Nu mai spun dacă ai dorința de a te face ucenicul său: va fi o adevărată școală de smerire, de umilire, de înjosire, de desființare a sinelui tău. Pentru că el va intra în contradicție cu tot ceea ce știi tu despre Dumnezeu, viață, Biserică, om, societate, dar mai ales despre tine însuți. Căci el îți va demonstra pe fiecare zi că nu știi nimic. Îți va călca în picioare orgoliul cu cuvintele lui, cu argumentele lui, cu evidențele vieții sale. Dar, de la un moment dat, vei vedea ceva ultraminunat în viața ta de ucenic: că începe să se nască un alt om, unul de care nu te credeai capabil și care e după voia lui Dumnezeu. Un om care cugetă, care se smerește, care se roagă, care priveghează, care învață să se spovedească, care se umple tot mai mult de milă, de duioșie, de bunătate, de lacrimi, de bucurie sfântă…

Vei uita cine ai fost ieri.

Te vei rușina mult de lucrurile rele din viața ta.

Vei considera că ai fost cu totul orb și neștiutor în ceea ce privește viața cu Dumnezeu și adevărata viață a omului. Pentru că viața reală începe o dată cu începutul înduhovnicirii tale. Și el, Sfântul, căruia tu îi ești un ucenic iubitor și ascultător, e scara pe care tu urci la Dumnezeu. O scară reală, duhovnicească și atât de plăcută și împlinitoare…

Oricât aș vrea să descriu măreția și binecuvântarea întâlnirii cu un Sfânt al lui Dumnezeu nu pot transmite experiența. Trebuie să o ai și tu. Trebuie să trăiești în mod real pe lângă un Sfânt al lui Dumnezeu, pentru ca să înțelegi ce sunt schimbările dumnezeiești din viața omului.

De aceea, iubiții mei, să ne rugăm lui Dumnezeu să ni-i descopere pe Sfinții Lui, ca să îi putem vedea pe Sfinții Lui și să ne bucurăm de prietenia sfântă cu ei! Pentru că astfel vom avea toată bucuria și împlinirea după care tânjește mereu toată ființa noastră. Amin!


[1] Începută la 10. 03 minute, în zi de joi, pe 11 iunie 2020. Afară plouă, soare și nori, sunt 22 de grade și vânt de 8 km/ h.

[2] A se vedea: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2020/05/12/arhimandritul-emilianos-simonopetritul-un-alt-gheron-iosif-isihastul/.