Mărturii despre Sfântul Dumitru Teologul [1]

Ștefania Coșuleanu, Întâlnirea dintre persoană și persoană este lumină. Mărturii despre Părintele Dumitru Stăniloae la 30 de ani de la trecerea [sa] la Domnul, Ed. Basilica, București, 2023, 375 p.

*

Interviuri diverse. Patriarhul Daniel Ciobotea: Sfântul Dumitru Stăniloae a fost „un om deschis spre universal”, p. 7; ÎPS Kallistos Ware l-a întâlnit pe Sfântul Dumitru Teologul în 1969, la Oxford, p. 18; „Îmi amintesc zâmbetul său frumos. Era un om bun și blajin și am simțit, de la bun început, că are o mare generozitate a spiritului”, p. 18; ÎPS Teofan Savu l-a cunoscut după 1990, p. 25; ÎPS Laurențiu Streza a fost acasă la el, dar și Sfântul Dumitru la acesta, p. 37. Mergea întotdeauna în reverendă, p. 39.

ÎPS Serafim Joantă: „harul este o prezență foarte fină, foarte delicată în sufletul nostru”, p. 61, dar care se sălășluiește în întreaga noastră persoană; l-a vizitat acasă, p. 73; ÎPS Ioachim Giosanu l-a cunoscut în 1969 sau 1970 la Sihăstria, p. 80; Sfântul Dumitru a acceptat să scrie despre teologia sa, p. 82; 1 ianuarie 2000 a fost o zi de duminică și astfel mileniul al 3-lea creștin a început duminica, p. 85.

ÎPS Casian Crăciun l-a vizitat acasă, p. 96; a slujit Dumnezeiasca Liturghie din ziua Înmormântării sale, p. 97. „A fost prohodit ca un patriarh al teologiei, al iubirii și al slujirii în Biserică, fiind, de fapt, singurul preot de mir prohodit în Catedrala Patriarhală din București”, p. 97. „Părintele Stăniloae a fost un sihastru zâmbitor și un filosof trăitor în sala de curs”, p. 99.

Lidia Stăniloae: mergeau cu trenul la Vlădeni, p. 110; îi plăcea cel mai mult apa de acasă, p. 111; se simțea casă la Cimitir, p. 111; Măgura din apropiere, p. 111; Babu, fratele mai mare al Sfântului Dumitru, p. 112; slujea și predica la Vlădeni, p. 113; își ajuta consătenii săi, p. 113; „Tata știa să fie prieten cu un copil, nu se comporta autoritar”, p. 116; mergea pe munte, la patinaj și la concerte, p. 117; nu se aruncă cărțile, p. 117; era punctual și își ținea promisiunile, p. 118; la București se încălzea cu lemne, pe când la Sibiu avusese gaze, p. 119. Pentru că nu doreau să îl ajute cu o casă mai bună.

Familia Pr. Cioran locuia lângă ei, p. 121, 122-123. Soldații ruși furau ceasurile românilor, p. 126; Groza l-a îndepărtat pe Sfântul Dumitru de la Telegraful Român și de la Rectorat, p. 127; a fost declarat „dușman al poporului”, p. 127; asistentul său de la București a fost Părintele Benedict Ghiuș, p. 128; iar Părintele Benedict Ghiuș a fost prieten cu Vasile Voiculescu, p. 128.

Sfântul Dumitru a scris la revista Luceafărul, p. 128. „Permanent eram urmăriți, iar telefoanele erau supravegheate”, p. 129; Lidia Stăniloae susține că Sfântul Dumitru Teologul nu a fost membru al Rugului Aprins, p. 129; a ținut conferințe, dar nu a fost membru, p. 129; când l-au arestat, i-au aruncat toată casa peste cap, au dat cu cărțile pe jos și au călcat în picioare manuscrisele sale, p. 130; 4 securiști i-au răscolit casa, p. 130; i-au pus ochelari negri la ochi și l-au luat de acasă, p. 130; majoritatea prietenilor i-au ocolit, p. 130.

Pe 4 septembrie a fost arestat și pe 7-8 noiembrie a fost judecat, p. 131; a fost judecat de un judecător militar cu ușile închise, p. 131; Mașinile Securității erau fără ferestre, p. 131; avea barbă atunci când a fost judecat, p. 131; a primit 5 ani de pușcărie, după cum primise și Vasile Voiculescu, p. 131; a sunat din Gara de Nord, pe la ora 3, când a ieșit din pușcărie, p. 134. Dumitraș avea vreo 3 ani când s-a eliberat, p. 134; timp de 5 ani la pușcărie n-a primit niciodată pâine, p. 135; „a fost operat de hernie de către un medic deținut cu un cuțit de bucătărie pe o masă de bucătărie”, p. 135.

L-a întâlnit pe Mircea Eliade în America, p. 136; a fost în relații foarte bune cu cardinalul Ratzinger, p. 137, cu Moltmann, cu Donald Allchin, p. 138; a plâns la moartea copilei și a soției sale, p. 139; a fost prieten cu Marin Sorescu, cu Anatol Baconsky, cu Ioan Alexandru, cu Pascal Bentoiu, cu Horea Paștina, p. 139.

Moștenirea [8]

Preot Constantin Coman, Moștenirea sau cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești, Ed. Bizantină, București, 2024, 607 p.

*

Suntem victimele unei perspective materialiste asupra lucrurilor, p. 484; grija noastră pentru imagine înseamnă a plăcea oamenilor și nu lui Dumnezeu, p. 485; însă cultura Bisericii este o cultură interioară, p. 485; părerile personale care ne fac să trăim într-o lume falsă, p. 492; judecarea altora te face să ai parte de gânduri de desfrânare, p. 493.

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul n-a fost cunoscut în România până în 1995, p. 499. Autorul a tradus scrisorile sale în română în 1995, pentru că în 1994 a înființat, împreună cu Doamna Preoteasă Garoafa, Ed. Bizantină, p. 499.

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici săvârșea zilnic Dumnezeiasca Liturghie și a trecut la Domnul în 1910, la 95 de ani, p. 509. Sfântul Iosif Isihastul a adormit pe 15 august 1959 și e pomenit pe 28 august, p. 513.

Sfântul Cuvios Sofronii Saharov a avut darul teologhisirii și al expunerii teologice, fiind numit Palamas al zilelor noastre, p. 523; Sfântul Sofronii a fost canonizat la 26 de ani după adormirea sa, p. 525. Autorul l-a cunoscut pe Sfântul Sofronii în 1992, în Anglia, p. 530.

Autorul numește adesea „teologie de școală”, p. 567,  teologia științifică, dar ea e făcută nu la Școală, ci la Altar. De către Preoții Bisericii, care sunt și Profesori. Dar atât este experiența lor și aceasta, teologia aceasta mică, e, de fapt, propovăduirea Bisericii la ora actuală. Pentru că aceasta, cea făcută de oameni neînduhovniciți, e propovăduită peste tot, pe când teologia Sfinților nu e citită mai de nimeni.

„Cuvântul lui Dumnezeu este energie dumnezeiască necreată…și, în consecință, nu se adresează rațiunii logice superficiale, ci inimii adânci, duhovnicești, a omului”, p. 579.

O fotografie împreună cu părinții săi în p. 582. Pentru că ultimul capitol le este dedicat. Și mă bucur că Părintele Constantin Coman a scris această carte ca pe o chintesență a gândirii sale, dar cred că e nevoie și de un Jurnal al vieții sale. Sau de o carte de memorii, dacă n-a scris un Jurnal toată viața. Pentru că multe lucruri se pierd din istoria vie a Bisericii, tocmai pentru că cei care trăiesc în Biserică nu își scriu memoriile.

Capitolul ultimul, cel despre părinții săi, începe în p. 583. Autorul are doi frați și două surori: Pompiliu, Adela, Georgeta și Petre, p. 584; părinții săi: Pătrașcu și Maria, p. 584; s-a născut când tatăl său avea 40 de ani și mama lui 37, p. 585; Părinții soției sale: Mihai și Anica, p. 385; „vorba consumă mult din energia omului”, p. 588.

„Tata avea măsură și ritm în toate”, p. 590; tatăl său a murit la 95 de ani, p. 590; bunicii săi din partea mamei: Nicolae și Safta, p. 593; bunica din partea tatălui: Lambra, p. 593; mama sa a adormit la 92 de ani, p. 594; iapa Pasărea și fiica ei Doina, p. 600; vaca Rușița și fiica ei Viorica, p. 600; Câinele Zbiru, p. 600; trecea Călmățuiul prin apropiere, p. 600. Avem unul identic ca nume în Teleorman[1]. Satul său natal: Albești, p. 602, din jud. Buzău[2]. Însă avem satul Albești și în Teleorman[3].


[1] A se vedea:https://ro.wikipedia.org/wiki/Râul_Călmățui_(Teleorman).

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Albești,_Buzău.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Albești,_Teleorman.

Sermon on the Great Week [2025]

My beloveds[1],

 

we will never understand God, if we do not understand His eternal love for us. For His love was at the foundation of the creation of the world, and His eternal love is also at the foundation of our salvation. Because He came down to us, incarnating Himself, in order to raise us to Him, to eternal communion with Him. But to be with Him, with the Hristos of our salvation, our life must be Hristos [Filip. 1, 21, BYZ]. Our life must be a continuous service of Hristos and a continuous prayer to Hristos, the One glorified and worshipped together with the Father and the Holy Ghost. For only in this way do we understand His love, if we are filled with His love for us and relate to everyone with love, with the love that we have learned from Him[2].

But when you love people, you begin to suffer for them, because you see the unfulfillments from their lives, you see their troubles and pains. But when you love people, you also have temptations and troubles because of them, because there are also opponents, there are also those who will not do God’s will too easily. Therefore, we not only believe in God and love Him, but also suffer for Him [Filip. 1, 29, BYZ], because we endure everything for Him. And our suffering for the salvation of our neighbor gives us to become partakers of His Passions for us, for our suffering for others is out of love for them, just as, out of the greatest love for us, the Lord stretched out His hands on the Cross and embraced all of humanity at once in His love for us[3].

We must live within ourselves with the thought of the Lord [Filip. 2, 5, BYZ]. I.e. to have in us the love with which He loves us eternally. Because we must think all of our life from the blessed perspective of love for God and for people. For He emptied Himself, taking the form of a servant, becoming obedient even to death on the Cross [Filip. 2, 7-8, BYZ], in order to save everyone who believes in Him and in His Father and in the Holy Ghost. And to save him means to take him out of the slavery of demons, in order to fill him with His eternal glory, which is common to the Father and the Holy Ghost. But to stand in His eternal glory, we must work out our salvation with fear and trembling [Filip. 2, 12, BYZ]. With divine fear within ourselves and with holy trembling, full of love, because He is with us and in us, through His glory, in all the days of our lives and helps us in everything we do[4].

Working out our salvation means constantly purifying our souls and bodies. For where people are constantly purified, they are filled with divine visions and feelings and constantly grow in holiness. The salvation is worked out, it is a continuous life with God, because the salvation is our very life with God. His feeling in us and with us is our very salvation. For we have the firm and loving conscience that He, the God of our salvation, is with us and no one is against us. And the divine freedom that the salvation gives us, that the life with God gives us, is our eternal fulfillment, because ghostual freedom is His dwelling in us through His glory[5].

We cannot love anyone ghostually, if we do not have His love in ourselves! Because His love gives us sacrifice ourselves ghostually for our neighbor. And His love being within us is our very holy freedom, because we have received the forgiveness of our sins through His mercy, and we rest in His peace. And His mercy is better than dozens of lives, because His mercy is saving. His mercy is our salvation, it is what fills us with His holy freedom[6].

To work out our salvation means to go towards what God wants with us. For He is „the One who works in us both to will and to work for goodwill [ὁ ἐνεργῶν ἐν ὑμῖν καὶ τὸ θέλειν καὶ τὸ ἐνεργεῖν ὑπὲρ τῆς εὐδοκίας]” [Filip. 2, 13, BYZ]. But, compared to those who declare themselves autonomous towards God and towards people, who believe that they have their lives in their own hands, our lives are lives worked together with God, because we let Him tell us how to live christianly and strengthen us towards His christian, holy life. The goodwill of man means the will of God. For He teaches us what is good, what is pure, what is holy, what is fulfilling in our lives. And therefore, the life of man, the good life of man, is the life willed by God and helped by Him in everything, it is the life blessed by Him[7].

Fasting teaches us to give up ourselves, our lusts, our caprices, it teaches us to put the lust in the nail. The sinful lust. For, in essence, fasting redirects our desire from earthly things to divine things. Because we desire God’s truth, we desire the life with Him, we desire His peace and purity, i.e. the things that fulfill us ghostually. And holding within us the word of life [λόγον ζωῆς] [Filip. 2, 16, BYZ], i.e. the theology of God, we trample on the lusts of the flesh so that we may rejoice in the Lord [Filip. 3, 1, BYZ]. For fasting prepares us for the feast, as long as it fills us with the joy of God, with His holy joy[8].

But the joy is born from the love and the holy communion with God and people! You only enjoy, if you love and are with those you love. And in order to be together with others, you must first of all be with them in your heart. And to always be with them, you must always pray for them. And you always pray for others, if you love them. And you love them, if God has filled you with His love. And He fills you with His love, if you obey Him and do His will with fear and with trembling. For all have an inner connection. And you can’t have a relationship with God until you put the beginning of the relationship with Him: the obedience to Him[9].

The Son of God made Himself „obedient unto death [ὑπήκοος μέχρι θανάτου]” [Filip. 2, 8, BYZ]. Obedient as a man to His Father, in order to teach us the perfect obedience to God. And He is not only the perfect example for us of obedience to God, but He is the One who gives us the power, together with the Father and the Holy Ghost, to live in perfect obedience to God. For the crucified Hristos is not a defeated one, but a perfect victor. He dies on the Cross, but on it He completely overcomes all sin, all Hell and the death. Because the Cross does not mean the end of the Lord’s humanity, but the beginning of the eternal life of His humanity, which He assumed in His person. And if He became the beginning of those who are resurrected from the dead, neither is our death our end, but the beginning of our eternal life. For, believing in Him, neither will we die, but we will live and always tell the things of the Lord[10].

The state of joy comes from the purity of our heart. We cannot have paschal joy in our heart, if joy does not spring from our heart. The joy cannot be improvised! The joy cannot be bought from somewhere! Therefore, the sad, hopeless faces, are sad, sin-burdened souls. Whoever is sad is always sad and cannot hide his sadness. While the joy springs from ascesis, from purity of mind and heart, from the many good deeds done with God. The joy is the certainty of God’s presence. Because no one can rejoice except having within him the glory of God, which is his eternal joy[11].

The capitalist ideology ties our happiness to shopping, to what they have to sell. But man’s happiness does not lie in possessions, but in the purity of his soul! Rich or poor, the man can rejoice ghostually, because the joy comes from receiving God’s glory within ourselves. Coming to Church means our coming to joy. For here we buy without money the glory of God, which fills us with holy joy, which all the riches of the world cannot give us. Therefore, the truly rich are ghostual people, they are people full of holiness, because they have the wealth of God within themselves, i.e. His eternal glory. Because this is our joy, peace, happiness and eternal fulfillment[12].

But if people knew that their happiness, from here and the eternal, begins with the confession of their sins, the longest queue would be at Confession. Because the Confession gives you wings. It gives you wings, because it frees you from the burden of sins. People seek their joys, they buy them, because they don’t know that deep, profound joy comes from casting away sins from ourselves. And, freed from them, you are filled with the eucharistic Hristos, with our God incarnate, Who is our eternal joy[13].

But, from sins, many people come to the Church, to the Pharmacy of the cure for all, and leave still unhealed. He enters in Pharmacy, but he does not ask about the Medicament of healing from every disease, nor about the Medicament of immortality. For the Confession heals us from any disease, as long as the disease sits in our soul, and the Medicament of immortality is the Lord Himself, the One who gives Himself to us as the Divine Eucharist. And if we did not stay without Confession and without the Lord, we would all be happy, too happy, because our happiness is our God with Whom we live[14].

The Services of Great Week lead us to the day of the Resurrection of the Lord, to the feast that begins in the middle of the night. We give light to everyone on that night, because we proclaim the eternal light of Hristos, the one that is for all people. For in Him is the life, our eternal life, and His life or His light is the true light of men [Ioannis 1, 4, BYZ]. Therefore, my beloveds, the lighted candles speak to us mysteriously of how our souls and bodies are to be set on fire by His eternal glory. Because the candle sends to His glory, to the divine fire that ignites us and fills us with His love[15].

But, where there is not His love, there is nothing. And His love is where His glory is abundant. And we receive His glory here, in His Holy Church, where we live divinely before Him. Amin[16]!


[1] Started at 6. 22, in day of tuesday, on 8 april 2025. Cloudy sky, zero degrees, wind of 3 km/h.

[2] Iubiții mei, nu-L vom înțelege niciodată pe Dumnezeu, dacă nu înțelegem iubirea Lui cea veșnică pentru noi. Căci iubirea Lui a stat la fundamentul creării lumii și tot iubirea Lui cea veșnică stă la fundamentul mântuirii noastre. Pentru că El S-a coborât la noi, întrupându-Se, pentru ca să ne ridice pe noi la El, la comuniunea veșnică cu El. Dar pentru ca să fim cu El, cu Hristosul mântuirii noastre, viața noastră trebuie să fie Hristos [Filip. 1, 21, BYZ]. Viața noastră trebuie să fie o slujire continuă a lui Hristos și o rugăciune continuă către Hristos, Cel împreună slăvit și închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că numai astfel înțelegem iubirea Lui, dacă ne umplem de iubirea Sa pentru noi și ne raportăm față de toți cu iubire, cu iubirea pe care am învățat-o de la El.

[3] Însă, când iubești oamenii, începi să suferi pentru ei, pentru că vezi neîmplinirile din viața lor, vezi necazurile și durerile lor. Dar când iubești oamenii ai și ispite și necazuri din cauza lor, pentru că sunt și împotrivitori, sunt și cei care nu vor voia lui Dumnezeu prea ușor. De aceea, noi nu numai credem în Dumnezeu și Îl iubim pe El, ci și pătimim pentru El [Filip. 1, 29, BYZ], pentru că suportăm toate pentru El. Iar suferința noastră pentru mântuirea aproapelui nostru ne dă să ne facem părtași Patimilor Sale cele pentru noi, căci suferința noastră pentru alții e din iubire pentru ei, așa după cum, din cea mai mare iubire pentru noi, Domnul Și-a întins mâinile Sale pe Cruce și a îmbrățișat deodată întreaga umanitate în iubirea Sa pentru noi.

[4] Trebuie să trăim în noi cu gândul Domnului [Filip. 2, 5, BYZ]. Adică să avem în noi iubirea cu care El ne iubește veșnic. Pentru că trebuie să gândim toate ale vieții noastre din perspectiva binecuvântată a iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci El S-a golit pe Sine, luând chipul robului, făcându-Se ascultător până la moartea pe Cruce [Filip. 2, 7-8, BYZ], pentru ca să mântuie pe tot omul care crede în El și în Tatăl Lui și în Duhul Cel Sfânt. Și a-l mântui înseamnă a-l scoate din robia demonilor, pentru a-l umple pe el de slava Lui cea veșnică, care e comună Tatălui și Duhului Sfânt. Dar ca să stăm întru slava Lui cea veșnică, noi trebuie să ne lucrăm mântuirea noastră cu frică și cu cutremur [Filip. 2, 12, BYZ]. Cu frică dumnezeiască în noi înșine și cu cutremurare sfântă, plină de iubire, pentru că El e cu noi și în noi, prin slava Lui, în toate zilele vieții noastre și ne ajută în tot ceea ce facem.

[5] A ne lucra mântuirea înseamnă a ne curăți neîncetat sufletele și trupurile noastre. Căci acolo unde oamenii se curățesc neîncetat, ei se umplu de vederi și simțiri dumnezeiești și cresc neîncetat în sfințenie. Mântuirea se lucrează, e o viață continuă cu Dumnezeu, pentru că mântuirea e însăși viața noastră cu Dumnezeu. Simțirea Lui în noi și cu noi e însăși mântuirea noastră. Căci avem conștiința fermă și plină de iubire că El, Dumnezeul mântuirii noastre, e cu noi și nimeni împotriva noastră. Și libertatea dumnezeiască pe care ne-o dă mântuirea, pe care ne-o dă viața cu Dumnezeu, e împlinirea noastră cea veșnică, pentru că libertatea duhovnicească este locuirea Lui în noi prin slava Lui.

[6] Nu putem iubi pe nimeni duhovnicește, dacă nu avem iubirea Lui în noi înșine! Pentru că iubirea Lui ne dă să ne jertfim duhovnicește pentru aproapele nostru. Și iubirea Lui fiind în noi e însăși libertatea noastră cea sfântă, pentru că am primit iertarea păcatelor noastre prin mila Lui și ne odihnim întru pacea Lui. Și mila Lui e mai bună decât zeci de vieți, pentru că mila Lui e mântuitoare. Mila Lui e mântuirea noastră, e cea care ne umple pe noi de libertatea Lui cea sfântă.

[7] A ne lucra mântuirea înseamnă a merge spre ceea ce vrea Dumnezeu cu noi. Căci El este „Cel care lucrează în noi și a voi și a lucra pentru bunăvoire [ὁ ἐνεργῶν ἐν ὑμῖν καὶ τὸ θέλειν καὶ τὸ ἐνεργεῖν ὑπὲρ τῆς εὐδοκίας]” [Filip. 2, 13, BYZ]. Însă, în comparație cu cei care se declară autonomi față de Dumnezeu și față de oameni, care cred că își au viețile în propriile lor mâini, viețile noastre sunt vieți lucrate împreună cu Dumnezeu, pentru că Îl lăsăm pe El să ne spună cum să trăim creștinește și să ne întărească spre viața creștină, sfântă, a Lui. Bunăvoirea omului înseamnă voia lui Dumnezeu. Căci El ne învață ce e bine, ce e curat, ce e sfânt, ce e împlinitor în viața noastră. Și de aceea, viața omului, viața bună a omului, e viața voită de Dumnezeu și ajutată de El întru toate, e viața binecuvântată de El.

[8] Postul ne învață să renunțăm la noi înșine, la poftele, la capriciile noastre, ne învață să punem pofta în cui. Pofta păcătoasă. Căci, în esență, postul redirecționează pofta noastră de la cele pământești la cele dumnezeiești. Pentru că poftim adevărul lui Dumnezeu, poftim viața cu El, poftim pacea și curăția Lui, adică lucrurile care ne împlinesc duhovnicește. Și ținând în noi cuvântul vieții [λόγον ζωῆς] [Filip. 2, 16, BYZ], adică teologia lui Dumnezeu, călcăm poftele trupului pentru ca să ne bucurăm în Domnul [Filip. 3, 1, BYZ]. Căci postul ne pregătește pentru praznic, atâta timp cât ne umple pe noi de bucuria lui Dumnezeu, de bucuria Lui cea sfântă.

[9] Însă bucuria se naște din iubirea și din comuniunea sfântă cu Dumnezeu și cu oamenii! Te bucuri doar dacă iubești și ești împreună cu cei pe care îi iubești. Și ca să fii împreună cu alții trebuie să fii mai întâi de toate cu ei în inima ta. Și ca să fii mereu cu ei trebuie să te rogi mereu pentru ei. Și te rogi mereu pentru alții, dacă îi iubești. Și îi iubești, dacă Dumnezeu te-a umplut de iubirea Lui. Și El te umple de iubirea Lui, dacă asculți de El și faci voia Sa cu frică și cu cutremur. Căci toate au legătură interioară. Și nu poți să ai o relație cu Dumnezeu până când nu pui începutul relației cu El: ascultarea de El.

[10] Fiul Lui Dumnezeu S-a făcut pe Sine „ascultător până la moarte [ὑπήκοος μέχρι θανάτου]” [Filip. 2, 8, BYZ]. Ascultător ca om față de Tatăl Său, pentru ca să ne învețe pe noi ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu. Și El nu doar că este exemplul desăvârșit pentru noi de ascultare față de Dumnezeu, dar El e Cel care ne dăruie puterea, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de a trăi în ascultare desăvârșită față de Dumnezeu. Căci Hristos Cel răstignit nu este un înfrânt, ci un biruitor desăvârșit. El moare pe Cruce, dar biruie pe ea în mod desăvârșit tot păcatul, tot Iadul și moartea. Pentru că Crucea nu înseamnă sfârșitul umanității Domnului, ci începutul vieții veșnice a umanității Sale, pe care El a asumat-o în persoana Sa. Și dacă El S-a făcut începutul celor înviați din morți, nici moartea noastră nu e sfârșitul nostru, ci începutul vieții noastre celei veșnice. Căci, crezând în El, nici noi nu vom muri, ci vom fi vii și vom povesti mereu lucrurile Domnului.

[11] Starea de bucurie vine din curăția inimii noastre. Nu putem avea bucurie pascală în inima noastră, dacă bucuria nu țâșnește din inima noastră. Bucuria nu se poate improviza! Bucuria nu poate fi cumpărată de undeva! De aceea, fețele triste, fără speranță, sunt suflete triste, împovărate de păcate. Cine e trist, e trist întotdeauna și nu își poate ascunde tristețea. Pe când bucuria țâșnește din asceză, din curăția minții și a inimii, din multele fapte bune făcute cu Dumnezeu. Bucuria e certitu- dinea prezenței lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu se poate bucura decât având în el slava lui Dumnezeu, care e bucuria lui cea veșnică.

[12] Ideologia capitalistă leagă fericirea noastră de cumpărături, de ceea ce au ei de vândut. Dar fericirea omului nu stă în bunuri, ci în curăția sufletului său! Bogat sau sărac, omul se poate bucura duhovnicește, pentru că bucuria vine din primirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine. Venirea la Biserică înseamnă venirea noastră la bucurie. Căci de aici cumpărăm fără bani slava lui Dumnezeu, care ne umple de bucurie sfântă, pe care nu ne-o poate da toate avuțiile lumii. De aceea, adevărații bogați sunt oamenii duhovnicești, sunt oamenii plini de sfințenie, pentru că au bogăția lui Dumnezeu în ei înșiși, adică slava Lui cea veșnică. Pentru că aceasta e bucuria, pacea, fericirea și împlinirea noastră veșnică.

[13] Dar dacă oamenii ar ști că fericirea lor, de aici și cea veșnică, începe cu spovedirea păcatelor lor, cea mai mare coadă ar fi la Spovedanie. Pentru că Spovedania îți dă aripi. Îți dă aripi, pentru că te eliberează de povara păcatelor. Oamenii își caută bucuriile, și le cumpără, pentru că nu știu că bucuria cea adâncă, profundă, vine din aruncarea păcatelor din noi înșine. Și, eliberat de ele, te umpli de Hristosul euharistic, de Dumnezeul nostru întrupat, Care e bucuria noastră cea veșnică.

[14] Dar, din păcate, mulți vin la Biserică, la Farmacia vindecării tuturor, și pleacă tot nevindecați. Intră în Farmacie, dar nu întreabă de Medicamentul vindecării de orice boală și nici de Medicamentul nemuririi. Căci Spovedania ne vindecă de orice boală, atâta timp cât boala stă în sufletul nostru, iar Medicamentul nemuririi e Însuși Domnul, Cel care ni Se dăruie pe Sine ca Dumnezeiasca Euharistie. Și dacă nu am sta fără Spovedanie și fără Domnul, cu toții am fi fericiți, prea fericiți, pentru că fericirea noastră este Dumnezeul nostru cu Care noi trăim.

[15] Slujbele Săptămânii Mari ne duc către ziua Învierii Domnului, către praznicul care începe în mijlocul nopții. Dăruim lumină tuturor în acea noapte, pentru că vestim lumina lui Hristos cea veșnică, cea care e pentru toți oamenii. Căci în El este viața, viața noastră cea veșnică, și viața Lui sau lumina Sa este lumina cea adevărată a oamenilor [Ioannis 1, 4, BYZ]. De aceea, iubiții mei, lumânările aprinse ne vorbesc tainic despre cum sufletele și trupurile noastre trebuie să fie aprinse de slava Lui cea veșnică. Pentru că lumânarea trimite la slava Lui, la focul cel dumnezeiesc care ne aprinde pe noi și ne umple de dragostea Lui.

[16] Însă, unde nu e dragostea Lui, nimic nu e. Și dragostea Lui e acolo unde e slava Lui din belșug. Și primim slava Lui aici, în Biserica Sa cea Sfântă, unde noi trăim dumnezeiește înaintea Sa. Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [158] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

8. „Să-i facem lui ajutor ca el”[1].

Cer iudeului și păgânului să caute și să găsească acest ajutor, pe care l-a făcut Dumnezeu ca să ajute întreaga spiță omenească. O ajutătoare nu pentru plăcerea trupească, nici pentru însămânțarea copiilor din sângele cuiva, ci o ajutătoare și o soție care nu trădează niciodată[2]; mântuitoare, păzitoare, luminătoare, blândă, curățind și nu păcătuind, îndrumătoare către Împărăția lui Dumnezeu[3], mai degrabă decât cineva care te dă afară [de acolo].

O ajutătoare care îi naște pe pruncii vieții și moștenitorii vieții veșnice. O ajutătoare care face din magi Apostoli[4], care transformă vameșii în Evangheliști[5], o ajutătoare care dă odihnă celor care lucrează/ se ostenesc[6], care face teologi din tâlhari[7], care face desfrânatele mai sfinte decât fecioarele[8]. O ajutătoare care dă viață morților[9], care trezește lumea locuită din moartea idolatriei. O ajutătoare care nu scade, o ajutătoare nebiruită, o ajutătoare fără vină, nestricăcioasă.

Ea a mântuit împărățiile, toate țările, toate semințiile și toate limbile popoarelor[10]. Ea a ajutat întreaga spiță omenească. Ea i-a ridicat pe cei care căzuseră. Ea i-a vindecat pe cei care erau bolnavi. Ea a replăsmuit creația. De aceea, Domnul Dumnezeu a zis despre ea – și vorbesc despre Biserică – „Nu [este] bine a fi omul singur”[11]. Și de aceea, Dumnezeu Cuvântul S-a făcut una cu Biserica, astfel încât omul să nu fie niciodată singur, ci în întregime cu Dumnezeu Cel într-un ipostas, și a făcut ca Biserica, prin virtuți, să fie una cu El: „Să-i facem lui ajutor ca el”[12].

IV. 1. Cum a venit întru ființă acest ajutor? Ascultă! Textul adaugă îndată: „Și încă a zidit Dumnezeu din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului și le-a adus pe ele la Adam [ca] să vadă cum le va numi pe ele. Și tot sufletul cel viu, care a fost numit el de Adam, acesta [este] numele său. Și a numit Adam numele tuturor dobitoacelor și al tuturor păsărilor cerului și al tuturor fiarelor câmpului”[13].

Neînțelegerea care s-a iscat între tâlcuitori despre acest pasaj nu este nici simplă și nici neînsemnată. Unii zic că acestea sunt primele dobitoace și fiare și păsări[14]. Dar alții răspund că cealaltă creație, a doua creație, este profețită [aici]. Și aceasta se potrivește cu cuvântul: „Deci dacă [este] cineva în Hristos, creație nouă [este]”[15]. Ființele de aici reprezintă neamurile diferite care au fost aduse împreună în Biserica lui Dumnezeu.


[1] Fac. 2, 18.

[2] Cf. Fac. 3, 6.

[3] Cf. Fac. 3, 23-26.

[4] Cf. Mt. 2, 1-12; Fapt. Ap. 8, 9-24.

[5] Cf. Mt. 9, 9; Mc. 2, 14; Lc. 5, 27-28.

[6] Cf. Mt. 11, 28-30.

[7] Cf. Lc. 23, 39-43.

[8] Cf. Mc. 16, 9; Lc. 7, 36-50; In. 7, 53 – 8, 11.

[9] Cf. Mt. 9, 18-26; Mc. 5, 21-43; Lc. 7, 11-17; 8, 40-56; In. 11, 1-44.

[10] Cf. Fac. 12, 3; 18, 18.

[11] Fac. 2, 18.

[12] Fac. 2, 18.

[13] Fac. 2, 19-20.

[14] Cf. Fac. 1, 20-25.

[15] II Cor. 5, 17.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [157] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

5. Câte astfel de ajutoare au fost? Numărătoarea ar fi lungă și nu am avea timp destul și nici papirus și nici moduri de a descrie câte și ce fel de lucruri s-au întâmplat prin spița femeiască în lume, dintru început și până la sfârșitul vremurilor: în vremea Patriarhilor, a Profeților, iudeilor, împăraților, a celor credincioși, și asemenea la elini, haldei, egipteni, troieni, eroi, romani, și la dușmanii lor.

Dacă femeia devine ajutor, atunci de ce Scriptura zice: Vinul și femeile despart [pe om] de Dumnezeu[1]? Și câți, spune-mi, nu au părăsit pe Dumnezeu pentru o femeie? Pentru aceasta chiar Salomon, după ce a cunoscut răutatea femeiască[2], a zis că între mii de bărbați vei găsi unul credincios, dar între femei nu vei găsi niciuna[3].

6. Nu spunem acestea pentru a acuza firea sau creația lui Dumnezeu. Toate cele zidite de Dumnezeu sunt bune[4]. Dar ne mirăm de acest ajutor, despre care Dumnezeu a zis: „Nu [este] bine a fi omul singur. Să-i facem lui ajutor ca el”[5].

Dacă nu era bine să fie omul singur, de ce El – Dumnezeu fiind – a creat ceva ce nu era bine? De ce s-a zis doar puțin mai înainte: „Și a văzut Dumnezeu toate câte a făcut și, iată, [erau] bune foarte!”[6]. De ce nu era bun omul singur?

7. Și de ce zice acum că omul era cu totul singur? Când a fost plăsmuit, îl auzim pe povestitor spunând: „Și l-a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, [parte] bărbătească și [parte] femeiască [i-]a făcut pe ei. Și i-a binecuvântat pe ei Dumnezeu, zicându-le: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul»”[7]. Deja îi făcuse pe ei bărbat și femeie împreună și El i-a binecuvântat pe ei amândoi și i-a așezat pe ei stăpânitori a toate de pe pământ[8]. Și iarăși, după toate acestea, El le-a dat lor poruncă în Paradis ca să mănânce din orice pom[9]. „Dar din pomul”, a zis El, „cel [pentru] a cunoaște binele și răul nu veți mânca din el”, ca să nu muriți[10]. Deci cum se face că, după toate acestea, El a zis: „Nu [este] bine a fi omul singur. Să-i facem lui ajutor ca el”[11]?

Cu siguranță îmi vei spune că acesta a fost un rezumat sau un sinopsis al evenimentelor anterioare, iar apoi a venit o descriere mai amănunțită a lui Adam și a Evei, care deja veniseră întru ființă după chipul lui Dumnezeu. Adevărul lucrurilor este încă și mai minunat. Susțin și întăresc că este despre Hristos și despre Biserică[12]. Este nevoie să luăm seama cu grijă și adâncă pătrundere la faptul că Dumnezeu nu vorbește despre o singură persoană atunci când spune: „Nu [este] bine a fi omul singur”[13]. El vorbește despre firea tuturor ființelor umane, la singular și pe scurt. El nu spune numele unui singur individ sau persoane, pentru că indică toată umanitatea când zice: „Nu [este] bine a fi omul singur. Să-i facem lui ajutor ca el”[14]. Adică: pentru toți oamenii, pentru tot neamul, pentru întreaga fire umană.

Acest lucru este evident din următoarele. Când Dumnezeu a vrut să facă potopul, auzim Scriptura că zice: „Și a fost gândind Dumnezeu că l-a făcut pe om”[15]. Adică: întregul neam [omenesc]. Și iarăși: „Îl voi șterge pe omul pe care l-am făcut”[16]. Și iarăși: „zace mintea omului cu grijă în cele rele din tinerețe[a sa]”[17]. Așa după cum acele afirmații sunt despre întregul neam omenesc, la fel și cuvântul „Nu [este] bine a fi omul singur”[18] a fost zis despre fiecare ființă umană.


[1] Cf. Eccl. 19, 2; Înț. lui Sal. 1, 3.

[2] Cf. I Împ. 11, 1-10.

[3] Eccl. 7, 28; cf. Par. 20, 6.

[4] Cf. Fac. 1: 4, 8, 10, 12, 18, 21, 31.

[5] Fac. 2, 18.

[6] Fac. 1, 31.

[7] Fac. 1, 27-28.

[8] Cf. Fac. 1, 28.

[9] Cf. Fac. 2, 16.

[10] Fac. 2, 17.

[11] Fac. 2, 18.

[12] Cf. II Cor. 5, 20.

[13] Fac. 2, 18.

[14] Fac. 2, 18.

[15] Fac. 6, 6.

[16] Fac. 6, 7.

[17] Fac. 8, 21.

[18] Fac. 2, 18.

Sermon at the Lord’s Entry into Jerusalem [2025]

My beloveds[1],

 

it seems incredible, from our perspective, those of today, the blindness of Israil. How can you stand with God incarnate, next to you, and not see Him? How can He pass by you and not feel His presence? And yet, for many from Israil, the Lord was an absent presence. A presence that didn’t change them. And it didn’t change their interior, because He was asking them to believe in Him, to see ghostually, to see beyond His humanity. To feel His divinity[2].

For He humbled Himself and became incarnate for us so that He might come close to us and that we might know Him more fully. His coming to us was because we could not ascend to Him. And He came and always comes to us, so that we might know Him deeply, intimately, on the God of our salvation. And to know Him means to remain with Him. To be with Him always[3].

The Church of Israil had to be understood ghostually in order to see on Mașiah. The entire Temple of Israel was a ladder to Hristos, to His ghostual understanding. And the Mostpure Mistress Maria, Saint Simeon the God-Receiver, Saint Anna the Prophetess, Saint Iosif, the Betrothed of the Teotocos, prove the fact that the Church of Israil gave birth to Saints, if you lived ghostually in the faith of Israil. If there had been more people who could have ghostually seen the Lord, things would have been different. But Israil’s spiritual bankruptcy is due to their fixation on the formal aspects of the law to the detriment of ghostual living[4].

Only that, what happened to Israil 2000 years ago is also happening to us, today! Although we are born of God through Baptism, we do not feel Him in our daily lives. We do not feel Him, because we do not live with Him in ourselves. For if we had the glory of God within us, we would always feel His glory wherever we were and we would behave ghostually in every aspect of our lives. But we have become as blind as the Israil who did not see Hristos on the colt of a donkey[5].

The absent presence from Israil has transformed into the dead God of postmodernity. When people no longer felt Him within themselves, they declared God dead. The death of God is a ghostual experience, because He did not die for the world, but the world for Him. The world died for Him, because it had turned away from Him inwardly and no longer felt His glory within itself. And those who felt the living God dead were those who were no longer part of the Church of God from 1054[6].

The westerner without the Church no longer felt God, and this is his painful truth. Because he did not pretend to feel what he could no longer feel, as long as he is outside the Church of God. And he, when he declared God dead, spoke the truth about himself, about his ghostually dead soul. But the orthodox, the son of the Church, does not become a man without God because he does not have a Church, but because he does not want to have anything to do with the Church of God. And his sin is enormous. Because the heterodox looks for what he doesn’t have, while our orthodox kicks at what he has[7].

And an orthodox who does not come to Church is a jew who does not see the Lord walking on the roads of Israil. The Lord was fulfilling the Scriptures at every step, fulfilling what He had foretold through the Prophets, but Israil, who was reading the Scripture, did not see this. And he could not see, because he was sick of literalism. And in order to see beyond the letters, you must see ghostually. The orthodox believes that he sees, but he cannot prove his ghostual sight. He supposes that his imaginings of himself take the place of divine visions. But he who sees ghostually, he is with God, he lives with Him unceasingly, and his ghostual sight is the sign of his soul’s health[8].

Those who did not see then, do not see now either, because they do not see for the same reason: for the sinfulness of their life. They were jealous of God, they hated Him, they couldn’t stand His miracles, they couldn’t stand His mercy towards people, they didn’t want His forgiveness. Those who do not come to Church do not come for the same reason: because they are indifferent to Him, because they do not love Him, because they do not want His forgiveness, because they do not want to live eternally with Him[9].

But today’s feast, my beloveds, is full of light and holy beauty, because He announces to us the boundless love of God for us. For, although He knew that the Cross awaited Him in Ierușalaim, He entered the city humbly and meekly, in order to show us that true wealth is the life with God and not the passing honors. He was greeted with palm branches and asking for His salvation, for the Emperor of Israil [Ioannis 12, 13, BYZ] is Hristos the Lord. And we ask Him to always be with us and in us, together with the Father and the Holy Ghost, so that we may be alive and not ghostually dead. For the ghostual death is the Hell, into which we will descend for eternity, if we remain dead to God[10].

The Lord came to die for us, so that he might also rise for us. He rose from the dead for us, so that He might give us the power to rise from the death of sin. From the death that all sin brings within us. When we confess our sins, the Lord forgives us and takes us out of Hell and makes us alive into Him. We experience His resurrection every time, at every confession, because our exit from Hell is real. He forgives us and frees us from our sins, takes us out of Hell and we live into His joy. Therefore, the paschal joy is the joy that begins with the forgiveness of sins and the sharing with the Lord. And this week we are waiting for you to rejoice with Him, confessing and sharing with the Lord of glory. Amin[11]!


[1] Started at 7.43, in day of wednesday, on 2 april 2025. Cloudy sky, 10 degrees, wind of 16 km/h.

[2] Iubiții mei, pare incredibilă, din perspectiva noastră, a celor de azi, orbirea lui Israil. Cum să stai cu Dumnezeu întrupat, lângă tine, și să nu Îl vezi? Cum să treacă pe lângă tine și să nu simți prezența Lui? Și cu toate acestea, pentru mulți din Israil, Domnul era o prezență absentă. O prezență care nu i-a schimbat. Și nu i-a schimbat interior, pentru că El cerea de la ei credința în El, cerea să vadă duhovnicește, să vadă dincolo de umanitatea Lui. Să simtă dumnezeirea Lui.

[3] Căci El S-a smerit pe Sine și S-a întrupat pentru noi ca să vină în apropiere de noi și să Îl putem cunoaște și mai deplin pe El. Venirea Lui la noi a fost pentru că noi nu puteam să urcăm la El. Și El a venit și vine mereu la noi, pentru ca noi să Îl cunoaștem în mod profund, în mod intim pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre. Iar a-L cunoaște pe El înseamnă a rămâne cu El. A fi cu El mereu.

[4] Biserica lui Israil trebuia înțeleasă duhovnicește pentru ca să Îl vezi pe Mașiah. Tot Templul lui Israil era o scară spre Hristos, spre înțelegerea Lui duhovnicească. Iar Preacurata Stăpână Maria, Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu, Sfânta Profetesă Anna, Sfântul Iosif, Logodnicul Născătoarei de Dumnezeu, dovedesc faptul că Biserica lui Israil năștea Sfinți, dacă trăiai duhovnicește în credința lui Israil. Dacă ar fi fost mai mulți cei care L-ar fi putut vedea duhovnicește pe Domnul, altfel ar fi stat lucrurile. Dar falimentul spiritual al lui Israil se datorează fixării lor pe aspectele formale ale legii în detrimentul trăirii duhovnicești.

[5] Numai că, ce s-a petrecut cu Israil acum 2000 de ani se petrece și cu noi, astăzi! Deși suntem născuți din Dumnezeu prin Botez, noi nu Îl simțim pe El în viața de zi cu zi. Noi nu Îl simțim pe El, pentru că nu trăim cu El în noi înșine. Căci dacă am avea slava lui Dumnezeu în noi, am simți mereu slava Lui oriunde am fi și ne-am comporta duhovnicește în fiecare aspect al vieții noastre. Dar noi am ajuns la fel de orbi ca Israilul care nu L-a văzut pe Hristos pe mânzul asinei.

[6] Prezența absentă din Israil s-a transformat în Dumnezeul mort al postmodernității. Când oamenii nu L-au mai simțit în ei înșiși, L-au declarat mort pe Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu este o experiență duhovnicească, pentru că nu El a murit pentru lume, ci lumea pentru El. Lumea a murit pentru El, pentru că s-a îndepărtat interior de El și nu a mai simțit slava Lui în ea însăși. Și cei care L-au simțit mort pe Dumnezeul Cel viu au fost cei care nu mai făceau parte din Biserica lui Dumnezeu de la 1054.

[7] Occidentalul fără Biserică nu L-a mai simțit pe Dumnezeu și acesta e adevărul lui cel dureros. Pentru că el nu s-a prefăcut că simte ceea ce nu mai poate simți, atâta timp cât e în afara Bisericii lui Dumnezeu. Și el, când L-a declarat pe Dumnezeu mort, a spus adevărul despre el însuși, despre sufletul lui mort duhovnicește. Dar ortodoxul, fiul Bisericii, nu ajunge un om fără de Dumnezeu pentru că nu are Biserică, ci pentru că nu vrea să aibă nicidecum de-a face cu Biserica lui Dumnezeu. Și păcatul lui este enorm. Pentru că eterodoxul caută ceea ce n-are, pe când ortodoxul nostru dă cu piciorul la ceea ce are.

[8] Și un ortodox care nu vine la Biserică este un evreu care nu Îl vede pe Domnul mergând pe drumurile lui Israil. Domnul împlinea Scripturile la tot pasul, împlinea ceea ce prevestise prin Profeți, dar Israil, care citea Scriptura, nu vedea acest lucru. Și nu vedea, pentru că era bolnav de literalism. Și ca să vezi dincolo de litere, trebuie să vezi duhovnicește. Ortodoxul crede că vede, dar nu poate să dovedească vederea lui duhovnicească. El presupune că imaginațiile lui despre el însuși țin loc de vederi dumnezeiești. Dar cel care vede duhovnicește, acela este cu Dumnezeu, trăiește cu El neîncetat, și vederea lui duhovnicească e semnul sănătății sale sufletești.

[9] Cei care n-au văzut atunci, nu văd nici acum, pentru că nu văd din același motiv: pentru păcătoșenia vieții lor. Erau geloși pe Dumnezeu, Îl urau, nu Îi suportau minunile, nu Îi suportau mila Lui față de oameni, nu doreau iertarea Lui. Cei care nu vin la Biserică nu vin din același motiv: pentru că sunt indiferenți față de El, pentru că nu Îl iubesc, pentru că nu vor iertarea Lui, pentru că nu vor să trăiască veșnic cu El.

[10] Însă praznicul de azi, iubiții mei, e plin de lumină și de frumusețe sfântă, pentru că El ne vestește iubirea nețărmurită a lui Dumnezeu pentru noi. Căci, deși știa că Îl așteaptă Crucea în Ierușalaim, El intră în cetate smerit și blând, pentru ca să ne arate că adevărata avere e viața cu Dumnezeu și nu onorurile trecătoare. Cu ramuri de finici a fost întâmpinat și cerând mântuirea Lui, căci Împăratul lui Israil [Ioannis 12, 13, BYZ] este Hristos Domnul. Și noi pe Acesta Îl rugăm să fie mereu cu noi și în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru ca să fim vii și nu morți duhovnicește. Căci moartea sufletească este Iadul, în care vom coborî pentru veșnicie, dacă rămânem morți pentru Dumnezeu.

[11] Domnul a venit să moară pentru noi, pentru ca să și învie pentru noi. El a înviat pentru noi din morți, pentru ca să ne dea și nouă puterea să înviem din moartea păcatului. Din moartea pe care o aduce în noi tot păcatul. Când ne spovedim păcatele, Domnul ni le iartă și ne scoate pe noi din Iad și ne face vii întru El. Experimentăm învierea Lui de fiecare dată, la fiecare spovedanie, pentru că ieșirea noastră din Iad e reală. El ne iartă și ne dezleagă de păcatele noastre, ne scoate din Iad și trăim întru bucuria Lui. De aceea, bucuria pascală e bucuria care începe odată cu iertarea păcatelor și cu împărtășirea cu Domnul. Și săptămâna aceasta vă așteptăm să ne bucurăm împreună cu El, spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu Domnul slavei. Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [156] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

3. Repet: întru început, Dumnezeu a hotărât că femeia trupească trebuia să îl ajute pe omul trupesc, iar o femeie nu ar urî niciodată în mod conștient sau nu s-ar mânia sau nu ar părăsi un bărbat. Cu siguranță, o femeie nu ar deveni adulteră. Niciodată o femeie nu ar putea fi văzută ca rea sau oropsitoare. Niciodată nu s-ar ivi o femeie care să uneltească împotriva sau să-și ucidă bărbatul.

Atunci cum se face, pe de altă parte, că vedem femeia că nu devine un ajutor pentru bărbatul ei, ci mai degrabă o ispititoare? Căci ce aprinde, spune-mi, și hrănește flacăra răspândirii [patimei], dacă nu desfrânarea trupurilor și adulterul? Ce a provocat distrugerea universală prin potop dacă nu frumusețea femeilor[1], acele fiice ale oamenilor, pe care fiii lui Sit le-au luat de soții[2]? Dacă femeia a devenit ajutor pentru Adam, de ce noi toți întotdeauna suspinăm în privința ei, din cauză că ea a ajuns stăpâna morții, a stricăciunii și a distrugerii generale?

4. Suntem învățați aceste lucruri de tine, evreul, care ții cu putere Scriptura. Iar o femeie – zic despre sora ta, fiica lui Iacov, părintele tău, cea numită Dina – s-a desfrânat cu Sihem[3]. Datorită pornirii ei, frații ei au trecut prin sabie, în mod nedrept, o cetate întreagă, ucigând pe cei drepți împreună cu cei nedrepți. Apoi, din cauza desfrânării fetei și a măcelului, Dumnezeu a rânduit ca mii [de oameni] să fie înrobiți și să sufere în Egipt pentru patru sute de ani[4]. Cu adevărat, ce fel de ajutor a fost această femeie?

Iar Virsavee a comis adulter cu cel despre care voi gândiți că e Unsul vostru. Zic de David. Ea a uneltit atunci o moarte prin ucidere a soțului ei, Urias[5]. Și chiar dacă David a fost cu desăvârșire iertat pentru aceasta[6], în schimb, cele zece soții ale sale au fost stricate prin desfrânare de către propriul său fiu, Avesalom[7]. Și Dumnezeu a rânduit, prin Profetul Natan, ca sabia să nu părăsească niciodată casa lui David[8]. Aceasta a fost lucrarea femeii frumoase.

Și cine între oameni a fost făcut de Dumnezeu atât de înțelept ca Salomon[9]? Dar femeile i-au înghițit toată înțelepciunea[10]. Și cine a fost mai slăvit ca Iudas, fiul lui Iacov, care a fost așezat de Dumnezeu ca să împărățească peste evrei[11]? Dar femeia Tamar l-a înșelat pe el și a făcut seminția lui rodul adulterului[12].


[1] Cf. Fac. 6, 9 – 7, 24.

[2] Cf. Fac. 6, 2.

[3] Cf. Fac 34, 1-31.

[4] Cf. Fac. 15, 13; Ieș. 12, 40-41.

[5] Cf. II Sam. 11, 1-27.

[6] Cf. II Sam. 12, 13.

[7] Cf. II Sam. 12, 11-12; 15, 16; 16, 21-22.

[8] Cf. II Sam. 12, 10.

[9] Cf. I Împ. 5: 9-11, 26.
Sfântul Anastasios scrie Solomon. Dar în LXX găsim numele Sfântului Împărat sub forma: Salomon.

[10] Cf. I Împ. 11, 1-10.

[11] Cf. Fac. 49, 10.

[12] Cf. Fac. 38, 6-10.

1 2 3 4 5