Mirese… fără cap
Adică toate fetele care se mărită nu au cap sau fac o prostie când se căsătoresc?!
E un mesaj anti-mariaj…sau nu au mai avut material pentru capete?!
Sunt trei magazine diferite…
Psa. Gianina.
Zidul penitenţei
Unori, e bine ca şi pietrele să …vorbească.
Psa. Gianina.
Cine aruncă primul piatra
Versetul respectiv, care se referă la cei care aruncă cu piatra în alţii pe care îi consideră păcătoşi, a devenit ultracunoscut şi e ultrasolicitat în conversaţii private, ca şi în dialoguri publice. De prea puţine ori însă, cu sensul lui scripturistic adevărat. Versetul se referă la omul care o face pe justiţiarul, când există motive ca el însuşi să fie justiţiat.
Mai precis însă, el îl are în vedere pe omul care pretinde că are râvnă pentru adevăr şi dreptate, când el are, de fapt, numai ură, pe care vrea să şi-o satisfacă prin uciderea semenilor. Un om ca acesta este răzbunător şi setos de sânge, dar pretinde că iubeşte dreptatea. Dar, dacă ar iubi dreptatea, ar da şanse de îndreptare celui pe care vrea să îl ucidă.
Tocmai aici e problema, când vine vorba de a da cuiva şansa îndreptării. Şi să ne întoarcem la situaţiile în care este decontextualizat acest verset. E limpede că cei care se opun moralei creştin-ortodoxe şi care cred că ne dau replica, cerându-ne să să nu dăm cu piatra, ei răstălmăcesc adevăratul sens al acestor cuvinte, pentru că nu aşteaptă de la noi o şansă ca să se pocăiască şi să se îndrepteze. Dimpotrivă, ei vor să ne convingă de dreptatea lor, imorală şi anti-ortodoxă, şi să ne facă, dacă se poate să gândim asemenea lor, pentru că li se pare că optica lor este cea veritabilă.
Se pierde din vedere întotdeauna ce urmează după intervenţia Mântuitorului, ca femeia păcătoasă să nu mai fie lapidată: aceleia i se spune să nu mai păcătuieşti! Nici o legătură, deci, cu interlocutorii noştri ofensivi, care n-au de gând să accepte sfaturile Bisericii. Prin urmare, nu este nici pe departe vorba de a da noi cu piatra şi a victimiza pe bieţii adepţi ai unor ideologii şi comportamente denaturate şi aberante, ci de o confruntare între morala şi dogma ortodoxă, pe de o parte, şi gândirea eterodoxă sau ideologiile seculare, pe de altă parte. O confruntare în care se încearcă a se forma impresia că ortodocşii sunt isterici, anistorici şi în contradicţie cu propria lor morală şi credinţă.
Răutatea unor astfel de denigrări bine regizate şi amplu popularizate o sesizează numai cei care cunosc învăţătura ortodoxă, dar şi ipocrizia persoanelor interpelatoare. Acestea mimează o ignoranţă inocentă, agreată de postmodernitate. O ignoranţă care naşte însă, o mulţime de idei şi de nedumeriri, care mai de care mai sfidătoare la adresa Ortodoxiei. Pare o scamatorie cu idei care ies din pălăria minţii, fără ca să aibă nicio realitate în spate.
Purtătorii lor, Coperfielzi ai iluzionismului ideatic-agnostic, par şi ei că le gândesc la cald, vor să bată aparenţele şi să ne facă să credem că sunt nişte căutători inocenţi ai adevărului, care nu fac decât să-şi pună semne de întrebare. Strategia este folosită din plin şi cu oarecare succes de Prigoană şi Oreste, spre exemplu, dar şi de alţii. Însă, importantă este imaginea, nu realitatea, doar ştiţi deviza! În acelaşi timp, reprezentanţii Ortodoxiei sunt proiectaţi drept nişte oameni fideli unei unice perspective şi care nu mai pot să iasă din tradiţia lor şi să mai gândească liber. Liberi sunt numai aceia care îşi ţin gândurile lor într-un joben fantomatic.
Cei care nu ne tolerează credinţa şi comportamentul nostru ortodox, care nu ne tolerează nici măcar dreptul să ne-o apărăm, aceştia ne etichetează ca intoleranţi şi lansatori de pietre împotriva lor, când ei au toate drepturile şi noi din ce în ce mai puţine! Ei lapidează Biserica şi credinţa ortodoxă, din toate poziţiile, şi nu susţin niciodată un dialog onest cu ortodocşii, ci numai dialoguri regizate, cosmetizate abil în favoarea lor.
Psa. Gianina
Sentimente materne
Poţi să iubeşti şi copiii pe care nu i-ai născut.
Cântăreaţa privea un copil foarte talentat dar sărac, cu multă candoare…
Psa. Gianina.
Noi bem bere cu…cerbii
De ce este cerbul mai om… decât prietenul tău?!
O paradigmă a singurătăţii.
Psa. Gianina.
Pericole de ortodox
Pericolul apare când… nu alegi ce trebuie
E un mare pericol să citeşti cărţi mari, grele, de experienţă duhovnicească, când tu nu poţi sau nu vrei să le înţelegi decât aiuristic. Asta nu înseamnă că nu trebuie să citim cele mai sfinte cărţi, însă, trebuie să ne ştim lungul nasului fiecare. Trebuie să avem bunul simţ al întâlnirii cu duhovnicescul scrierilor şi să recunoaştem că suntem mici purici pe lângă ele şi că, nu trebuie să ne erijăm în postura de-o-înălţime cu Sfinţii care le-au scris. Vorbirea la pertu cu Sfinţii arată că am fost cititori aroganţi.
Sau, există pericolul să nu le înţelegi mai deloc, dar să crezi că eşti pe felie, că ştii care e Duhul scrierii. Reţii paragrafe, le foloseşti când nu trebuie, te împăunezi cu lipsa de coerenţă…dar nu te porţi în Duhul comunicat în cartea citită. Adică eşti în stare să te comporţi ca un barbar al spiritului după ce ai citit cele mai sfinte experienţe. Pericolul capital al cititului de carte sfântă e să nu te transformi deloc, să nu gândeşti duhovniceşte, să nu se vadă deloc la tine o manieră mereu nouă de înţelegere, un progres real, izbitor, ci să acţionezi doar în favoarea portofelului sau a imaginii tale.
Există un citit al smereniei şi unul al… grabei. Există şi un citit la normă. Există un citit al cuminţirii şi unul de plictiseală sau…din invidie. Există un citit al excitării şi altul al denigrării. Pericolul cititului e la fel de mare ca pericolul privitului. Când priveşti… eşti văzut! Pentru că, dacă în cartea ta sau în predica ta apar elemente care în viaţa reală nu se probează …undeva, în subteranele fiinţei tale…există interese lamentabile.
Pericolul cititului de carte sfântă e să crezi că cititul înseamnă experienţă. Nu: cititul înseamnă informare spre experienţă! Orice carte, pentru suflet, e ca reţeta de la medicamente: afli cum, în ce doze trebuie administrate şi apoi vine experienţa, apoi te sileşti să ai ceva…experienţă! Cei care au scris cărţi de duhovnicie nu le-au scris din cărţi ci din experienţa lor de viaţă, din munca lor cu ei înşişi.
Alt pericol al citirii e acela să crezi că un Sfânt e cât a scris el sau ai citit tu de la el. Dacă citind pe Sfântul Maxim Mărturisitorul de exemplu, crezi că are o scriitură proastă, banală…sau că Sfânta Scriptură e o carte uşoară…eşti cel mai prost cititor pe care şi l-ar fi dorit Sfinţii; eşti mama prostiei. Şi, dacă începi să scrii, din postura de arhicunoscător…ajungi un eretic vestit. Ereticii vestiţi sunt formaţi din oameni care survolau cărţile şi nu vedeau nicio adâncime demnă de ei, fapt pentru care începeau să scrie despre cât de proşti au fost antecesorii lor pe lângă ei.
Există pericolul să crezi că barba şi baticul te fac mai cuvios decât erai înainte. Există pericolul să crezi că reverenda sau veşmintele preoţeşti te-au făcut cel mai mare Sfânt sau că nu mai ai niciun fel de păcate, tu, care spovedeşti şi păcate au numai cei care vin să se spovedească la tine. Există pericolul de a te simţi, de a te crede şi de a te manifesta ca singurul ochi vigilent al Tradiţiei sau al lui Dumnezeu pe pământ. Excesul de încredere în sine se întâlneşte aici cu excesul de ipocrizie. Nici nu ai putea să te erijezi în singurul apărător al Bisericii sau al Ortodoxiei dacă nu ai trăi din plin complexul insignifianţei. Marii răzvrătiţi ai istoriei au fost nişte oameni torturaţi de propria lor insignifianţă…fapt pentru care au vrut, printr-un exces de putere, să devină o istorie neagră. Şi au ajuns…
Există pericolul ca ortodox de a rămâne în urmă, în lumi iluzorii, crezând că eşti pasagerul lumii tale. Dacă citind un Sfânt din secolul IV sau din secolul XVIII, nu ştii să plantezi ideile sale într-o inimă de secol 21, ca ele să se armonizeze cu pantalonii, celularul şi mustaţa ta de 20 şi ceva de ani sau de 80…eşti închis în lumi paralele. Dar, deopotrivă, există pericolul de a fi halucinat de un viitor ipotetic, în care lumea viază după o himerică armonie a imaginaţiei tale, care nu poate să sară prezentul.
Tot la fel de periculos pericol este să fii, în prezent, un om al sub-prezentului. Adică să nu foloseşti la maximum timpul sau spaţiul alocat vieţii tale, cu resursele pe care le ai, din cauza ideii că viaţa ta nu are nicio importanţă, fapt pentru care te paseizezi zilnic. Din această cauză există ortodocşi cu viteză în relantiu la nivelul gândirii şi al experienţei, alţii care merg la viteza de 2 metri pe zi şi alţii care prind câteva mii de kilometri la oră. Antagonismul se produce atunci când melcul cere să fugă precum leopardul sau trenul să zboare precum libelula. Însă, acest fals antagonism al meritocraţiei personale, se naşte din cauză că nu ştii care îţi e lungul nasului.
Există pericolul să te crezi Sfânt şi să mori lamentabil, după cum există pericolul să te crezi preapăcătos, într-atât de păcătos încât să îţi pui ştreangul de gât sau să nu mai vrei să te schimbi deloc…Există pericolul să te vorbească toată lumea de bine, cum ne-a spus Domnul sau să ţi se ducă vestea în lume şi să vină lumea la tine cu sacul, ca la pomul lăudat…şi să plece foarte dezamăgită.
Există şi pericolul de a te crede de neînlocuit sau providenţial. Există pericolul de a deveni statuie în timpul vieţii sau de a fi toată viaţa un dărâmător de statui, pentru ca să ai şi tu o statuie. Există pericolul să scrii toată viaţa despre tine şi să nu ajungi niciodată la adevăratul tine. Există pericolul să taci prea mult când trebuie să vorbeşti răspicat sau să vorbeşti prea răspicat când auditoriul e sub limita aşteptărilor.
Există un pericol special, am spune noi, de a fi ultracorect în toate, de a vedea cursul vieţii tale, întâlnirile, vorbele tale după un calapod strict personal…fără să dai loc lui Dumnezeu să facă vraişte toate ideile tale despre tine, despre oameni şi viitor. Am întâlnit oameni care aveau viaţă de ceas, viaţă de program, bătută în cuie, de la care nu au abdicat deloc…dar la care experienţa era viciată de aroganţa nepătării.
Da, există pericolul fecioarei care se mărită fecioară şi se crede fără prihană, a celui care nu a păcătuit mult şi nu i s-a iertat mult şi se crede îndreptăţit să îl ignore şi să îl bage în sub-privire pe cel păcătos foarte, există pericolul intelectualului care se crede buricul pământului, există pericolul agramatului în cele ale bunului simţ care are aripi de teolog, există pericolul arhimediatizării care te face să te simţi iubit de toţi, respectat, cu fani în exces…există pericolul sincerităţii brutale căreia i se răspunde cu nesimţire înspăimântătoare.
Există un pericol de noviciat în ale curăţirii de patimi…în care se doreşte să se ardă treptele, să se ajungă la lumina dumnezeiască săptămâna asta, în care se doreşte forţarea mâinii lui Dumnezeu, mai înainte ca tu să ai largheţe de inimă, răbdare, eleganţă, maleabilitate duhovnicească, fineţe de caracter.
Există pericolul dragostei prea mari care stresează pe cel care iubeşte puţin şi profitor. Există pericolul zelului prea mare, a râvnei care e considerată nebunie şi pericolul nebuniei, care pare sfântă…dar e doar clinică. Există pericolul recunoştinţei care poate fi înţeleasă ca dorinţă de parvenire sau ca spionaj. Există pericolul de a minimaliza consecinţele faste sau nefaste în viaţa ta… sau, pericolul de a nu asculta pe Dumnezeu, care Se adresează conştiinţei tale, ci fricii care te învaţă să fii confortabil, nenăucitor, aşezat şi respectabil.
Există pericolul de a rămâne la o treaptă de înţelegere şi de a crede că nu se poate mai sus decât atât sau că nimeni nu gândeşte mai mult sau diferit decât tine. Există pericolul de a avea idei mai mari decât lumea în care te afli sau, să trăieşti cu povara iubirii unor oameni pe care nu îi meriţi. Există pericolul să fii mereu fals, orice ai face tu, inautentic şi există pericolul de a fi prea autentic, într-atât de autentic încât să fii incatalogabil şi, din acest motiv, trecut la index şi ignorat.
Există pericolul, primejdia, situaţia…de a fi bine intenţionat dar prost ghidat, îndrumat defectuos sau ghidat spre viziuni de viaţă reducţioniste, fricoase, sclifosite. Însă, cel mai mare pericol dintre toate e să fii ortodox şi…Dumnezeu să nu Se manifeste în viaţa ta în niciun fel, ci să ai o relaţie de gând, ipotetică cu El, cu Dumnezeu pentru care zici că faci şi dregi.
De aceea există, în opinia noastră, două mari categorii de ortodocşi: ortodocşii cărora dacă le închizi gura, dacă nu mai vorbesc nimic şi dacă tac, dacă îi faci odată să tacă…nu emană nimic din ei duhovnicesc, pentru că sunt ca şi alţii: doar locvaci, doar exclamatori, doar problematizatori de ocazie sau de pahar şi ortodocşi pe care poţi să îi ignori, care pot tăcea cu lunile, cu anii, dar ale căror gesturi, feţe, zâmbete, ochi, guri, păr şi înfăţişare sunt atât de grăitoare, atât de frumoase şi de demne, de măreţe în simplitatea şi sfinţenia lor încât nu se tem că nu sunt crezuţi sau că, dacă dau mâna cu unul de altă religie sau cu un păcătos…îşi pierd pacea inimii.
Poate mai găsiţi şi alte pericole…
Pr. Dorin.
Ştanţe de Bucureşti sau… despre criptologia zidurilor
Arta ştanţelor neconvenţionale îţi sare în ochi numai dacă le urmăreşti pe ziduri, mai mult sau mai puţin părăsite, dacă le simţi mesajul. Ele au în spate o cultură tendenţională dar tăcută. Sunt hieroglife, cuneiforme, pictograme pentru iniţiaţi, ale unei tinereţi care ripostează şi transmite mesaje culturale, politice, economice viguroase, direct în ochii tăi, a grăbitului.
Dacă, a te uita pe garduri crezi că e o ocupaţie a celui care pierde timpul…noi credem că e una a atenţiei. Cel mai mirabil pentru noi a fost că această atenţie este extrem de redusă…la subliminal, la mesajul abia schiţat. Ne-am învăţat cu violenţa reclamelor într-atât, încât nu mai vedem semnele mici de atenţionare. Ne uităm doar la ce e mare…
Şi aceste ştanţe, aceste semnături personale [fiecare e a altui autor, reprezintă un autor] ale unor anonimi cu mesaj, sunt o cenzură sau o replică adusă grăbiţilor, care nu mai citesc nici ceea ce se vede.
Doar câteva exemple…
Despre semnificaţiile lor…altă dată. Poate ne ajutaţi şi dv. sau chiar autorii lor.
De ce nu?!
Pr. Dorin.