Predică la Întâmpinarea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

din prima zi a vieții omului, Biserica îl întâmpină în mod sfânt pe om. Pentru că primul lucru pe care Biserica îl face pentru noul prunc ce a venit pe lume e acela de a sfinți apă pentru el. Și cu sfințirea apei începe Molitfelnicul preoțesc, unde se spune: „după ce femeia naște pruncul, moașa aduce la Biserică, într-un vas, apă curată pentru sfințire, iar Preotul o sfințește”[2]. Și în rugăciunea de sfințire, Preotul se roagă ca Sfântul Duh să sfințească apa adusă[3] și ea să fie „spre alinarea durerilor, spre iertarea păcatelor, spre depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare și sfințire”[4].

Pentru că din prima zi a vieții pruncului, Biserica îl pregătește pe acesta pentru ca să primească Sfântul Botez. Pentru că pruncii creștinilor trebuie creștinați și ei la rândul lor, adică botezați, căci fiecare trebuie să intre într-o relație personală cu Dumnezeul mântuirii noastre.

După 8 zile de la nașterea pruncului și după ce pruncul a fost spălat în apa sfințită la Biserică, Preotul „merge la casa unde s-a născut pruncul”[5], cântând troparul și condacul praznicului Nașterii Domnului, și rugându-se pentru mama care a născut, pentru moașă și pentru femeile care o ajută în casă[6]. Însă, tot în a 8-a zi, pruncul e adus la Biserică și, în pronaos, Preotul îl înseamnă pe prunc cu semnul Sfintei Cruci și îi rostește pentru prima oară numele în mod liturgic. Adică în cadrul unei Slujbe făcută pentru prunc, numită „Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele”[7]. Însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, când Preotul spune: „să se însemneze [însemne] lumina feței Tale peste robul Tău acesta (și i se rostește pentru prima oară numele în mod liturgic, adică în Biserică) și să se însemneze [însemne] Crucea Unuia-născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui, ca să fugă de deșertăciunea lumii și de toată vicleana uneltire a vrăjmașului și să urmeze poruncile Tale”[8].

Pentru că Biserica îl întâmpină pe om ca să îl pună pe calea sfințeniei. Căci viața omului e una liturgică, e una închinată lui Dumnezeu, și nu este una indiferentă din punct de vedere religios.

Când pruncul e adus la Biserică pentru ca să fie botezat, el e adus înaintea ușilor Bisericii[9]. „Iar Preotul, stând în ușa Bisericii, cu epitrahilul pe grumaz [pe gât], să-l descingă de brâu sau de fașă pe cel care vine să se lumineze”[10], adică să se boteze și să se umple de slava lui Dumnezeu, de lumina Lui cea dumnezeiască. Și îl descinge de fașă pe prunc înaintea Bisericii și acolo îl și exorcizează[11].

De ce? Pentru că viața pătimașă e viața lumii și de ea îl scăpăm pe cel care vine spre Botez, pe când viața cu Dumnezeu e viața bisericească și ea e o viață sfântă. Și e o diferență abisală între viața lumii și viața cea duhovnicească. Căci viața lumească, telurică, este o coabitare cu demonii, numită aici, în prima rugăciune de exorcizare a Botezului, drept „înșelăciunea cea veche”[12]. Pentru că viața păcătoasă e o viață trăită după îndemnurile demonilor. Dar cel care se leapădă de lumea păcatului prin Botez și este scos din robia demonilor și din împreună-locuirea cu ei[13], începe să fie strălucit în el însuși de lumina Evangheliei și să fie însoțit de Înger de lumină[14].

Căci cel botezat de Dumnezeul nostru treimic în Sfânta Sa Biserica, prin sfințiții Săi Slujitori, e născut din nou din apă și din Duh, fiind iertat de toate păcatele sale[15] și e făcut mădular viu și deplin al Bisericii Lui. Căci odată botezat, pruncul este și miruns, primind pecetea darului Sfântului Duh, și e împărtășit cu Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie, pentru ca să trăiască ortodox în Biserica slavei Sale[16].

Și ori de câte ori venim să ne spovedim, pentru ca să ne împărtășim cu Domnul, noi venim la Dumnezeul milei celei nemăsurate[17], având încredere deplină în iertarea și în ajutorul Său.

Dar pentru că suntem oameni, care avem nevoie de ajutor pe calea mântuirii, Preotul Duhovnic e cel care ne întâmpină și primește spovedania noastră, Hristos Domnul stând nevăzut, dar simțit de către noi, și primind mărturisirea noastră cea cu umilință[18]. Căci simțim cum El ne aude și ne iartă prin Preotul Său și ne curățește de păcatele noastre. Căci spovedirea păcatelor noastre e o mărturisire cu durere și cu umilință înaintea Domnului, înaintea Celui căruia noi I-am greșit.

Și pe cât noi alergăm către Domnul în inima noastră și cerem iertarea Lui, pe atât și El aleargă către noi [Lc. 15, 20, BYZ], ca să ne ierte. Căci înainte ca noi să alergăm către Domnul, El Însuși e gata să ne întâmpine, să vină în fața noastră și să ne reprimească pe noi, fiii Lui cei rătăcitori, și să ne pună iarăși la masa Lui.

Și am început predica de azi cu întâmpinarea noastră liturgică de către Dumnezeu, pentru ca să înțelegem rostul sfânt al fiecărei întâlniri dintre noi. Căci dacă am socoti că fiecare întâlnire cu un altul este un moment sfânt, e un moment important pentru viața noastră și pentru viața lui, atunci am fi responsabili pentru fiecare relație pe care o începem.

Căci relația noastră cu fiecare om pe care îl cunoaștem trebuie să crească continuu din relația noastră cu Dumnezeu. Adică, cu fiecare om trebuie să avem o relație principială, o relație bazată pe adevăr și pe nevoia de mântuire. Căci atâta timp cât eu doresc să trăiesc curat și sfânt înaintea lui Dumnezeu, la fel trebuie să trăiesc și relația mea cu oamenii. Fiindcă în cadrul relației mele cu ei trebuie să vadă și să simtă că eu trăiesc după poruncile lui Dumnezeu și că le doresc tot binele. Că eu nu sunt o povară pentru mântuirea lor, ci un sprijin real, un prieten de conștiință, un om al lui Dumnezeu care vreau să îi ajut pe calea vieții lor în credință.

Dar ca să știm să-i întâmpinăm în mod real pe oameni și să-i primim în inima și în viața noastră, trebuie mai întâi de toate să începem să fim oameni duhovnicești. Adică oameni curățiți, luminați și sfințiți de Dumnezeu în mod zilnic, pentru că ne lăsăm învățați voia Lui de către El.

Căci și Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, „a venit în Duhul întru templu [ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν]” [Lc. 2, 27, BYZ]. A venit luminat de Dumnezeu în acea zi la templu și L-a cunoscut duhovnicește pe Domnul „și [astfel] el L-a primit pe El întru brațele sale [καὶ αὐτὸς ἐδέξατο Αὐτὸ εἰς τὰς ἀγκάλας αὐτοῦ]” [Lc. 2, 28, BYZ].

Dar dacă nu-l vezi cu ochi duhovnicești, profunzi, înțelegători pe cel din fața ta, ce poți să-i spui cu adevărat folositor pentru el? Că aici e marea problemă a lucrării pastorale: trebuie să-l vezi cu adevărat pe omul din fața ta. Trebuie să-l vezi împreună cu Dumnezeu, luminat de către El, ajutat de către El să îi înțelegi viața și nevoia reală. Dar ca să-l vezi pe om, trebuie să fii al lui Dumnezeu. Trebuie să fii un om Sfânt, un om curat, nu doar un bărbat hirotonit.

Iar cei care îndrăznesc să vină la Preoție, fără să fie ai lui Dumnezeu, trăiesc toată viața lor cu această stare de impostură: nu îi văd pe cei din fața lor, nu îi văd cu adevărat, ci doar se prefac a fi înțelegători ai oamenilor. De aceea îi umplu de vorbe, de texte pe oameni, care nu-i ajută nicidecum, pentru că nu le văd problemele lor reale. Și de ce nu le văd? Pentru că sufletul omului ți se descoperă, numai atunci când Dumnezeu te luminează ca să îl vezi. Și Dumnezeu te luminează ca să vezi sufletul omului, numai când trăiești cu El tot timpul, când El te-a chemat și te-a pus în slujirea Lui și te ajută să Îi slujești Lui cu cuvioșie.

Și cu toate acestea, fiecare dintre noi trebuie să Îl întâmpinăm pe Dumnezeu, în mod zilnic, cu toată credința și dragostea noastră, fiind plini de nădejde în ajutorul Lui. Trebuie să Îl întâmpinăm în rugăciunea noastră, în fapta noastră bună, în lucrarea noastră pentru mântuirea oamenilor. Căci toată viața noastră trebuie să fie o întâmpinare a oamenilor, așa după cum Dumnezeu este o continuă întâmpinare a noastră.

– Dar ce înseamnă să întâmpini pe cineva?

– Înseamnă să ieși înaintea cuiva și să-l primești în viața ta și să fii prieten cu el. Înseamnă să trăiești întotdeauna disponibilitatea spre dialog și spre ajutor, spre comuniune. Pentru că toți avem nevoie de prietenie, de iubire, de adevăr, de întrajutorare. Și creștinii trebuie să fie oameni ospitalieri și de încredere, oameni buni și înțelegători, oameni care să-i vindece de neiubire și de neîncredere pe oameni prin cuvântul, prin fapta și prin exemplul integral al vieții lor.

Căci în discuțiile de tot felul care se poartă în jurul vieții Bisericii cel mai adesea se amintește de încredere. Oamenii care vin sau nu vin la Biserică de obicei vor să găsească la Biserică oameni de încredere. Adică oameni cu care poți discuta în mod sincer, în mod onest, în mod deschis despre toate lucrurile. Iar când nu găsesc oameni de acest fel sau când au experiențe nefericite cu oameni ai Bisericii, ei se retrag în sinea lor și refuză să mai vină la Biserică, fără ca prin aceasta să fie cu totul necredincioși. Însă teama lor de a li se înșela așteptările e mai mare decât nevoia lor de viață liturgică.

Iar eu cred că de această teamă îndreptățită și de învingerea ei, ține toată readucerea oamenilor credincioși la Biserică, dar care, din anumite motive punctuale, s-au îndepărtat de la viața liturgică continuă a Bisericii. Pentru că lor trebuie să le explicăm faptul că esența vieții Bisericii constă în relația lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Dar pentru ca Dumnezeu să locuiască în noi prin harul Său trebuie să trăim viața Bisericii în mod liturgic și în ritm continuu. Adică trebuie să venim la Biserică, cu toate indispozițiile pe care ni le pot provoca unii sau alții dintre cei pe care îi găsim în Biserică, pentru că aici începe și se continuă viața cu Dumnezeu.

Căci așa facem și când mergem în alte instituții! Dacă avem o boală, ne lăsăm pe mâna medicilor să ne vindece. Dacă vrem să facem o facultate, ne lăsăm pe mâna profesorilor noștri ca să ne învețe. Dacă vrem să scăpăm de un proces, ne încredem în avocații care pledează pentru noi. Și mergem pe încredere când împrumutăm bani de la bancă, mergem pe încredere când cumpărăm mâncare de la supermarket, mergem pe încredere când ne ducem la Poliție și le dăm de știre că ni s-a furat un lucru anume.

Însă oricine ne poate înșela încrederea în el! Părinții, bunicii, frații, soții, vecinii, prietenii ne pot înșela încrederea în ei la un moment dat. Asta nu înseamnă că trebuie „să nu mai avem încredere” în oameni sau să credem că „toți oamenii sunt la fel”. Însingurarea de sine, după o nefericire, nu e întotdeauna o soluție bună. Cel mai adesea ea ne aruncă în tristețe și în nefericire, iar tristețea e începutul multor păcate.

De aceea, dacă ne vrem binele real, trebuie să scăpăm repede de depresii, adică de tristețile prelungite. Rugăciunea, citirea de cărți sfinte, vorbirile cu oamenii, ieșirile afară, în natură, sunt scoateri ale noastre din tristețe, din dezamăgire. Și trebuie să ne impunem nouă înșine să nu mai stăm triști, să nu mai stăm în gânduri negre, să nu mai trăim în descurajare, ci să pășim interior spre bucuria lui Dumnezeu și spre iertarea Lui, spre împăcarea cu El și cu oamenii.

Căci orice dramă, nefericire, obsesie pot fi depășite! Dumnezeu e Cel care ne dă putere să trecem peste toate barierele interioare, peste toate bolile și neputințele noastre.

Pentru că praznicul de azi e tocmai despre revelarea lui Dumnezeu în Biserica Lui, despre faptul că El, ca Prunc, S-a arătat ca Stăpân al lumii. Și S-a arătat ca Prunc în mijlocul nostru pentru ca să ne spună tuturor că El ne vindecă de toate neputințele vieții noastre, care încep odată cu nașterea noastră.

Căci pruncii sunt cei mai neputincioși, la fel ca bătrânii ce au nevoie de ajutorul altora pentru nevoile lor intime. Și pruncii comunică cu noi prin plânsul lor, după cum comunică prin semne cei care nu pot vorbi. Dar cum Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut Prunc, noi avem și Sfinți Prunci în calendarul Bisericii, pentru că oamenii se pot mântui la orice vârstă a vieții lor.

De aceea, iubiții mei, la orice vârstă a vieții noastre Îl putem întâmpina și primi în viața noastră pe Domnul, așa după cum au făcut și Sfinții Simeon și Anna, pomeniți în Evanghelia de azi [Lc. 2, 22-4o][19]! Pentru că în orice clipă a vieții noastre noi ne putem schimba, ne putem converti la adevărata viață cu Dumnezeu. Căci viața la întâmplare, viața fără poruncile lui Dumnezeu, nu e adevărata viață a omului, ci e o viață depersonalizantă. Numai cu Dumnezeu noi ne împlinim cu adevărat, noi ne putem sfinți, și sfințenia e adevărata împlinire a vieții noastre.

Așa că azi, când Domnul vine în templu ca să ne arate că El este împlinirea Legii și a Profeților, El ne spune totodată că e temelia și împlinirea Bisericii și a noastră, a fiecăruia în parte. Pentru că viața cu Dumnezeu e viața întemeiată pe slava Lui, primită de noi la Botez. Și viața cu Dumnezeu e viața duhovnicească, cea care ne împlinește cu adevărat, e viața sfântă și fără de prihană. Amin!

---

[1] Începută la ora 6. 40, în zi de luni, pe 29 ianuarie 2018.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 9. [3] Idem, p. 11. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Idem, p. 11-15. [7] Idem, p. 16. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 22. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 22-29. [12] Idem, p. 22. [13] Idem, p. 24, 27. [14] Idem, p. 27.

[15] Idem, p. 42. [16] Idem, p. 42-43. [17] Idem, p. 64. [18] Idem, p. 65.

[19] Cf. Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, ed. BOR 1983, p. 321.