My beloveds[1],
we will never understand God, if we do not understand His eternal love for us. For His love was at the foundation of the creation of the world, and His eternal love is also at the foundation of our salvation. Because He came down to us, incarnating Himself, in order to raise us to Him, to eternal communion with Him. But to be with Him, with the Hristos of our salvation, our life must be Hristos [Filip. 1, 21, BYZ]. Our life must be a continuous service of Hristos and a continuous prayer to Hristos, the One glorified and worshipped together with the Father and the Holy Ghost. For only in this way do we understand His love, if we are filled with His love for us and relate to everyone with love, with the love that we have learned from Him[2].
But when you love people, you begin to suffer for them, because you see the unfulfillments from their lives, you see their troubles and pains. But when you love people, you also have temptations and troubles because of them, because there are also opponents, there are also those who will not do God’s will too easily. Therefore, we not only believe in God and love Him, but also suffer for Him [Filip. 1, 29, BYZ], because we endure everything for Him. And our suffering for the salvation of our neighbor gives us to become partakers of His Passions for us, for our suffering for others is out of love for them, just as, out of the greatest love for us, the Lord stretched out His hands on the Cross and embraced all of humanity at once in His love for us[3].
We must live within ourselves with the thought of the Lord [Filip. 2, 5, BYZ]. I.e. to have in us the love with which He loves us eternally. Because we must think all of our life from the blessed perspective of love for God and for people. For He emptied Himself, taking the form of a servant, becoming obedient even to death on the Cross [Filip. 2, 7-8, BYZ], in order to save everyone who believes in Him and in His Father and in the Holy Ghost. And to save him means to take him out of the slavery of demons, in order to fill him with His eternal glory, which is common to the Father and the Holy Ghost. But to stand in His eternal glory, we must work out our salvation with fear and trembling [Filip. 2, 12, BYZ]. With divine fear within ourselves and with holy trembling, full of love, because He is with us and in us, through His glory, in all the days of our lives and helps us in everything we do[4].
Working out our salvation means constantly purifying our souls and bodies. For where people are constantly purified, they are filled with divine visions and feelings and constantly grow in holiness. The salvation is worked out, it is a continuous life with God, because the salvation is our very life with God. His feeling in us and with us is our very salvation. For we have the firm and loving conscience that He, the God of our salvation, is with us and no one is against us. And the divine freedom that the salvation gives us, that the life with God gives us, is our eternal fulfillment, because ghostual freedom is His dwelling in us through His glory[5].
We cannot love anyone ghostually, if we do not have His love in ourselves! Because His love gives us sacrifice ourselves ghostually for our neighbor. And His love being within us is our very holy freedom, because we have received the forgiveness of our sins through His mercy, and we rest in His peace. And His mercy is better than dozens of lives, because His mercy is saving. His mercy is our salvation, it is what fills us with His holy freedom[6].
To work out our salvation means to go towards what God wants with us. For He is „the One who works in us both to will and to work for goodwill [ὁ ἐνεργῶν ἐν ὑμῖν καὶ τὸ θέλειν καὶ τὸ ἐνεργεῖν ὑπὲρ τῆς εὐδοκίας]” [Filip. 2, 13, BYZ]. But, compared to those who declare themselves autonomous towards God and towards people, who believe that they have their lives in their own hands, our lives are lives worked together with God, because we let Him tell us how to live christianly and strengthen us towards His christian, holy life. The goodwill of man means the will of God. For He teaches us what is good, what is pure, what is holy, what is fulfilling in our lives. And therefore, the life of man, the good life of man, is the life willed by God and helped by Him in everything, it is the life blessed by Him[7].
Fasting teaches us to give up ourselves, our lusts, our caprices, it teaches us to put the lust in the nail. The sinful lust. For, in essence, fasting redirects our desire from earthly things to divine things. Because we desire God’s truth, we desire the life with Him, we desire His peace and purity, i.e. the things that fulfill us ghostually. And holding within us the word of life [λόγον ζωῆς] [Filip. 2, 16, BYZ], i.e. the theology of God, we trample on the lusts of the flesh so that we may rejoice in the Lord [Filip. 3, 1, BYZ]. For fasting prepares us for the feast, as long as it fills us with the joy of God, with His holy joy[8].
But the joy is born from the love and the holy communion with God and people! You only enjoy, if you love and are with those you love. And in order to be together with others, you must first of all be with them in your heart. And to always be with them, you must always pray for them. And you always pray for others, if you love them. And you love them, if God has filled you with His love. And He fills you with His love, if you obey Him and do His will with fear and with trembling. For all have an inner connection. And you can’t have a relationship with God until you put the beginning of the relationship with Him: the obedience to Him[9].
The Son of God made Himself „obedient unto death [ὑπήκοος μέχρι θανάτου]” [Filip. 2, 8, BYZ]. Obedient as a man to His Father, in order to teach us the perfect obedience to God. And He is not only the perfect example for us of obedience to God, but He is the One who gives us the power, together with the Father and the Holy Ghost, to live in perfect obedience to God. For the crucified Hristos is not a defeated one, but a perfect victor. He dies on the Cross, but on it He completely overcomes all sin, all Hell and the death. Because the Cross does not mean the end of the Lord’s humanity, but the beginning of the eternal life of His humanity, which He assumed in His person. And if He became the beginning of those who are resurrected from the dead, neither is our death our end, but the beginning of our eternal life. For, believing in Him, neither will we die, but we will live and always tell the things of the Lord[10].
The state of joy comes from the purity of our heart. We cannot have paschal joy in our heart, if joy does not spring from our heart. The joy cannot be improvised! The joy cannot be bought from somewhere! Therefore, the sad, hopeless faces, are sad, sin-burdened souls. Whoever is sad is always sad and cannot hide his sadness. While the joy springs from ascesis, from purity of mind and heart, from the many good deeds done with God. The joy is the certainty of God’s presence. Because no one can rejoice except having within him the glory of God, which is his eternal joy[11].
The capitalist ideology ties our happiness to shopping, to what they have to sell. But man’s happiness does not lie in possessions, but in the purity of his soul! Rich or poor, the man can rejoice ghostually, because the joy comes from receiving God’s glory within ourselves. Coming to Church means our coming to joy. For here we buy without money the glory of God, which fills us with holy joy, which all the riches of the world cannot give us. Therefore, the truly rich are ghostual people, they are people full of holiness, because they have the wealth of God within themselves, i.e. His eternal glory. Because this is our joy, peace, happiness and eternal fulfillment[12].
But if people knew that their happiness, from here and the eternal, begins with the confession of their sins, the longest queue would be at Confession. Because the Confession gives you wings. It gives you wings, because it frees you from the burden of sins. People seek their joys, they buy them, because they don’t know that deep, profound joy comes from casting away sins from ourselves. And, freed from them, you are filled with the eucharistic Hristos, with our God incarnate, Who is our eternal joy[13].
But, from sins, many people come to the Church, to the Pharmacy of the cure for all, and leave still unhealed. He enters in Pharmacy, but he does not ask about the Medicament of healing from every disease, nor about the Medicament of immortality. For the Confession heals us from any disease, as long as the disease sits in our soul, and the Medicament of immortality is the Lord Himself, the One who gives Himself to us as the Divine Eucharist. And if we did not stay without Confession and without the Lord, we would all be happy, too happy, because our happiness is our God with Whom we live[14].
The Services of Great Week lead us to the day of the Resurrection of the Lord, to the feast that begins in the middle of the night. We give light to everyone on that night, because we proclaim the eternal light of Hristos, the one that is for all people. For in Him is the life, our eternal life, and His life or His light is the true light of men [Ioannis 1, 4, BYZ]. Therefore, my beloveds, the lighted candles speak to us mysteriously of how our souls and bodies are to be set on fire by His eternal glory. Because the candle sends to His glory, to the divine fire that ignites us and fills us with His love[15].
But, where there is not His love, there is nothing. And His love is where His glory is abundant. And we receive His glory here, in His Holy Church, where we live divinely before Him. Amin[16]!
[1] Started at 6. 22, in day of tuesday, on 8 april 2025. Cloudy sky, zero degrees, wind of 3 km/h.
[2] Iubiții mei, nu-L vom înțelege niciodată pe Dumnezeu, dacă nu înțelegem iubirea Lui cea veșnică pentru noi. Căci iubirea Lui a stat la fundamentul creării lumii și tot iubirea Lui cea veșnică stă la fundamentul mântuirii noastre. Pentru că El S-a coborât la noi, întrupându-Se, pentru ca să ne ridice pe noi la El, la comuniunea veșnică cu El. Dar pentru ca să fim cu El, cu Hristosul mântuirii noastre, viața noastră trebuie să fie Hristos [Filip. 1, 21, BYZ]. Viața noastră trebuie să fie o slujire continuă a lui Hristos și o rugăciune continuă către Hristos, Cel împreună slăvit și închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că numai astfel înțelegem iubirea Lui, dacă ne umplem de iubirea Sa pentru noi și ne raportăm față de toți cu iubire, cu iubirea pe care am învățat-o de la El.
[3] Însă, când iubești oamenii, începi să suferi pentru ei, pentru că vezi neîmplinirile din viața lor, vezi necazurile și durerile lor. Dar când iubești oamenii ai și ispite și necazuri din cauza lor, pentru că sunt și împotrivitori, sunt și cei care nu vor voia lui Dumnezeu prea ușor. De aceea, noi nu numai credem în Dumnezeu și Îl iubim pe El, ci și pătimim pentru El [Filip. 1, 29, BYZ], pentru că suportăm toate pentru El. Iar suferința noastră pentru mântuirea aproapelui nostru ne dă să ne facem părtași Patimilor Sale cele pentru noi, căci suferința noastră pentru alții e din iubire pentru ei, așa după cum, din cea mai mare iubire pentru noi, Domnul Și-a întins mâinile Sale pe Cruce și a îmbrățișat deodată întreaga umanitate în iubirea Sa pentru noi.
[4] Trebuie să trăim în noi cu gândul Domnului [Filip. 2, 5, BYZ]. Adică să avem în noi iubirea cu care El ne iubește veșnic. Pentru că trebuie să gândim toate ale vieții noastre din perspectiva binecuvântată a iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci El S-a golit pe Sine, luând chipul robului, făcându-Se ascultător până la moartea pe Cruce [Filip. 2, 7-8, BYZ], pentru ca să mântuie pe tot omul care crede în El și în Tatăl Lui și în Duhul Cel Sfânt. Și a-l mântui înseamnă a-l scoate din robia demonilor, pentru a-l umple pe el de slava Lui cea veșnică, care e comună Tatălui și Duhului Sfânt. Dar ca să stăm întru slava Lui cea veșnică, noi trebuie să ne lucrăm mântuirea noastră cu frică și cu cutremur [Filip. 2, 12, BYZ]. Cu frică dumnezeiască în noi înșine și cu cutremurare sfântă, plină de iubire, pentru că El e cu noi și în noi, prin slava Lui, în toate zilele vieții noastre și ne ajută în tot ceea ce facem.
[5] A ne lucra mântuirea înseamnă a ne curăți neîncetat sufletele și trupurile noastre. Căci acolo unde oamenii se curățesc neîncetat, ei se umplu de vederi și simțiri dumnezeiești și cresc neîncetat în sfințenie. Mântuirea se lucrează, e o viață continuă cu Dumnezeu, pentru că mântuirea e însăși viața noastră cu Dumnezeu. Simțirea Lui în noi și cu noi e însăși mântuirea noastră. Căci avem conștiința fermă și plină de iubire că El, Dumnezeul mântuirii noastre, e cu noi și nimeni împotriva noastră. Și libertatea dumnezeiască pe care ne-o dă mântuirea, pe care ne-o dă viața cu Dumnezeu, e împlinirea noastră cea veșnică, pentru că libertatea duhovnicească este locuirea Lui în noi prin slava Lui.
[6] Nu putem iubi pe nimeni duhovnicește, dacă nu avem iubirea Lui în noi înșine! Pentru că iubirea Lui ne dă să ne jertfim duhovnicește pentru aproapele nostru. Și iubirea Lui fiind în noi e însăși libertatea noastră cea sfântă, pentru că am primit iertarea păcatelor noastre prin mila Lui și ne odihnim întru pacea Lui. Și mila Lui e mai bună decât zeci de vieți, pentru că mila Lui e mântuitoare. Mila Lui e mântuirea noastră, e cea care ne umple pe noi de libertatea Lui cea sfântă.
[7] A ne lucra mântuirea înseamnă a merge spre ceea ce vrea Dumnezeu cu noi. Căci El este „Cel care lucrează în noi și a voi și a lucra pentru bunăvoire [ὁ ἐνεργῶν ἐν ὑμῖν καὶ τὸ θέλειν καὶ τὸ ἐνεργεῖν ὑπὲρ τῆς εὐδοκίας]” [Filip. 2, 13, BYZ]. Însă, în comparație cu cei care se declară autonomi față de Dumnezeu și față de oameni, care cred că își au viețile în propriile lor mâini, viețile noastre sunt vieți lucrate împreună cu Dumnezeu, pentru că Îl lăsăm pe El să ne spună cum să trăim creștinește și să ne întărească spre viața creștină, sfântă, a Lui. Bunăvoirea omului înseamnă voia lui Dumnezeu. Căci El ne învață ce e bine, ce e curat, ce e sfânt, ce e împlinitor în viața noastră. Și de aceea, viața omului, viața bună a omului, e viața voită de Dumnezeu și ajutată de El întru toate, e viața binecuvântată de El.
[8] Postul ne învață să renunțăm la noi înșine, la poftele, la capriciile noastre, ne învață să punem pofta în cui. Pofta păcătoasă. Căci, în esență, postul redirecționează pofta noastră de la cele pământești la cele dumnezeiești. Pentru că poftim adevărul lui Dumnezeu, poftim viața cu El, poftim pacea și curăția Lui, adică lucrurile care ne împlinesc duhovnicește. Și ținând în noi cuvântul vieții [λόγον ζωῆς] [Filip. 2, 16, BYZ], adică teologia lui Dumnezeu, călcăm poftele trupului pentru ca să ne bucurăm în Domnul [Filip. 3, 1, BYZ]. Căci postul ne pregătește pentru praznic, atâta timp cât ne umple pe noi de bucuria lui Dumnezeu, de bucuria Lui cea sfântă.
[9] Însă bucuria se naște din iubirea și din comuniunea sfântă cu Dumnezeu și cu oamenii! Te bucuri doar dacă iubești și ești împreună cu cei pe care îi iubești. Și ca să fii împreună cu alții trebuie să fii mai întâi de toate cu ei în inima ta. Și ca să fii mereu cu ei trebuie să te rogi mereu pentru ei. Și te rogi mereu pentru alții, dacă îi iubești. Și îi iubești, dacă Dumnezeu te-a umplut de iubirea Lui. Și El te umple de iubirea Lui, dacă asculți de El și faci voia Sa cu frică și cu cutremur. Căci toate au legătură interioară. Și nu poți să ai o relație cu Dumnezeu până când nu pui începutul relației cu El: ascultarea de El.
[10] Fiul Lui Dumnezeu S-a făcut pe Sine „ascultător până la moarte [ὑπήκοος μέχρι θανάτου]” [Filip. 2, 8, BYZ]. Ascultător ca om față de Tatăl Său, pentru ca să ne învețe pe noi ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu. Și El nu doar că este exemplul desăvârșit pentru noi de ascultare față de Dumnezeu, dar El e Cel care ne dăruie puterea, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de a trăi în ascultare desăvârșită față de Dumnezeu. Căci Hristos Cel răstignit nu este un înfrânt, ci un biruitor desăvârșit. El moare pe Cruce, dar biruie pe ea în mod desăvârșit tot păcatul, tot Iadul și moartea. Pentru că Crucea nu înseamnă sfârșitul umanității Domnului, ci începutul vieții veșnice a umanității Sale, pe care El a asumat-o în persoana Sa. Și dacă El S-a făcut începutul celor înviați din morți, nici moartea noastră nu e sfârșitul nostru, ci începutul vieții noastre celei veșnice. Căci, crezând în El, nici noi nu vom muri, ci vom fi vii și vom povesti mereu lucrurile Domnului.
[11] Starea de bucurie vine din curăția inimii noastre. Nu putem avea bucurie pascală în inima noastră, dacă bucuria nu țâșnește din inima noastră. Bucuria nu se poate improviza! Bucuria nu poate fi cumpărată de undeva! De aceea, fețele triste, fără speranță, sunt suflete triste, împovărate de păcate. Cine e trist, e trist întotdeauna și nu își poate ascunde tristețea. Pe când bucuria țâșnește din asceză, din curăția minții și a inimii, din multele fapte bune făcute cu Dumnezeu. Bucuria e certitu- dinea prezenței lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu se poate bucura decât având în el slava lui Dumnezeu, care e bucuria lui cea veșnică.
[12] Ideologia capitalistă leagă fericirea noastră de cumpărături, de ceea ce au ei de vândut. Dar fericirea omului nu stă în bunuri, ci în curăția sufletului său! Bogat sau sărac, omul se poate bucura duhovnicește, pentru că bucuria vine din primirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine. Venirea la Biserică înseamnă venirea noastră la bucurie. Căci de aici cumpărăm fără bani slava lui Dumnezeu, care ne umple de bucurie sfântă, pe care nu ne-o poate da toate avuțiile lumii. De aceea, adevărații bogați sunt oamenii duhovnicești, sunt oamenii plini de sfințenie, pentru că au bogăția lui Dumnezeu în ei înșiși, adică slava Lui cea veșnică. Pentru că aceasta e bucuria, pacea, fericirea și împlinirea noastră veșnică.
[13] Dar dacă oamenii ar ști că fericirea lor, de aici și cea veșnică, începe cu spovedirea păcatelor lor, cea mai mare coadă ar fi la Spovedanie. Pentru că Spovedania îți dă aripi. Îți dă aripi, pentru că te eliberează de povara păcatelor. Oamenii își caută bucuriile, și le cumpără, pentru că nu știu că bucuria cea adâncă, profundă, vine din aruncarea păcatelor din noi înșine. Și, eliberat de ele, te umpli de Hristosul euharistic, de Dumnezeul nostru întrupat, Care e bucuria noastră cea veșnică.
[14] Dar, din păcate, mulți vin la Biserică, la Farmacia vindecării tuturor, și pleacă tot nevindecați. Intră în Farmacie, dar nu întreabă de Medicamentul vindecării de orice boală și nici de Medicamentul nemuririi. Căci Spovedania ne vindecă de orice boală, atâta timp cât boala stă în sufletul nostru, iar Medicamentul nemuririi e Însuși Domnul, Cel care ni Se dăruie pe Sine ca Dumnezeiasca Euharistie. Și dacă nu am sta fără Spovedanie și fără Domnul, cu toții am fi fericiți, prea fericiți, pentru că fericirea noastră este Dumnezeul nostru cu Care noi trăim.
[15] Slujbele Săptămânii Mari ne duc către ziua Învierii Domnului, către praznicul care începe în mijlocul nopții. Dăruim lumină tuturor în acea noapte, pentru că vestim lumina lui Hristos cea veșnică, cea care e pentru toți oamenii. Căci în El este viața, viața noastră cea veșnică, și viața Lui sau lumina Sa este lumina cea adevărată a oamenilor [Ioannis 1, 4, BYZ]. De aceea, iubiții mei, lumânările aprinse ne vorbesc tainic despre cum sufletele și trupurile noastre trebuie să fie aprinse de slava Lui cea veșnică. Pentru că lumânarea trimite la slava Lui, la focul cel dumnezeiesc care ne aprinde pe noi și ne umple de dragostea Lui.
[16] Însă, unde nu e dragostea Lui, nimic nu e. Și dragostea Lui e acolo unde e slava Lui din belșug. Și primim slava Lui aici, în Biserica Sa cea Sfântă, unde noi trăim dumnezeiește înaintea Sa. Amin!
