Zi: 25 martie 2008
Sfântul Grigorie Palama, Despre lumină şi luminarea dumnezeiască, 10 [podcast]
Despre poziţia socială şi valoarea personală în postmodernitate
Ideea articolului de faţă a ţâşnit din propoziţia următoare : „omul este poziţia sa în ierarhia socială” [ Cf. H-.R. Patapievici, Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării: Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 100.]. Omul actual este valorat/valorizat/evaluat nu în funcţie de ce este? ci de cine este? Ce este omul? este o întrebare teologică şi, poate, şi filosofică. Însă, în primul rând, în mod natural, e o întrebare teologică. Pe când: cine este? ce funcţie socială reprezintă? este o întrebare ideologică pentru că este integrată în categoria intereselor de grup capitaliste.
Ce este? are două răspunsuri: e un om împreună cu Dumnezeu sau e un om care luptă împotriva lui Dumnezeu. Ca să fii om trebuie să fii cu Dumnezeu. Ca să fii neom sau drac împieliţat, potrivit zicalei, trebuie să fii împotriva voii lui Dumnezeu. Ideea de mixtură, că poţi să fii şi cu Dumnezeu şi cu dracu nu are relevanţă ontologică. Cine se crede farsor de profesie nu este în acelaşi timp şi cu Dumnezeu şi împotriva Lui ci este… numai împotriva Lui. Constaţi acest lucru din punerea faţă în faţă a farsorului sau a cameleonului ontologic şi a Sfântului, adică a personalizatorului real al firii umane.
Cel care pretinde că este ceva pentru că este cineva are relevanţă în faţa celor care vor să fie cineva sau pretind că sunt cineva. Mai pe înţeles, demnitatea socială nu te face să fii ceva din punct de vedere ontologic ci doar cineva, cineva investit cu o calitate pe care, se prea poate, să nu o ai ca posesiune. Demnitatea statală se conferă, se atribuie cuiva pentru anumite merite. Însă pot fi şi simulate acele merite. De aceea postura socială este discutabilă, este pusă sub semnul întrebării dacă nu este echivalenţă între fapt şi cuvânt, demnitate şi prezenţa interioară.
Aşa se explică faptul de ce cuvintele capătă greutate în ochii oamenilor nu pentru că au valoare în mod neapărat, că vin din gura unui om care ştie ce spune, ci pentru că vin din gura unui om care are o funcţie. Funcţia e supralicitată pentru că e despărţită de interioritate. Poţi să fii impropriu funcţiei dar să ai cuvinte credibile din punct de vedere instituţional.
Însă, valoarea personală nu este tranzitivă şi nici separabilă de tine ca atare. Un om care a suferit în închisorile comuniste are durerea şi suferinţa ca posesiuni vii chiar dacă amintirea le-a atenuat. La fel, în vieţile Sfinţilor, realitatea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor nu e de nivel lingvistic sau al povestirilor închipuite ci al celei mai brutale realităţi şi certitudini. Stai de vorbă cu Sfinţii şi îţi spun ce revelaţii au mai avut, din ce ispite i-a mai scăpat Dumnezeu, ce i-a mai luminat Dumnezeu…adică sunt plini de realitatea a ceea ce sunt sau sunt plini de realitatea a ceea ce îi face să fie ceea ce sunt.
Dacă poţi să certifici ceea ce eşti din punct de vedere ontologic şi al relaţiei, al relaţiei reale cu Dumnezeu şi cu oamenii atunci eşti. Nu poţi să fii şi să nu fii o valoare, posesorul unei set de valori, de daruri, de harisme…Negaţia prin smerenie, negaţia smereniei nu ţine de faptul că nu le ai ci că nu vrei să ţi le revendici în faţa oamenilor. Pentru ce să te lauzi cu darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu? Asta e întrebarea Sfântului Pavel! De ce să te lauzi ca şi când ai avea ceva, dacă ai primit totul de la Dumnezeu?, se întreba Sfântul Pavel. Ce ai ca să nu-l fi primit de la El?
Însă reala smerenie nu ascunde nimicul, nu ascunde o retorică goală, nu acoperă lipsa harului, ci prezenţa lui în viaţa şi în fiinţa noastră. Omul duhovnicesc dezvăluie din experienţa sa duhovnicească, vorbeşte despre sine, doar pentru a vorbi despre darurile lui Dumnezeu date sieşi. El vorbeşte despre sine pentru ca să vorbească despre El. Adevărata mărturisire de adevăruri e mulţumirea, slavoslovia faţă de Dumnezeu, care a produs toate în viaţa noastră.
Dar, ca să fiu catalogat ca cineva…trebuie să am CV bogat, extins. Acest cineva social trebuie să joace după nişte reguli, să se introducă în regulile repertorierii, ale clasificării muncii. El ajunge cineva pentru că a studiat, are următoarele diplome, are următoarele dexterităţi, ştie următoarele limbi, are următoarele proiecte, a produs următoarele unelte, lucruri, cărţi…Însă acest cineva poate fi gol de relaţii şi totodată de harul lui Dumnezeu, ca unul care îşi revendică autonomia şi supremaţia într-un domeniu pe baza unor fapte.
Faptele vorbesc şi relaţiile parteneriale pentru ca să ajungi… cineva. Dar ajungi cineva nu prin tine ci prin faptele tale rupte de tine, prin obiectele şi cărţile tale sau prin scenariile de film pe care le faci sau pentru strategiile tale de marketing şi nu pentru ce eşti tu. Ce eşti tu nu contează dacă ai prieteni buni, mulţi şi influenţi. Ce eşti tu nu contează ci ceea ce pari să fii tu. Tocmai de aceea: merge să fie ministru, merge să fie preot, merge să fie…pentru că pare a fi capabil, pentru că portofoliul îl arată a fi capabil.
Însă ce eşti tu, cine eşti tu cu adevărat în faţa lui Dumnezeu este cea mai mare bucurie şi nu cine pari tu să fii. Împlinirea de sine e întotdeauna valorică şi experienţială şi niciodată pur declaratorie. A fi înseamnă a avea în tine valorile despre care vorbeşti, a fi una cu tine. Şi de aici vine greutatea cuvintelor pentru că ele te exprimă, pentru că sunt forma de descriptivare a interiorităţii tale. Cuvintele te descriu când ceea ce spui eşti. Cuvintele te neagă când afirmi lucruri care nu eşti.
Propoziţia de început preciza faptul că nu ne interesează cine eşti dacă nimeni nu te laudă. Adică noi, postmodernii capitalişti nu dăm doi bani pe tine că eşti Sfânt sau geniu dacă nu ai popularitate, dacă nu vorbeşte nimeni despre tine, dacă nu te mai înţeleg şi alţii, ca să ne dea mărturie despre tine. Noi nu ştim ceea ce spui tu, cine eşti, pentru că nu te înţelegem. Dar dacă vin alţii şi vorbesc despre tine, dacă te laudă alţii, atunci te facem imediat cap de afiş al spectacolului prin care noi te vindem, te scoatem la mezat.
Şi astfel, dintr-un nimeni devii peste noapte…cineva. Dar nu devii cineva pentru că noi te-am înţeles sau te iubim ci pentru că atragi publicul, convingi, eşti bun ca să faci ceva…şi nouă ne iese bani din treaba asta.
Dacă se dovedeşte că ştii să faci ceva…ajungi cineva. Dacă se spune despre tine că eşti bun ca să faci ceva anume şi dacă şi arăţi că poţi să faci ceva ajungi… cineva. Însă, adevăratul cineva trebuie să fie ceva. Ca să fii cineva trebuie să fii cineva mai înainte de a te cunoaşte toţi ca cineva. Trebuie să fii cineva conştient de capacităţile şi modul tău de a face ceva. Dacă funcţia te-a făcut mare, prolific şi substanţial…atunci nu eşti un cineva real şi timpul dovedeşte asta. Când nu eşti cineva nu poţi rezista valoric. Pentru că valoarea se dobândeşte numai în relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii, în relaţii reale, prin eforturi reale, prin muncă reală, prin încordări reale, prin căutări de înţelegere reale.
Concluzia pledoariei noastre e aceea că poziţia socială nu te face cineva niciodată. Poţi să fii elogiat de către toţi sau contestat de către toţi şi asta nu strică cu adevărat realitatea ta interioară. Ea este cea care este, pe care o ai, dacă ea este reală. Propulsarea spre a fi cineva fără să fii cineva e răspunsul la întrebarea: ce se pierde atunci când se câştigă ceva fals?, pe care domnul Patapievici a rezolvat-o magistral, din punct de vedere teologic şi filosofic în Omul recent, care este omul de tip cineva superfluu.
Când vrei să câştigi în notorietate pierzi în valoare şi când ai valoare notorietatea nu e o problemă prea mare, nu te supără prea tare atâta timp cât notorietatea e mediatică în postmodernitate/ e mediatizată şi se câştigă imediat…dacă ceea ce pretinzi că eşti şi eşti. Mai devreme sau mai târziu ceea ce eşti, eşti. Rămâi ceea ce eşti.
Într-o predică a PFP Teoctist la praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, amintind viaţa acestuia, ne spunea celor din piaţetă, că Sfântul Dimitrie, care era cioban, a murit între două pietre, singur, fără îngropare, până când din voia lui Dumnezeu l-au scos apele Lomului şi ni l-au adus, iată, şi ne închinăm toţi lui, unui necunoscut pentru contemporanii lui…şi toţi ne plecăm în faţa sa. Pentru că era… a rămas. Şi mă refer aici la a rămâne în mod esenţial în conştiinţa şi veneraţia oamenilor şi nu în mod teribilist, ca unul care ai omorât nu ştiu câţi oameni sau au avut o viaţă libertină la culme.
Postmodernitatea încurcă valoarea cu profitul. Contuarul de vizite al blogurilor noastre e postmodern şi dacă e gândit postmodern sună cam aşa: numărul de vizitatori arată valoarea celor spuse aici, în acest spaţiu web. Însă axioma e falsă! Cum e falsă şi axioma: am primit 60 % dintre voturile alegătorilor, deci sunt cel mai iubit dintre români. Însă votul nu arată neapărat valoarea persoanei care candidează ci opţiunea conjuncturală la nivel politic a alegătorilor. Alegi pe cel mai răsărit dintre alţi doi sau trei. Alegi din ceea ce ţi se pune în faţă şi nu din ceea ce ai alege în mod ideal.
Punem punct…fără alte concluzii.
Pr. Dorin Picioruş.
Iniţiere în problematica Bioeticii. Spuneţi da vieţii şi nu discriminaţi pe cei cu malformaţii!
Elio Sgreccia & Victor Tambone, Manual de Bioetică, trad. din lb. italiană de Gilda Levescu, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, Bucureşti, 2001, 306p.
Aici găsiţi întregul manual în sistem online.
Oncologul Van Rensselaer Potter a introdus termenul de Bioetică, p. 3./ Pentru Andre Hellegers Bioetica e ştiinţa ce presupune dialogul dar şi confruntarea dintre medicină, filosofie şi etică, p. 4./ Bibliografia Bioeticii începe să se contureze începând cu anul 1970, p. 5./
Bioetica specială se ocupă de ingineria genetică, avort, eutanasie, experimente clinice etc., p. 16/ „Personalismul revendică transcendenţa persoanei umane”, p. 81./ Multe boli derivă din alegeri greşite, ca drogul, alcoolismul, SIDA, violenţa, privarea de bunuri necesare sănătăţii, p. 82./
Autorii manualului constată 4 dimensiuni ale sănătăţii umane care se intersectează şi se întrepătrund: 1. dimensiunea organică; 2. dimensiunea psihică şi mintală; 3. dimensiunea ecologică-socială şi 4. dimensiunea etică, p. 83./
„Echilibrul general şi total al sănătăţii depinde de prevenţie, tratament şi recuperare, de apărarea mediului şi a educaţiei sanitare, de capacitatea de reacţie şi de colaborarea în momentul bolii”, p. 83./ Conceptul de sănătate şi cel de boală trebuie să se raporteze la persoană în integralitatea sa, p. 83./
Autorii observă că mentalitatea contemporană este discriminativă faţă de trup, prin aceea că facilitează o pronunţată comercializare a trupului uman, p. 83./ Ingineria genetică şi procrearea artificială trebuie înţelese ca două zone distincte în medicina actuală, p. 94./
Ingineria genetică cuprinde „totalitatea tehnicilor menite să transfere în structura celulei unei fiinţe vii unele informaţii [genetice] pe care altfel nu le-ar fi avut”, p. 94. / În 1956 s-au descoperit cromozomii umani ca structuri fundamentale şi purtătoare de material genetic. Mendel le denumeşte drept „elementa”. În 1910 Morgan le studiase compoziţia chimică, p. 96./
În 1965 se face prima fuziune între celulele umane şi murine prin trecerea genelor în cromozomii umani, p. 96./ Hotchkin formulează termenul de inginerie genetică [ genetic engineering], p. 96./ În 1967: se începe aplicarea tehnicilor de diagnosticare prenatală în domeniul genetic; 1969: se anunţă descoperirea endonucleozei de restricţie; 1970 se ajunge la sinteza primei gene artificiale; 1971 : se realizează pentru prima dată ADN recombinat; 1981: se realizează naşterea primilor şoareci prin clonare, p. 96./
S-a ajuns să se cunoască mai bine mecanismele prin care se produc imunoglobina şi structurile cromozonilor X şi Y, se produc molecule polipeptidice de mare importanţă, ca: insulina umană, interferonul, somatostotina, vaccinurile antigripale şi cele contra hepatitei A şi B etc.; s-a deschis drum spre posibile descoperiri în domeniul genetoterapiei, p. 96.
Gena este un fragment ADN, p. 103./ Patrimoniul genetic al unei persoane este intangibil, p. 103./ Diagnosticarea genetică prenatală [DGP] a început să fie practicată către anii 1968-1969, p. 110./ Sindromul Down sau mongolismul, p. 110./ Ecografia fetală se face prin ultrasunete şi este recomandată a se face, în general, de 3 ori în timpul sarcinii, p. 112./
În lichidul amniotic sunt prezente celule fetale dezagregate, p. 114./ Cordocenteza sau funiculocenteza este procedura medicală care constă în pătrunderea ecodirijată în cordonul ombilical, de preferinţă la nivelul venei, pentru a preleva sânge fetal, p. 115./
Zigotul [format prin fecundarea ovulului de către spermatozoid] reprezintă „un nou proiect de program individualizat, o nouă viaţă individuală”, p. 131, un nou om. Zigotul mai este denumit şi embrion celular, p. 131./ Cele două celule genetice [ adică ovulul şi spermatozoidul n.n.] au un program foarte bine precizat, constând în 23 de perechi de cromozomi, p. 131 şi o informaţie genetică diferită din punct de vedere calitativ de celulele somatice ale organismului patern şi matern, p. 131./
Cei 46 de cromozomi pe care în conţine zigotul reprezintă o combinaţie calitativ nouă de instrucţiuni numită genotip, p. 131. / Noul proiect uman, noul copil „se construieşte pe sine şi este propriul actor principal”, p. 131 al propriei sale vieţi. Autorii doresc să prezinte faptul că nu mama este cea care face ca noul copil să se dezvolte, ci copilul se dezvoltă prin sine în pântecele mamei, pântecele ei fiind numai mediul ambiant în care el se dezvoltă. /
„Ambientalul matern [uterul mamei n.n.] oferă hrană şi oxigenare, [şi] înlătură produsele din metabolism ce pot fi toxice”, p. 132, pentru viaţa copilul. Dar, „calitatea, impulsul şi direcţia de dezvoltare [ a copilului n.n.] însă, nu depind de organele conducătoare materne ci de compoziţia autogenetică a embrionului însuşi”, p. 132. /
Astfel, concluzionează autorii noştri, este o eroare sau o mistificare cu caracter antiştiinţific afirmaţia că embrionul e o parte din mama sa, p. 132. şi de aceea, ea poate să-l avorteze, pentru că e al său./ Dezvoltarea embrionului depinde de mamă în mod extrinsec, prin aceea că oferă mediul unde el se dezvoltă şi nu intrinsec, pentru că copilul are propriul program/traseu de dezvoltare personală, p. 132./
„Autogeneza [ dezvoltarea de sine n.n.] a embrionului are loc în aşa fel încât faza succesivă [ de dezvoltare a sa n.n.] nu o elimină pe precedenta, ci o absoarbe şi o dezvoltă conform unei legi biologice individualizate şi controlate”, p. 132./
Autorii afirmă în mod clar că avem de-a face cu o persoană umană din prima clipă a conceperii sale, p. 133./ „Zigotul este proiect, antreprenor, executant şi constructor al materialului” genetic, p. 136./
„Embrionul este un individ uman în dezvoltare şi de aceea merită respectul datorat fiecărui om”, p. 136. / „Decăderea morală creşte prin liberalism şi permisivitate legală mai ales când această permisivitate se manifestă în dauna unei valori fundamentale care este viaţa umană”, p. 138./ Când legea nu mai este pedagogică dispare şi motivul pentru care legea există, p. 138./
Legalizarea „delictului”, spunea papa Ioan Paul al II-lea [Evanghelium Vitae 4, 11, 18] tinde să devină un „drept”, p. 138./ Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă existenţa sufletului din prima clipă a zămislirii în trup, p. 139, pe când Toma de Aquino credea că sufletul creat de către Dumnezeu intră în trup după o anumită organizare a trupului, p. 138-139, adică mai târziu. Poziţionarea teologică a lui Toma e de neacceptat de către Biserica Ortodoxă, a cărei poziţie teologică e identică cu a celor doi Sfinţi Părinţi enumeraţi anterior, pentru că acest interval de timp, în care ar exista materia trupului uman în absenţa sufletului e tocmai o teorie bună pentru cei care militează pentru avort. /
Există o relaţie intersubiectivă între fetus, între copilul în formare şi propria sa mamă, p. 141./ Trebuie să înţelegem că „nu relaţia constituie realitatea subiectului, ci realitatea subiectului face posibilă relaţia interpersonală”, p. 141./ Dreptul la viaţă nu trebuie legat de calitatea vieţii, p. 141. Conceptul de calitate a vieţii exprimă o mentalitate rasistă, p. 141, în sensul că, cei care au boli genetice sau sunt în stare vegetativă, deci au o calitate a vieţii redusă, nu ar mai trebui ţinuţi în viaţă ci omorâţi./ Ideea de a avea o calitate bună a vieţii pentru a fi considerat om este una relativizantă pentru viaţa umană atât din punct de vedere ontologic cât şi moral, p. 141./
„Embrionul are valoarea proprie persoanei umane”, p. 142 şi trebuie respectat ca atare, ca un om în formare, ca un om care are nevoie de protecţie şi de sprijin, cum au nevoie copiii sau bătrânii din punct de vedere al sănătăţii şi al vieţii sociale./ Viaţa reprezintă primul fundament indispensabil şi baza tuturor celorlalte valori personale, p. 144 iar părinţii nu trebuie să fie cei care dictează asupra vieţii viitorului copil, ci trebuie să protejeze viaţa şi dezvoltarea sa intrauterină./
„Ştiinţa [, ca şi cea medicală, n.n.] este pentru viaţă, [ pe când] societatea este pentru persoană: aceasta e angajarea etică de fond”, p. 145./ Malformaţia, handicapul din punct de vedere etic „nu ştirbeşte cu nimic realitatea ontologică a celui ce urmează să se nască”, p. 147 şi nici a celui născut. / Dimpotrivă „prezenţa într-un subiect uman a unei stări de handicap, ca şi a unei boli, cere şi mai mult, în numele societăţii, protecţie şi ajutor”, p. 147. Boala sensibilizează, smereşte, adânceşte relaţiile dintre oameni şi nu le micşorează! /
„O societate [responsabilă, am adăuga noi] se distinge prin capacitatea de a ajuta pe cei bolnavi şi slabi şi nu prin aroganţa cu care provoacă o moarte precoce”, un avort, p. 147./ Medicul are menirea să respecte viaţa şi nu să o suprime, p. 150./ Contracepţia este echivalenţul avortului, p. 152./
Circa 60% din zigoţii concepuţi în uter se pierd în mod natural, prin eliminare, p. 153./ ARS = avortul repetat spontan./ O femeie, din punct de vedere psihologic poate dori un copil şi în acelaşi timp, în adâncul ei, ea poate să îl refuze, p. 153./ Când desparţi sexualitatea de familie şi conjugalitate [ de căsătorie n.n.] atunci procrearea devine accidentală, p. 170./
Pilula avortivă a devenit o armă politică şi un mijloc de dominare economică, p. 170./ Trebuie să dorim o procreare responsabilă, bazată pe iubire responsabilă în cuplu şi pe o administrare conştientă a vieţii şi responsabilă în cadrul căsătoriei, p. 171./
„sexualitatea marchează, implică şi antrenează totalitatea persoanei”, p. 173 şi produce deopotrivă ravagii la nivelul interiorităţii noastre dacă confundăm împlinirea sexuală cu sexualitatea masturbatorie sau cu sexualitatea instabilă, în cadrul relaţiilor cu parteneri diferiţi./Masturbarea, e caracterizată de către autorii noştri, drept o sexualitate lipsită de sens, p. 173, de finalitate reală. /
Homosexualitatea e caracterizată drept o maladie tratabilă şi mai puţin ca viciu deliberat, p. 173./ Sexualitatea reală trebuie să aibă dimensiune unitivă [ adică să se producă între doi soţi şi să producă intimitate], procreativă [ să rezulte copii în cadrul ei], familială [ să se facă în interiorul cuplului căsătorit sacramental] şi socială [ să prezinte responsabilitate socială, adică să nască şi să crească copilul în cadrul familiei şi al societăţii], p. 174./
Pentru autorii noştri unul din scopurile principale ale căsătoriei este procrearea, p. 174./ Despre pilula estroprogestinică la p. 177/ Se cunosc şi se practică 20 de metode de fecundare umană asistată, p. 190-191./ Mamele surogat [ cele care acceptă să se introducă în trupul lor, în urma unei plăţi prestabilite, zigotul unui cuplu, adică copilul unui cuplu n.n.] sunt inacceptabile din punct de vedere moral, p. 205./ Despre sterilizarea femeilor cu handicap vezi p. 226./
Cadavrul de embrion [ adică copilul avortat, neformat deplin] trebuie respectat ca rămăşiţele tuturor celorlalţi oameni, p. 251. Deşi nu o afirmă explicit, autorii manualului vor să ne spună că copiii avortaţi nu trebuie incineraţi în maternităţi ci lor trebuie să li se facă rânduială înmormântării ca oricărui om. Însă, cine îşi îngroapă copilul avortat…cu preot şi într-un cimitir?
În copilăria mea am văzut o reprezentaţie de circ care m-a marcat pentru toată viaţa. N-am ştiut ce e acolo, propriu-zis, pe afiş era altceva, alta era reclama…aveam vreo 7-8 ani…şi am intrat să vedem ce şi cum…Şi înăuntru am găsit ceva de nedescris pentru mine, pentru că acel lucru m-a şocat în mod enorm. Am găsit mâini conservate cu floarea de cancer pe ele, copii avortaţi în vitriol, de diverse mărimi, capete întregi, conservate în formol cu diferite anomalii, sâni, mâini, picioare cu diverse boli…ceva îngrozitor…
Aşa că, copiii noştri avortaţi ori sunt arşi, ori se fac teste pe ei în diverse laboratoare, ori sunt duşi în muzee şi expuşi în reprezentaţii teatrale, ca cea despre care v-am mărturisit./
Bolnavilor terminali trebuie să le spunem adevărul despre ei înşişi, despre boala lor, în funcţie de capacitatea lor de a-l înţelege, p. 295. Autorii sunt pentru mărturisirea reală a stării de sănătate, pentru ca pacienţii să se pregătească pentru marea trecere, pentru moarte creştinească.
În concluzie, Bioetica se ocupă cu problemele fundamentale ale vieţii umane, tratate din punct de vedere medical, teologic, filosofic, social, legislativ. Este o ştiinţă recentă, ale cărei baze s-au pus în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi oferă un punct de vedere interdisciplinar. Bioetica creştină şi în special Bioetica creştin-ortodoxă e în plină formare, dezvoltare şi ea spune nu avortului, respectă viaţa copilului nenăscut şi a celui născut, respectă viaţa bolnavului, nu desconsidera pe cel cu handicap, sexualitatea se consumă în cuplul căsătorit sacramental, adică cununat şi nu doar cu acte la primărie, spune nu eutanasiei, adică respectă pe om ca chip al lui Dumnezeu.
Vă invit să citiţi, atunci când ajungeţi la surse bioetice, despre problematizările fascinante pe tema vieţii şi a responsabilităţii faţă de viaţa umană. Pentru că, în măsura în care ştim să respectăm pe om şi viaţa lui, şi mediul ambiant care ne înconjoară, pe atât ştim şi să respectăm voia lui Dumnezeu cu noi.
Pr. Dorin Picioruş.