Crezul ortodox în Bucovna de la Bălgrad (1699)
Pentru varianta integrală a studiului de faţă intraţi în fila infra din Scribd.
[scribd id=14284208 key=key-1ayizpmi19v0e0wt37k3]
***
1. Introducere
Conform introducerii PS Emilian la ediţia critică[1] recentă a Bucovnei aceasta este „primul abecedar românesc cunoscut, ieşit din teascul tipografiei din Alba Iulia în anul 1699. Menirea de atunci a acestei cărţi – şi credem că şi de acum – e subliniată chiar pe coperta cărţii: să deprindă pe copii cu învăţătura de carte„[2].
Însă Bucovna editată la Alba Iulia în 1699 nu este un simplu abecedar, ca cel de astăzi, în care literele şi învăţarea lor să fie desprinse de latura religioasă a vieţii noastre. Ci acest manual de limbă este un abecedar incipient, urmat de o carte de Religie în toată regula, care are drept intenţie catehizarea / iniţierea elevilor din clasele primare în adevărurile dreptei credinţe.
În textul cărţii, Crezul[3] apare intercalat între Molitva sau Rugăciunea de dimineaţă[4] ( o mică rugăciune pentru copii la trezirea lor din somn) şi Simvol. Preoştennago Atanasia patriarha Alexandriiscago[5] (Simbolul Sfântului Atanasie cel Mare, care în text nu are Filoque[6]).
2. Textul
Crezul ortodox este redat integral în Bucovna de la 1699, în grafie chirilică, între p. 19-21 / 169-173 ale cărţii şi are următoarea transliterare în limba română[7]:
[p. 19 / 169] „MĂRTURISIREA pravoslavnicii credinţă dată într-acesta chip la întâiul în Necheia săbor a toată lumea şi al doilea în Ţarigrad.
Crez întru unul Dumnezău, Tatăl Atotţiitoriul, Fă-
[p. 20 / 171] cătoriul ceriului şi al pământului văzutelor tuturor şi nevăzutelor;
Şi întru unul Domnul Iisus Hristos, Fiiul lui Dumnezău, Unul Născut[8], Carele de la Tatăl S-au născut, mai nainte de toţi vécii;
Lumină den Lumină, Dumnezău adevărat de la Dumnezău adevărat, născut iar nu făcut, Acela ce este deofiinţă cu Tatăl, pren Carele toate s-au făcut;
Carele pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră S-au pogorât din ce[r]iu[9] şi S-au întrupat de la Duhul Sfânt şi den Maria Fecioară, şi S-au făcut om;
Şi S-au răstignit pentru noi supt Pilat den
[p. 21 / 173] Pont, şi au pătimit, şi S-au îngropat, şi au înviat a treia zî după Scripturi;
Şi S-au suit la ceriuri, şi şade de-a direapta Tatălui;
Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Căruia Împărăţie n-are sfârşit.
Şi în Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătoriul, Carele de la Tatăl purcede[10];
Acela ce cu Tatăl şi cu Fiiul este închinat şi slăvit, Carele au grăit prin Proroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Besérecă;
Mărturisescu un Botez întru iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să fie. AMIN”.
În afara celor trei amendamente la transliterarea ediţiei critice citate, pe care le-am enumerat în n. 7 a studiului de faţă, trebuie să precizăm faptul, că am respectat mult mai mult textul slavon decât editorul ediţiei critice, dar am adus şi corecturi de rigoare textului sursă, pentru că am pus virgule, spre exemplu, între atributele Bisericii, care sunt sine qua non în limba română.
3. Discutarea textului
3. 1. Titlul
Mai întâi de toate ne-a atras atenţia titlul, pe care Crezul ortodox niceo-constantinopolitan îl are în Bucovna de la 1699 şi anume: Mărturisirea.
Elevii trebuia să înţeleagă că e vorba de mărturisirea de credinţă, de mărturisirea fundamentală de credinţă a unui creştin ortodox. Crezul ortodox este, cu adevărat, mărturisirea concentrată a credinţei creştine, tocmai de aceea el a fost numit aici, într-un mod foarte inspirat: Mărturisirea.
Şi această mărturisire prin excelenţă este chintesenţa „credinţei pravoslavnice / dreptmăritoare”, care a fost stabilită de către Sfinţii Părinţi, care au participat la discuţiile teologice ale primelor două Sinoade Ecumenice de la Niceea şi Constantinopol.
3. 2. Dumnezeu Tatăl
Bucovna de la 1699 se referă la Dumnezeu Tatăl folosind termenii: Atotţiitorul şi Făcătorul. Se traduce aici Pantocrator cu Atotţiitorul evidenţiindu-se astfel nu atotputernicia divină în primul rând, pe care o propune cuvântul grecesc ca atare, ci coeziunea întregii existenţe în şi prin intermediul lui Dumnezeu Tatăl.
Mai înainte de a fi numit ca Făcător al cerului şi al pământului, adică al celor văzute şi nevăzute, Crezul ortodox vorbeşte despre Tatăl ca despre Atotţiitorul, ca despre Cel care este centrul de susţinere, de echilibru, pe de o parte şi, pe de altă parte, ierminia sau cifrul de înţelegere al întregii creaţii.
Mai înainte de a fi Făcătorul / Creatorul creaţiei în întregimea ei, Dumnezeu Tatăl e mărturisit drept Cel care este capabil să ţină în coeziune întreaga pluralitate a existenţei şi Cel prin care noi putem să înţelegem atât existenţa, cât şi rămânerea în existenţă a creaţiei.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat lumea tocmai pentru că avea intenţia şi puterea de a o crea şi avea, de mai înainte, şi sensul a ceea ce va crea. Iar sensul creaţiei este acela de a fi unitară, de a-şi avea viaţa şi a se regăsi întru El, în comuniune cu El.
Tocmai de aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, că mintea care contemplă şi deduce astfel „sensurile lucrurilor, va ajunge la Dumnezeu Însuşi, ca la cauza, începutul şi scopul ultim al naşterii şi devenirii tuturor şi ca la sânul adânc şi de nedepărtat al întregului cuprins”[11].
Tocmai de aceea Atotţiitorul explică de ce creaţia Făcătorului, Care este El Însuşi, nu este autonomă şi de ce aceasta nu intră în disoluţie. Pentru că Cel care a creat lumea a dorit şi doreşte în mod continuu ca ea să fie în unire cu Sine, pentru că El este sursa de viaţă, izvorul vieţii pentru întreaga existenţă.
3. 3. Dumnezeu Fiul
Prin forma S-au, în mod evident, Bucovna nu indică o formă de plural, ci una de singular, când se referă la Fiul. Tocmai de aceea Fiul este unul şi e Domn. El Se naşte din Tatăl mai înainte de toţi vecii, adică mai înainte de timp. Este Dumnezeu adevărat şi S-a născut din Tatăl ca Lumina din Lumină.
Tocmai de aceea şi precizarea că El este născut de către Tatăl şi nu făcut / nu creat de către Tatăl, adică nu e o creatură a Tatălui, ci Fiul Tatălui.
Am resimţit cu o reală bucurie prezenţa cuvântului deofiinţă în lucrarea de faţă, asimilat ca un cuvânt compus de către limbajul teologic românesc şi care are identitate perfectă cu cel grecesc. Asta demonstrează modul congenial de preluare şi prelucrare a textelor dogmatice ale Bisericii de către străbunii noştri.
Fiul e deofiinţă cu Tatăl, adică are aceeaşi fiinţă cu a Tatălui şi nu e separat, la nivel fiinţial, de Tatăl. Tocmai de aceea ca împreună părtaş la aceeaşi fiinţă dumnezeiască cu Tatăl, Tatăl lucrează prin Fiul crearea tuturor lucrurilor, lucru precizat în sintagma: „pren Carele toate s-au făcut”.
Dumnezeu Tatăl e Făcătorul lumii dar creează toate prin intermediul Fiului Său. Nu le face de unul singur, ci împreună cu Fiul.
Primele afirmaţii despre Fiul Îl pun aşadar pe Acesta în relaţie directă cu Tatăl, pentru că de la Tatăl Îşi ia fiinţa prin naştere şi, mai apoi, se vorbeşte despre conlucrarea Tatălui cu Fiul în actele creaţiei.
Articolele de credinţă despre Fiul, cu alte cuvinte, lămuresc originea şi deofiinţimea Fiului cu Tatăl, pe de o parte iar, pe de altă parte, precizează faptul, că crearea lumii e un act de conlucrare interpersonală la nivelul Treimii şi nu o acţiune singularizantă.
A treia secvenţă a mărturisirii despre Dumnezeu Fiul se ocupă de iconomia / lucrarea Sa pentru mântuirea lumii. Motivul dublu al pogorârii din ceruri a Fiului este format din iubirea Sa pentru oameni şi dorinţa de a-i mântui.
Observăm iarăşi cu mare bucurie că avem de-a face cu un alt corelativ perfect în sintagma: S-a întrupat, prin care Se exprimă modul cum Fiul lui Dumnezeu Se face şi om, fără a renunţa la faptul de a fi Dumnezeu. El Se face om de la Duhul Sfânt – şi implicit şi de la Tatăl, pentru că întreaga Treime a conlucrat la întruparea Fiului – şi din Fecioara Maria, dintru care Fiul Îşi lucrează umanitatea.
El S-a răstignit şi nu a fost răstignit…pentru că El a profeţit moartea Sa prin crucificare şi Şi-a dorit să moară pentru mântuirea întregii lumi.
Datarea istorică a crucificării: în timpul procuratului lui Pilat din Pont. Pătimirea, îngroparea şi învierea Lui sunt conforme profeţiilor vechitestamentare, pe de o parte iar, pe de altă parte sunt conforme cu relatările Sfinţilor Evanghelişti.
Fiul Se suie la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa îndumnezeită, transfigurată. A făcut toate câte a voit şi cele pe care le-a voit le prevestise înainte de a Se întrupa.
Fiul lui Dumnezeu nu rămâne distant faţă de lume, atâta timp cât este Fiul Atotţiitorului, şi prin Care Tatăl ţine în existenţă întreaga creaţie şi în unitate cu Sine. Tocmai de aceea, Cel care ţine lumea în viaţă şi o călăuzeşte spre Sine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, vine ca să judece pe toţi oamenii şi să facă din cei ascultători Sieşi fii ai Împărăţiei Sale.
Însă Împărăţia nu este doar a Fiului, ci a întregii Treimi, pentru că tot ce are Fiul, are şi Tatăl şi Duhul, în afară de caracteristicile lor personale care sunt inalienabile.
3. 4. Dumnezeu Sfântul Duh
Ca şi Tatăl, şi Duhul Sfânt apare în Crezul ortodox mai întâi cu o însuşire definitorie (e Domnul de viaţă făcător) şi apoi cu caracteristica Sa inalienabilă, cu modul Său de originare, adică cu faptul că purcede de la Tatăl. Şi El este deofiinţă cu Tatăl, pentru că purcede din El. Îşi are fiinţa din El prin purcedere, având în comun fiinţa dumnezeiască cu Tatăl şi cu Fiul.
Deofiinţimea Duhului se subînţelege aici, atâta timp cât este închinat şi slăvit împreună cu Tatăl şi cu Fiul ca Dumnezeu. Nu ar fi putut fi închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul dacă nu era deofiinţă cu Ei în dumnezeire.
De aceea Dumnezeul nostru este Treime de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh iar Cele trei persoane sunt deofiinţă.
Dacă Sfântul Duh e amintit, în capitolul hristologic, ca şi [co]participant la naşterea din Fecioară a Fiului lui Dumnezeu, în capitolul pnevmatologic este prezentat ca Cel care a grăit/ a vorbit prin Proroci, adică în conlucrare cu ei. Însă, iarăşi nu trebuie să considerăm că Fiul sau Tatăl nu au vorbit prin Proroci ci numai Duhul, ci Tatăl prin Fiul întru Duhul au prevestit toate cele mântuitoare pentru noi.
Evidenţiem şi faptul, că în textul Bucovnei cuvântul Proroci e scris cu majusculă şi românizat, pentru că primul o nu este dublu ca în greacă.
3. 5. Sfânta Biserică şi Sfintele Taine
Biserica lui Dumnezeu este un loc fundamental al credinţei şi al mărturisirii ortodoxe şi fundamentul ei este Prea Sfânta Treime.
Tocmai de aceea ea este una, e unitară prin fundamentul ei, deşi e formată dintr-o mare diversitate personală; e sfântă, pentru că fundamentul ei e sfânt şi preasfânt, fiindcă e Treimea dumnezeiască; e sobornicească, pentru că credinţa Bisericii a fost dogmatizată de către Sinoadele Ecumenice şi e apostolească, pentru că dogmatizarea Sinoadelor a fost fidelă mărturiei apostolice şi s-a bazat pe urmarea ei cu înţelegere adâncă.
Deşi în Crez se vorbeşte doar despre Botez ca lucrare soteriologică a Bisericii, bineînţeles că Părinţii sinodali au subsumat prin această singură mărturisire a unei Taine a Bisericii pe toate celelalte. De fapt a vrut să spună, că prin mărturisirea faptului că Botezul este Taina care te curăţeşte de păcate şi te face fiu al Bisericii şi prin primirea ei poţi să ajungi să te împărtăşeşti de toate celelalte.
S-a mărturisit prima Taină, cea care te face membru al Bisericii, pentru ca apoi să le trăieşti pe toate celelalte.
3. 6. Eshatologia
Dacă Botezul este mărturisit ca eveniment soteriologic major în viaţa celui credincios, învierea morţilor şi viaţa veacului viitor sunt aşteptate cu dor. Eshatologia Crezului ortodox este miniaturizată la maximum în ceea ce priveşte detaliile transfigurării creaţiei şi a fiinţelor umane, însă iese în evidenţă faptul, că viaţa celui credincios e plină de aşteptare bună, care va fi împlinită de Dumnezeu, Cel care vine să judece viii şi morţii.
4. Ectesisul sinodal şi traducerea lui
Crezul ortodox, definitivat la Sinodul II Ecumenic din Constantinopol [381], poartă numele de „Ectesisul / expunerea/ mărturisirea {de credinţă} a celor 150 de Părinţi” prezenţi la sinod şi are următoarea formă în originalul grecesc: [ o găsiţi în textul integral][12].
Ectesisului dogmatic al Sinodului II Ecumenic are următoare traducere în opinia noastră:
„Credem întru unul Dumnezeu, Tatăl Pantocratorul /Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care dintru Tatăl S-a născut [mai] înainte de toţi vecii; Lumină dintru Lumină; Dumnezeu adevărat dintru Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut; deofiinţă [de aceeaşi fiinţă] cu [fiinţa] a Tatălui, prin Care toate s-au făcut; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat /S-a încarnat[13] dintru Duhul Sfânt şi [dintru] Fecioara Maria şi S-a făcut om/ S-a umanificat; şi S-a răstignit /S-a crucificat pentru noi sub Pilat din Pont şi a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi şi S-a înălţat în ceruri şi şade/ stă în dreapta Tatălui şi iarăşi va veni, cu slavă, [pentru] a judeca viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul şi Făcătorul de viaţă, Care dintru Tatăl purcede, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a vorbit prin Profeţi.
Întru una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică.
Mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului care va să vină. Amin”.
5. Discutarea Crezului din Bucovnă în paralel cu Ectesisul dogmatic
Credem că sunt observabile atât punctele de fidelitate cât şi cele de infidelitate scriptică ale Bucovnei vizavi de Ectesisul grecesc. Însă ceea ce pare infidelitate faţă de textul primar nu e, de fapt, decât rezultatul unei bogate dezvoltări teologice a învăţăturii Bisericii. Şi vom arăta punctul atât pe unele, cât şi pe altele.
Ca şi astăzi de fapt, mărturisirea Crezului ortodox e personalizată, e rostită la persoana întâia. În Ectesis se mărturiseşte Crezul la persoana a doua pentru că el a fost rostit şi semnat de către toţi cei 150 de Părinţi sinodali. De aceea Bucovna începe cu crez / cred şi nu cu credem.
Textul Bucovnei e fidel în traducerea sintagmei „întru unul”, care iniţiază atât vorbirea despre Tatăl, cât şi despre Fiul, dar nu mai foloseşte pe: „şi întru Duhul Sfânt”, când e vorba să iniţieze discuţia despre Duhul Sfânt, ci pe: „şi în Duhul Sfânt”.
Dumnezeu Tatăl este Pantocratorul pentru Ectesis, însă, aşa cum spuneam în secţiunea 3. 2., în Bucovnă apare ca Atotţiitorul şi nu ca Atotputernicul sau Atoatestăpânitorul, conform cu conţinutul său morfematic.
Însă traducerea prin Atotţiitorul a lui Pantocrator este o alegere profund teologică şi nu o deraiere traductorială cu consecinţe dogmatice grave. Analizând un text hristologico-cosmologic al Sfântului Atanasie cel Mare, care făcea referire tocmai la modul cum e înţeles Pantocratorul în Ortodoxie, părintele profesor Dumitru Popescu scria următoarele: „Potrivit Revelaţiei divine, întreaga creaţie îşi păstrează unitatea ontologică în ordinea raţională care izvorăşte din Logosul divin şi [aceasta se] constituie [astfel, într-]un mijloc de dialog între om şi Dumnezeu”[14].
Pentru că Atotţiitorul subliniază faptul, că creaţia nu e numai un act de putere al lui Dumnezeu doar de început, pentru ca apoi lumea să funcţioneze de sine, ci Dumnezeu lucrează în cadrul creaţiei Sale şi o susţine în mod permanent, pentru ca să o aducă în comuniunea deplină cu Sine.
Însă, în mod evident, susţinerea lumii în existenţă e dovada atotputerniciei divine, numai că susţinerea creaţiei din interior arată faptul că nu e vorba de o putere care terorizează şi îndepărtează creaţia de Dumnezeu, ci de una care o atrage şi o uneşte cât mai profund cu Sine.
Aspectul interior al lui Pantocrator, prin echivalarea lui cu Atotţiitorul subliniază, în mod fundamental, că prezenţa lui Dumnezeu în creaţie e una reală şi indispensabilă dar, care nu striveşte, nu deranjează acţiunea liberă a creaţiei şi mişcarea creaţiei spre Sine, prin harul Său.
„Văzutelor tuturor şi nevăzutelor” e un calc semantic după Ectesis.
După cum precizam şi în n. 7 a studiului de faţă, nu putem fi de acord cu Dr. Anton Goţia în transliterarea cu Isus Hristos a abrevierilor IC XC, pentru că textul grecesc prezintă forma: Iisus Hristos.
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi El S-a născut „de la Tatăl” potrivit Bucovnei şi nu „din/ dintru Tatăl„. Însă Bucovna nu a vrut să spună, în principiu, altceva decât originalul.
Aceeaşi sintagmă şi anume: „de la”, apare de încă trei ori în formatul Crezului prezentat de Bucovnă:
1. „Dumnezău adevărat de la Dumnezău adevărat”;
2. „S-au întrupat de la Duhul Sfânt” şi
3. „Carele de la Tatăl purcéde”.
Toate trei apariţiile textuale sunt o traducere a lui ek / din sau dintru ( noi am folosit sensul tare peste tot, sensul primar: dintru): [ ase vedea textul integral].
Sensul forte al lui ek arată modul originii sau prin cine se realizează ceva anume:
1. Fiul Se naşte dintru Tatăl, din persoana acestuia.
2. Fiul Se întrupează dintru / prin conlucrarea Sfântului Duh şi dintru Fecioara Maria.
3. Duhul purcede dintru Tatăl, din persoana Tatălui.
Se traduce în mod perfect în Bucovnă:
1.„născut iar nu făcut”
2. deofiinţă [дєшфїиңџь] apare ca un cuvânt compus, de sine stătător, la fel ca în greacă [omoousion] iar nu „de o fiinţă”, ca în transliterarea autorului nostru;
3. „S-au întrupat”
4. „S-au făcut om”
5. „cu slavă”;
6 împreună „închinat şi slăvit” .
Însă Bucovna este infidelă faţă de Ectesis în următoarele puncte:
1. „Domnul de viaţă făcătorul” în loc de : „Domnul şi Făcătorul de viaţă”.
2. „Carele au grăit prin Proroci” în loc de : „Care a vorbit prin Profeţi” .
3. „sobornicească” în loc de „catolică /catolicească”.
În ceea ce priveşte sintagma primă: Domnul de viaţă făcătorul credem că s-a operat o contragere a celei greceşti, pentru că, în esenţă, textul Bucovnei afirmă acelaşi lucru: că Duhul Sfânt e Domnul, Cel care este făcător de viaţă, Care dă viaţă continuă creaţiei Sale.
A doua alegere traductorială, cea referitoare la Proroci în loc de Profeţi e o cutumă până astăzi în limbajul liturgic. Se preferă cuvântul proroc în locul celui de profet.
A treia infidelitate majoră a Bucovnei are o explicaţie profund teologică ca şi cea referitoare la traducerea lui Pantocrator cu Atotţiitorul.
Aminteam la 3. 5., că Biserica este sobornicească tocmai prin aceea că are fundament apostolic şi, de-o potrivă, trecut prin filtrul şi reconfirmarea Sinoadelor Ecumenice. Părinţii sinodali au dogmatizat, în conglăsuire sfântă cu Apostolii, cele ale dreptei credinţe.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae, referindu-se la înlocuirea celui de al treilea atribut al Bisericii, din Ectesis, cu forma sobornicească, scria în Dogmatica sa:
„Traducătorii slavi ai Crezului niceo-constantinopolitan au redat termenul grec catholiki prin sobornuiu din resentiment faţă de Biserica din Apus, dar, probabil şi pentru că sensul de universală dat de această Biserică cuvântului catholiki nu redă fidel înţelesul acestuia. Traducerea românească a adoptat din aceleaşi motive termenul slav, numind Biserica sobornicească.
Acest termen are un sens mai apropiat de înţelesul cuvântului catolică. Prin el se exprimă modul sinodal de păstrare a învăţăturii Bisericii la nivel episcopal, dar şi modul general comunitar al practicării învăţăturii”[15].
Însă acea Biserică e catolică / universală, care are o legătură directă şi nefalsificată cu Sinoadele Ecumenice şi numai aceea e şi apostolică, pentru că Sinoadele Ecumenice au aprofundat teologia Apostolilor şi a urmaşilor lor.
6. Concluzie
Astfel, putem conchide faptul, că toate divagaţiile de la textul Ectesisului au motivaţii teologice profunde şi că textul Crezului niceo-constantinopolitan din Bucovna din 1699 nu diferă în mod fundamental de cel pe care îl avem astăzi în cultul nostru. Este uimitoare atenţia cu care a fost redactat Crezul în primul Abecedar şi Manual de Religie al românilor.
Astăzi, cu atât mai mult ar trebui să fim atenţi la fidelitatea faţă de sursele editate şi la nuanţele interpretării lor.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
[1] Vom folosi în acest studiu *** Bucoavna. Bălgrad 1699, ediţie critică, tipărită din inţiativa şi cu binecuvântarea PS Emilian, Episcop al Alba Iuliei, Ed. Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia, 1989, 390 p. Când vom trece la citarea din manuscrisul Bucovnei, prima pagină e cea a manuscrisului, pe când a doua pagină a citaţiei este cea a ediţiei citate. Titlul original al cărţii e Bucovnă , cf. Idem, p. 1 /133. Dr. Anton Goţia spune în Notă asupra ediţiei, apud Idem, p. 121: „am preferat varianta Bucoavnă, diferită de ce a originalului – Bucovnă – , întrucât acesta s-a impus în didactica noastră veche”. Noi vom rămâne la titlul de facto al cărţii.
[2] Cf. PS Emilian, Cuvânt înainte, apud Idem, p. 5.
[3] Idem, p. 19-21 /169-173.
[4] Idem, p. 18-19 /167-169.
[5] Idem, p. 22-28 / 175-187.
[6] Textul critic de faţă a fost stabilit după originalul facsimilat al cărţii, cf. Dr. Anton Goţia, Notă asupra ediţiei, apud Idem, p. 121. În aceeaşi pagină citată acum, Dr. Anton Goţia precizează faptul, că „textul Bucoavnei de la Bălgrad a fost reluat în 1744 în Bucoavna apărută la Cluj…[şi] diferenţele de text şi limbă faţă de ediţia princeps au fost tratate la subsol sub sigla B 1744„. De aceea, în subsolul p. 181 din ediţia critică citată, cu referire la p. 25 a manuscrisului, autorul precizează că în B 1744, în ediţia de la Cluj, avem purcederea Sfântului Duh „de la Tatăl şi de la Fiul”, cf. Idem, p. 181, n. 2. De aceea am precizat supra, că textul Crezului ortodox din Bucovna de la Bălgrad nu are Filioque, adică nu are amprentă catolicizantă.
[7] Singurele diferenţe între grafia ediţiei critice şi textul redat de către noi aici sunt acelea că : 1. scriem cu î din a şi nu cu î din i ca în ediţia citată, 2. redăm clasicul compus abreviat IS CR – în textul nostru IС XC – cu Iisus Hristos, ca în greacă şi nu cu: Isus Hristos, cum a transliterat autorul ediţiei citate şi 3 repunem în drepturi limbajul teologic afectat de alegerile asumate de către autorul ediţiei critice.
[8] În Idem, p. 20 / 171 avem „unul născut”, dar mai apoi „Carele” cu majusculă, deşi în textul slavon ambele porţiuni de text erau redate cu caractere mici. Tocmai de aceea îndreptăm grafia teologică, acolo unde evaluarea textului, în ediţia critică, e defectuoasă.
[9] Cf. Ibidem, avem Че ю, de aceea am introdus p-ul /r-ul lipsă.
[10] Cf. Idem, p. 173, în ed. B 1744 apare „dela Tatăl şi de la Fiiul purcéde”, adică avem din nou pe Filioque.
[11] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introd., trad., note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 14.
[12] Cităm *** Conciliorum Oecumenicorum Decreta, cuarantibus Alberigo – Jospeho A. Dossethi, Perikle – P. Joannou Claudio Leonardi – Paulo Prodi, consultante Nuberto Jedin, editio tertia, Ed. Instituto per le scienze religiose, Bologna, 1972, p. 24. Modificările noastre operate în text constau în majuscularea teologică a textului prezentat de către ediţia critică romano-catolică şi în stabilirea riguroasă a punctuaţiei, cu toate schimbările logice care survin din aceasta.
[13] Adică S-a făcut carne / trup pentru noi.
[14] Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 141.
[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a 2-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 186.