Predică la soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie 2012)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

ce vă spune icoana Sfântului Ioan de deasupra?

Pare a fi plin de o veselie avară, de pofta de stăpânire, de pofta de bani, ca unul îmbrăcat la modă și doritor să parvină…sau este interiorizat, cufundat în rugăciune și își poartă portul lui de bărbat, de bărbat Cuvios, Sfânt?

Căci dacă am privi cu atenție la Sfintele Icoane am vedea o profundă așezare duhovnicească și o pronunțată distincție socială a Sfinților.

Haina trebuie purtată cu o anumită stare interioară pentru ca să ne personalizeze. Învățăm asta cu timpul, dacă dorim…

Hainele de pe noi trebuie să prezinte ceva din noi, la prima impresie, pentru ca să fim plăcuți celor care ne văd. Celor care ne văd…și care au gusturi netrucate, nestricate…cărora le place naturalețea și măreția sufletească a persoanei.

Fiindcă îmbrăcămintea trebuie să-l trimită pe cel care ne vede la sufletul nostru…

Îmbrăcămintea, gesturile, mersul, așezarea noastră interioară, vorbele noastre…sunt pridvorul spre sufletul nostru.

Și trebuie să avem astfel de haine și astfel de gesturi…care să-i facă pe oameni să nu se oprească la ele…ci să ne caute fața, ochii, căldura sufletului nostru, înțelepciunea minții noastre, lucrarea tainică a vieții noastre și opera noastră.

În icoana Sfântului Ioan căutăm fața lui…pentru a-i vedea sufletul…

Și avem nevoie de tăcerea gândurilor…de rugăciunea tainică, neîncetată…pentru ca să pătrundem în intimitatea Botezătorului Domnului, a celui care a deschis calea Domnului.

Cel care L-a botezat pe Domnul a văzut slava Lui…slava Treimii…

Dar a văzut cu ochii inimii slava Lui…a Celui pe care L-a văzut și întrupat…

Și când spunem că îl cunoaștem pe cineva, cu adevărat, într-un anume grad…spunem că i-am intuit, i-am văzut conștiința, inima, sufletul…

Și când vedem adâncul celui din fața noastră…spunem: e om bun…e milos…e ajutător…e cuminte…e devotat…știe ce vrea…

Și văzându-l cu adevărat…îi iertăm unele greșeli, i le înțelegem…sau înțelegem că nu mai trebuie să îi împovărăm și noi existența cu șicanele noastre…pentru că și așa este suferind, e profund afectat de evenimentele ce l-au străbătut.

Însă când ne apropiem de marii Sfinți și de marii oameni ai lumii…ne apropiem de ființe foarte complexe…pline de virtuți…de căutări….de întrebări…de entuziasm…

A-l vedea pe un om al lui Dumnezeu înseamnă…a fi, la rândul tău, plin de har. Căci lumina cunoștinței…lumina care aduce/ produce în noi cunoașterea/ vederea/ înțelegerea de sine și a oamenilor e harul lui Dumnezeu, e lumina Sa.

E lumina necreată a lui Dumnezeu, care ne luminează și ne sfințește…pentru că ne dă să pășim tot mai mult spre simplificarea de sine, spre unitatea interioară a puterilor sufletești și trupești din persoana noastră.

Cu mâinile…Sfântul Ioan indică spre Domnul…

Ne trimite la Domnul, la Mielul lui Dumnezeu, Care ridică mereu/ continuu păcatele lumii…

L-am văzut în Icoana Botezului cum se apropie cu frică duhovnicească, iubitoare…de creștetul Stăpânului…

Pe malul celălalt al Iordanului îi vedem pe Sfinții Îngeri, care și ei se pleacă cu frică duhovnicească Stăpânului…Sfântul Ioan și Sfinții Îngeri învățând de la același Stăpân acest sentiment al…fricii iubitoare de Dumnezeu…

O frică cuvioasă, care iubește cuvios, smerit, pașnic, care se apropie cu delicatețe…și nu sare de gâtul Stăpânului, cum ar sări un copil căruia i se face toate poftele…și care crede, în mod rău, că i se cuvine orice și oricând…chiar și atunci când tatăl lui are nevoie de liniște…și de odihnă.

Cu alte cuvinte, iubiții mei, familia are nevoie și de clipe de liniște, de singurătate, de însingurare cuvioasă…pentru ca să își trăiască comuniunea în mod delicat…și nu lubric.

E nevoie să știm când ni se permite relaxarea și odihna…și când e timpul pentru muncă, seriozitate, atenție, cumpătare.

Căci peștii aceia din apa Iordanului, care stau la picioarele Domnului…care înoată doar în apa harului Său…și nu se îndepărtează de Domnul suntem…noi, credincioșii Bisericii, care am înțeles că viața adevărată e viața cu Dumnezeu și nu îndepărtarea de El și de oameni.

Însă când Dumnezeu ne cheamă la îndepărtare de oameni…la singurătatea iubitoare cu Sine…atunci singurătatea cu El este o comuniune cu toți, pentru că ne pasă de toți și îi purtăm pe toți în rugăciunile noastre în fața Lui.

Și doar asceza, măturarea continuă a casei de praful păcatelor de tot felul, ne face ochii inimii apți de a vedea slava Prea Sfintei Treimi…fără de care suntem orbi, neștiutori și grosolani…

Nu, dacă Sfântul Ioan nu vedea slava Lui, nu arăta așa ca în icoană! Pentru că Dumnezeu ne învață prin slava Sa ce simte, cum se comportă, ce vrea, ce caută adevăratul om…omul zidit după chipul Său…și care Îl caută mereu pe El.

Interiorizarea lui Ioan din icoană este căutarea lui Dumnezeu. El Îl iubește prin renunțarea la gânduri…și prin unirea cu El în rugăciune, în rugăciunea fără imagini.

Ioan ne invită să ne dăruim lui Dumnezeu, pentru că numele său, în limba ebraică asta înseamnă: darul lui Dumnezeu.

Și cel care se dăruiește lui Dumnezeu…se uită pe sine pentru Cel iubit de el.

Îl pune pe Dumnezeu în centrul vieții lui, în centrul activității lui…și dorește ca toți să Îl vadă pe Dumnezeu în centrul existenței întregii creații.

Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în Icoana Botezului, sunt reprezentați în linie verticală. De la Tatăl coboară Duhul Sfânt, în chipul unui porumbel și Acesta rămâne în Fiul. Pentru că Treimea împărtășește aceeași ființă din veci și până în veci și e comuniune, comunitatea iubitoare…și ne cheamă și pe noi, întreaga creație, pe Îngeri și pe oameni, la comuniunea cu Sine.

Și Treimea Se coboară prin slava Sa în lume, pentru că susține, dintru început, lumea în existență…și face din apa Iordanului și din apa tuturor izvoarelor, prin sfințire, apă care luminează și curățește sufletul și trupul.

Și curățirea interioară ne întraripează de dumnezeiescul dor…ne face să arătăm viața veșnică prin gesturile noastre, pentru că viața veșnică, locuirea lui Dumnezeu în noi e o realitate care face minuni continue.

Da, nicio icoană a Sfântul Ioan nu ni-l prezintă ca pe un dezmățat, ca pe un ahtiat după averi, ca pe unul care umblă după elogii și titluri nemeritate, ci ca pe unul care…disprețuiește tot ce înseamnă păcat, relaxare păcătoasă…pentru că e plin de dorirea lui Dumnezeu, de dulceața slavei Sale.

Și dacă îi purtăm numele și îl iubim…sau dacă i ne rugăm lui…Sfântului Ioan, Părintelui nostru, Îngerului pământesc și omului ceresc…trebuie să ne mărturisim în mod simplu, cinstit, din inimă…cu conștiința că el știe și vede inima noastră…pentru că e robul Stăpânului Cel atoatevăzător și cunoscător.

Și să-i cerem, mai presus de toate, să ne învețe cum să ne mișcăm printre oameni, cum să simțim fiecare clipă a vieții noastre, cu ce conștiință, cum să ne dăruim lui Dumnezeu…în așa fel încât să pătrundem în tăcerea Lui, în dulceața Lui, în bucuria Lui cea veșnică încă de aici…din această clipă…

Dumnezeu să ne umple inima de apa bucuriei Sale și de dulceața iubirii Sale acum și în veci. Amin!