Lună: mai 2021

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Însă Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, Cel care ne umple pe noi de toată bucuria și sfințenia, face evidentă starea lumii noastre. Căci cei care se bucură cu adevărat sunt cei care se bucură duhovnicește, cei care se bucură în slava lui Dumnezeu, cei care cresc zilnic în sfințenie, pe când cei care se bucură teluric se mulțumesc cu puținul vieții acesteia. Și Domnul îi separă interior pe cei ai Lui, pe cei care se bucură duhovnicește, de cei care se bucură numai de mâncare și de băutură și de slava trecătoare a acestei lumi. Căci a fi cu Dumnezeu înseamnă a fi luminat zilnic de către El și umplut de simțiri și de vederi dumnezeiești.

Situația lumii de azi a scos la lumină egoismul grosier, acela în care contează doar eu și familia mea, nu și ceilalți. În care se caută o scăpare individualistă din durere și moarte. Atmosferă nefastă pe care a trăit-o din plin Sfântul Ilie, Părintele nostru, astăzi pomenit, în anii dictaturii comuniste. Ca fost deținut politic, el era „dușmanul poporului”, când el era rugătorul neadormit pentru mântuirea întregii lumi. Dar cei care erau cu ideologia în suflet sau mimau apartenența la ea, l-au înconjurat cu răceala, cu indiferența lor, cu nevorbirea lor. Pentru că mai nimeni nu dorea să își pericliteze liniștea sau situația socială. De aceea, nici nu au contat mai deloc sfințenia sa și marile sale descoperiri dumnezeiești primite de la Dumnezeu: pentru că nu era „un element social agreat” la nivel ideologic.

Astăzi, când o problemă medicală a devenit motiv de alienare mondială, excluderea socială e la fel de fals motivată. Cine are îndoieli sau critici la adresa situației de față e un om „neapreciat”. Pentru că nu contează ceea ce se petrece în realitate, ci imaginea oficială despre realitate. Și cum imaginea despre realitate în comunism era că mergem spre un continuu „progres”, tot la fel azi mergem spre o continuă „prosperitate” în ciuda sărăciei interioare și exterioare în care ne zbatem.

Și într-o societate falsă și profund coruptă, într-o lume care se mințea pe sine ca și a noastră, Sfântul Ilie nu numai că s-a curățit pe sine și a devenit un ascet autentic al Bisericii, ci în închisorile comuniste cele mai inumane, el s-a luminat și s-a sfințit atât de mult împreună cu Dumnezeu, încât a trăit zile și luni întregi în vederi dumnezeiești copleșitoare. Tocmai de aceea, scrierile sale nu sunt metaforice ca ale altor deținuți, ci sunt pline de confesiuni extatice, pentru că el a scris despre marile sale revelații dumnezeiești.

Dar ca să prețuiești un Sfânt mistic de o asemenea unicitate trebuie să iubești adevărul mântuirii oamenilor. Adică drumul interior al sfințirii omului credincios în Biserică. Trebuie să știi calea prin care un om se curățește, se luminează și se sfințește continuu și să apreciezi orice luminare și vedere dumnezeiască a sa, care au sporit pe fiecare zi sfințenia lui. Căci dacă omul se mântuie în relația interioară cu Dumnezeu, a iubi un astfel de Sfânt al Lui înseamnă a iubi ce face Dumnezeu cu cel care Îl ascultă continuu pe El.

Întâlnirea mea cu Sfântul Ilie a fost minunea lui Dumnezeu în viața lui pe care o așteptase toată viața și pentru care se rugase îndelung. El avea nevoie de un ucenic real și de un moștenitor al comorii sale dumnezeiești, al experienței sale sfinte, pe când eu aveam nevoie de un Părinte duhovnicesc real, de unul aidoma cu Părinții cei mari ai Bisericii. Viața mea fără el ar fi intrat iremediabil în conul de umbră al conformismului liturgic și al academismului fără transfigurare. Și nu m-aș fi simțit niciodată împlinit, pentru că nu aș fi experimentat niciodată pe viu relația reală cu Dumnezeu. Însă el a intrat în viața mea tocmai atunci când înflorea persoana mea și când încrederea în oameni și în cuvintele lor nu îmi fusese rănită abisal. De aceea, tot ceea ce el a însemnat ca om sfânt și mi-a mărturisit cu cea mai mare conștiință, m-au făcut să cobor profund în mine și să am parte de o izvorâre continuă de creație și de nevoință. Pentru că am început drumul greu, dar împlinitor al uceniciei duhovnicești sub continua sa povățuire.

Învățat de către el și umplut de rugăciunea sa, am avut parte de primele mele experiențe mistice, adică de luminarea mea dumnezeiască prin slava lui Dumnezeu. Am știut de la început că el e la baza sporirii mele teologice și duhovnicești și am fost luminat de Dumnezeu continuu asupra vieții sale, a teologiei sale celei dumnezeiești și a rugăciunii sale continue în viața mea. Pentru că am avut parte de acea ucenicie sfântă pe care o citeam în istoria Bisericii și care mi se revela ca singura cale de mântuire a omului.

El, Sfântul Bătrân, învăluit în taina sa, iar eu eram tânărul învățăcel ce se lăsa modelat ca ceara. Aveam încredere deplină în el, pentru că știam că Sfântul Ilie nu folosea cuvintele la întâmplare. Și cum mi-am dat seama de la bun început că el este văzător de Dumnezeu, dar și văzătorul inimilor oamenilor, păstram în inima mea orice cuvânt, pentru că știam că el are o valoare continuă.

Nu m-am luat la întrecere cu el, nu l-am discreditat, nu l-am minimalizat niciodată, nu am dorit niciodată să îl îndurerez cu ceva. Pentru că ucenicii nu fac niciodată acest lucru. L-am ascultat cu totul, l-am lăsat să intre cu totul în inima mea și a rămas cu mine în mod deplin. Pentru că marea sa profunzime, măreția gândirii sale teologice și copleșitoarea sa curăție erau roadele vii ale ascultării lui Dumnezeu. Ale strigării continue în rugăciune față de El.

Căci toate lucrurile pe care El le-a făcut în viața sa au fost urmările reale ale luminării lui Dumnezeu în viața lui. S-a lăsat condus de Dumnezeu, iar Dumnezeul mântuirii noastre l-a dus la o imensă sfințenie. De unde înțelegem cu toții că putem crește și noi la nesfârșit în viața cu Dumnezeu, dacă facem voia Lui cu toată răbdarea de care suntem capabili.

A nu te opri nicăieri în viața cu Dumnezeu, ci a merge la nesfârșit cu El. A nu te înfricoșa de nimeni și de nimic. A îndrăzni continuu în viața cu Dumnezeu și a te sfinți continuu. Acestea erau constante ale vieții Sfântului Ilie, Părintele nostru! Pentru că el nu se oprea niciodată din rugăciune, din citire, din muncă, din ajutorarea reală a oamenilor, din deschiderea sa față de toată cunoașterea creației lui Dumnezeu.

Discutam cu el teologie, filosofie, literatură, poezie, artă, știință, politică, vorbeam despre virtuți și patimi, despre evenimente la zi, despre păcatele, așteptările, împlinirile, bucuriile noastre. Sinceritatea era nota abisală a oricărei discuții cu el. Cel mai sincer om pe care l-am întâlnit și cel mai delicat în același timp. Pentru că vederile dumnezeiești nu se primesc dacă ești grosolan, nesimțit, înfumurat, împăunat cu „buna” impresie despre tine însuți, ci dacă ești tot mai smerit, tot mai simplu, tot mai curat și mai delicat.

Însă a fi smerit nu înseamnă a nu ști ce valoare au experiențele tale mistice. A fi smerit nu înseamnă a nu ști cum lucrează Dumnezeu prin slava Lui în tine și cum te sfințește zilnic. A fi smerit nu înseamnă a nu cunoaște harismele lui Dumnezeu date ție și minunile pe care El le face mereu cu tine. Pentru că el era o smerenie imensă tocmai pentru că era umplut de Dumnezeu zilnic de simțiri, luminări și vederi dumnezeiești. Pe el îl smerea continuu bogăția nesfârșită a vederilor dumnezeiești pe care le avea. El era uimit și înveselit zilnic de Dumnezeu cu taine mari și acestea îl umpleau de multă smerenie și simplitate. Și când îți vorbea despre el nu făcea literatură, nu își literaturiza viața, după cum nu își teatraliza suferințele sale, ci ți le mărturisea ca pe niște fapte oarecare, banale. Și aceasta se petrecea, pentru că el nu se oprea niciodată, nu se mulțumea niciodată cu un anume mult, cu o anume imensitate a revelațiilor dumnezeiești, ci el era avid de tot mai multul lui Dumnezeu, pe care îl primea de la El în fiecare zi.

Așa înțelegem de ce imensitatea lui e copleșitoare: pentru că Îl lăsa pe Dumnezeu să facă cu el tot ceea ce voia! Nu Îi punea condiții, nu cerea de la El lucruri pentru sine, ci mereu pentru alții. Și această privire continuă spre alții era frumusețea sa copleșitoare. Pentru că se dăruia continuu oricui fără ca cineva să știe acest lucru. Se dăruia în rugăciunea sa pentru toți, în dorința sa sfântă ca toți să se mântuie. Și această continuă deșertare de sine îl făcea tot mai copleșitor.

Da, îmi lipsește mult abisalitatea discuțiilor cu el, a discuțiilor din mijlocul Împărăției lui Dumnezeu! Dar am în mine izvorul viu al prezenței și al rugăciunii sale pentru mine și pentru întreaga umanitate. Iar această simțire vie a lui în mine și în toate ale sale e de neînlocuit, pentru că el, cel care Îl vede neîncetat pe Dumnezeu, e Părintele meu în continuare, e Povățuitorul și Luminătorul meu în viața cu Dumnezeu.

A face lucrurile lui Dumnezeu fără râvnă sfântă, a nu citi teologia Bisericii neîncetat și a nu te ruga neîncetat sunt bolile vremii noastre. Sunt cele pe care nu le suporta nicidecum Sfântul Ilie. El pleda mereu pentru muncă, pentru familie, pentru identitatea națională a românilor, pentru multidisciplinaritate, pentru deschiderea continuă spre cunoașterea aproapelui nostru. Ne învăța mereu să avem multiple specializări, să avem multiple proiecte de cercetare, să nu ne fie teamă să vorbim cu oameni foarte diverși, pentru că avem de învățat de la oricine.

Toată viața lui a fost una pascală, una plină de bucurie sfântă, de veselie dumnezeiască. De aceea, adormirea sa în perioada pascală am văzut-o ca ceva foarte firesc. Pentru că el învia continuu în viața cu Dumnezeu. Bunătatea și dragostea lui pentru toți erau o continuă îmbrățișare. Și oricine i se roagă lui cu credință va simți această îmbrățișare sfântă a lui, pentru că el vine imediat la cei care au nevoie de dragostea lui Dumnezeu. El vine și ne învață imediat cum iubește Dumnezeu oamenii.

Slujind de 4 ani aproape de mormântul său, mă simt tot mai aproape de el. Pentru că mormântul lui e izvor de viață și de bucurie pentru mine și pentru soția mea. E cu noi, se roagă pentru noi, ne ajută, e un ajutător neadormit pentru toți, pentru că îi pasă imens de binele nostru veșnic, de mântuirea noastră.

De aceea, pomenindu-l astăzi cu evlavie, la ziua sa de peste an, ne comportăm în cel mai firesc mod cu putință, pentru că cel ce e în Împărăția Lui nu ne-a părăsit de fapt niciodată. Pentru că el e prezent mereu cu noi și prezența lui ne învață totala ascultare de voia lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, dacă vă simțiți neînțeleși și neiubiți, marginalizați sau excluși de către oameni, Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu e cel care a învins toate acestea în ființa lui și e cel mai bun prieten al dumneavoastră! Dacă suferiți pe nedrept, dacă sunteți străpunși de boală, dacă singurătatea vă zdrobește, și el a cunoscut toate acestea! Și dacă vă veți rugați lui, el vă va alina durerile și bolile și singurătatea dumneavoastră.

Pentru că Sfinții sunt prietenii și apărătorii noștri în viața cu Dumnezeu, ca unii care vor să ne ducă și pe noi acolo unde sunt ei. Povățuirile lor sunt bune și sunt spre binele nostru, pentru că ei ne vor mântuiți. Iar Dumnezeu Se bucură veșnic întru Sfinții Lui și împreună cu ei și cu toți Îngerii Lui, pentru că El Se bucură cu cei care Îl ascultă pe El întru toate.

Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească în tot lucrul cel bun! Amin.

[1] Începută la 13. 49, în Sâmbăta Mare, pe 1 mai 2021. Soare și nori, 26 de grade, vânt de 8 km/ h.

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și El „a înviat ca un biruitor [ἀνέστης ὡς νικητής]”[2] din Iad, pentru că i-a scos de acolo pe Sfinții Lui, răscumpărând sufletele lor din mâna Iadului [Ps. 48, 16, LXX[3]].  Din lunga mână a Iadului care este păcatul. Iar dacă i-a scos pe ei din Iad, atunci a redeschis Paradisul Său pentru ei și pentru noi[4], ca toți cei care credem întru El și ne sfințim mereu împreună cu El să moștenim Împărăția Sa cea veșnică.

Oamenii au crezut, atunci când L-au răstignit, că „s-a încheiat capitolul Iisus”. Că odată cu moartea Lui, toți „vor uita de El” și că „lucrurile vor reveni la normal”. Numai că nimic nu a mai rămas la fel după întruparea Sa ca om și după toată iconomia mântuirii noastre pe care El a lucrat-o pentru noi în umanitatea Sa!

Căci Iisus Hristos, Dumnezeul și Domnul nostru, Cel care „păcatele multora le-a purtat și pentru păcatele lor a fost dat [ἁμαρτίας πολλῶν ἀνήνεγκεν καὶ διὰ τὰς ἁμαρτίας αὐτῶν παρεδόθη]” [Is. 53, 12, LXX] la moarte pe Cruce, ca Jertfă de răscumpărare veșnică pentru păcatele noastre, este Dumnezeu și om, pentru că este Fiul Tatălui, Cel care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și pe El Iadul nu Îl putea opri, pentru că este Stăpânul a toate.

De aceea, când S-a coborât în Iad, El a umplut cu slava Lui Iadul. Și așa cum a coborât atunci în Iad, El coboară și acum pentru fiecare dintre noi. Coboară până acolo unde noi zăcem în moarte, până în Iadul cel mai de jos unde suntem noi. Coboară până acolo, până unde am ajuns datorită păcatelor noastre celor prea rele și a patimilor noastre celor de rușine.

Și coboară la noi, pentru că noi nu putem să ne mai ridicăm din moarte, din moartea noastră sufletească, odată ce păcătuim iar și iar! Păcatul ne omoară și ne afundă în Iad, însă numai El ne învie din moarte și ne scoate de acolo. Iar când noi ne mărturisim Lui cu pocăință, cu durere, cu lacrimi pline de zdrobire a inimii noastre, cu iubire sfâșiată, El ne iartă păcatele noastre cele multe și ne învie din Iadul în care suntem. De acolo, din adâncul Iadului, El ne scoate la fiecare Spovedanie a noastră și ne umple de slava Lui și ne face moștenitori ai Împărăției Sale.

De aceea, nimic nu mai e ca înainte! Odată ce El a murit și a înviat pentru noi și a înălțat umanitatea Lui în sânul Preadumnezeieștii Treimi, iar, în Biserica Sa, El coboară toată slava Lui pentru curățirea, luminarea și sfințirea noastră, noi nu mai suntem trupești, ci dumnezeiești. Pentru că oricare dintre noi putem să biruim, prin slava Lui coborâtă în noi, tot păcatul și toată patima în ființa noastră, și să trăim dumnezeiește pe pământ.

Căci noi suntem „fiii Învierii”[5] Sale. Suntem înviați din morți iar și iar de către El, de Cel care a înviat din morți a treia zi pentru noi. Însă a treia zi după Scripturi, după mărturia Scripturilor, El a înviat cu trupul Său, pe care l-a arătat îndumnezeit, plin de slava Lui cea veșnică, căci cu sufletul Său El niciodată nu a fost mort. Căci sufletul Său a coborât în Iad și i-a scos de acolo pe Sfinții Lui. Și noi ne rugăm mereu ca acolo unde sunt Sfinții Lui, acolo să ne odihnim și noi pentru veșnicie[6]. Pentru că odihna și bucuria noastră cele veșnice sunt împreună cu Domnul, cu Sfinții și cu Îngerii Lui întru slava Lui.

Așa că azi, când El a înviat din morți, a fost marele Paști [Πάσχα][7] pentru Sfinții Lui. Pentru că El i-a scos din Iad și i-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale. Căci Πάσχα [Pasha] transliterează ebraicul פֶּסַח‎ [Pesah], care e un singular absolut[8] și care înseamnă „El a trecut peste”[9]. Iar dacă, în vechime, El l-a trecut pe Israil prin Marea Roșie cu picioare vesele, cu picioare neudate, acum, în ziua Învierii Sale, El îi trece pe Sfinții Lui peste „prăpastia cea mare [χάσμα μέγα]” [Lc. 16, 26, BYZ], deschizându-le lor Paradisul, cel închis până azi. Pentru că Învierea Lui e începutul Raiului pentru noi toți și bucuria noastră cea veșnică.

Căci „Raiul cel închis, azi iar s-a deschis”[10] pentru toți cei credincioși Lui. Pentru ca noi să trăim mereu întru bucuria slavei Sale. Căci El ne scoate mereu „din valul ce ne bântuie”[11], din toată ispita și din tot păcatul nostru, ca să ne pună pe piatra credinței și să ne umple de slava Lui, de cea care ne odihnește și ne veselește pe noi în mod negrăit.

Fiindcă răspunsul nostru la toate problemele lumii de azi e slava lui Dumnezeu cea veșnică. Răspunsul nostru creștin e viața în sfințenie, e viața în slava lui Dumnezeu. Pentru că numai umpluți de slava Lui, noi putem să ne bucurăm și să ne împlinim cu adevărat pe fața acestui pământ. Numai crescând mereu în sfințenie, în relația cu El, noi putem fi oameni cu adevărat și creștini. Căci suntem fiii Învierii Sale, dacă ne umplem zilnic de slava Lui cea necreată, de cea care ne curățește, ne luminează și ne transfigurează continuu, pentru ca să fim și noi ca Hristos în umanitatea Sa cea îndumnezeită în mod deplin.

Țelul vieții noastre nu e să trăim mult și fără probleme, nici să fim admirați și iubiți de către toți și nici să facem o avere exorbitantă, unică, ci să ne îndumnezeim continuu în relația interioară cu Dumnezeul mântuirii noastre. Pentru că oricât de grea ar fi viața noastră și oricât de multe piedici ni s-ar pune, libertatea noastră interioară și mântuirea noastră sunt de la Domnul. El ne luminează ce să facem, ce să spunem, cum să ne trăim viața. Și dacă suntem mereu cu El și ne lăsăm călăuziți de către El spre tot adevărul și spre toată nevoința cea îndumnezeitoare, atunci suntem cu adevărat fericiți, cu adevărat împliniți, pentru că viața noastră merge spre Rai, spre Raiul care astăzi s-a deschis pentru noi.

Iar aici, în Biserica lui Dumnezeu, e locul unde noi trăim de pe acum Raiul cel plin de veselia cea veșnică. Pentru că nouă ni s-a deschis ușa spre Rai de către Domnul nostru și trăim încă de aici Raiul desfătării noastre celei veșnice. Căci El Însuși, Cel care coboară mereu pentru noi în Iad, Se sălășluiește în noi prin Euharistia milei Sale, ca noi să fim vii duhovnicește, mereu bucuroși și plini de veselie dumnezeiască.

Pentru cei care nu trăiesc împreună cu El mereu, cuvintele mele par metaforice și idealiste. Și aceasta se întâmplă, pentru că nu cunosc taina mântuirii noastre. Dar dacă ar cunoaște taina mântuirii omului, adică ce face Domnul cu noi și în noi în mod zilnic, cum ne curățește și ne luminează și ne sfințește El pe noi, și viața lor ar fi o continuă bucurie, așa cum e a noastră prin mila Lui.

Căci, iubiții mei, Domnul nu doar ne cheamă să ne bucurăm dumnezeiește în fiecare clipă, ci ne și ajută să trăim această viață cu totul fericită și împlinitoare! Iar eu nu vă spun dumnevoastră povești, adică lucruri pe care eu nu le cunosc și nici nu le trăiesc, ci vă mărturisesc bucuria învierii mele din mine însumi, din viața împreună cu Dumnezeul meu și al nostru, din mijlocul sfințeniei pe care El o lucrează întru mine. Și aceasta, pentru că am crezut cuvintele Lui și mă lăs învățat continuu de către El viața cea sfântă, viața creștinilor.

Pentru că totul e atât de simplu! Viața creștină e nespus de simplă și de plină de minuni. Trebuie doar să crezi în El și să Îl urmezi pe El întru toate. Trebuie să Îl crezi pe El întru toate și să te bucuri de cele pe care te învață Dumnezeu tot timpul. Și El Se bucură nespus să ne învețe tot timpul tainele Sale, minunile Sale, voia Sa cu noi toți. Căci El dorește să ne dăruie veșnic toate ale Sale, din iubire inexprimabilă pentru noi, pentru lucrurile mâinilor Sale.

Da, e totul atât de simplu! Și El ne dăruie toate ale Sale, dacă Îl urmăm pe El întru toate. Și toate ale Sale sunt sfințenia, pacea, bucuria, curăția, înțelepciunea, adică toate virtuțile cele dumnezeiești și apoi, după adormirea noastră, ne face moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că numai El ne dăruie toate ale Sale și ne dă împlinirea cea desăvârșită a ființei noastre.

Și când noi vrem să fim iubiți, să fim liniștiți, să fim fără griji și fără boli și fără necazuri, ne dorim de fapt fericirea cea veșnică a Împărăției Sale. Dar pentru a trăi fericirea cea veșnică trebuie să ne ridicăm zilnic la exigențele sfințeniei, adică ale Împărăției Sale. Pentru că Împărăția e a acelora care se sfințesc mereu împreună cu Domnul și se lasă călăuziți de El în fiecare zi.

Mă bucur că am putut să spovedesc și să împărtășesc pe mulți dintre dumneavoastră și în aceste zile sfinte. Pacea din mine și atenția pe care v-o acord v-a bucurat, după cum m-a bucurat și pe mine deschiderea dumneavoastră față de mine și bucuria dumneavoastră pentru Domnul. Căci intimitatea duhovnicească care se naște în cadrul Sfintelor Taine e plină de slava lui Dumnezeu și El ne ajută pe toți după măsura dorinței noastre de schimbare interioară. Nimic nu se schimbă în noi, dacă nu dorim cu adevărat schimbarea în bine a vieții noastre. Iar dacă ne dorim să fim tot mai buni și mai ascultători de Dumnezeu, atunci El ne ajută tot mai mult pe fiecare zi.

Vă mulțumesc pentru darurile dumneavoastră, pentru vorbele dumneavoastră bune, pentru prietenia și iubirea dumneavoastră față de mine! Și vă asigur că vă am în inima mea pe toți și că mă rog pentru dumneavoastră, pentru toți, cât și pentru întreaga umanitate vie și adormită. Căci toți avem nevoie de ajutorul, de iertarea și de mila lui Dumnezeu. Toți avem nevoie de mântuirea Lui. Pentru că împlinirea tuturor e moștenirea Împărăției Sale celei veșnice.

La mulți ani, zile pascale cu pace și cu multă binecuvântare și să ne bucurăm duhovnicește!

Hristos a înviat! Amin!

[1] Începută la 17. 55, în Miercurea Mare, pe 28 aprilie 2021. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 19 km/ h.

[2] Fragment din condacul praznicului: „Εἰ καὶ ἐν τάφῳ κατῆλθες ἀθάνατε, ἀλλὰ τοῦ ᾍδου καθεῖλες τὴν δύναμιν, καὶ ἀνέστης ὡς νικητής, Χριστὲ ὁ Θεός, γυναιξὶ Μυροφόροις φθεγξάμενος. Χαίρετε, καὶ τοῖς Σοῖς Ἀποστόλοις εἰρήνην δωρούμενος ὁ τοῖς πεσοῦσι παρέχων ἀνάστασιν”, cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

[3] Unde avem textul: „Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul meu din mâna Iadului [πλὴν ὁ Θεὸς λυτρώσεται τὴν ψυχήν μου ἐκ χειρὸς ᾍδου], când are să mă ia pe mine” de aici, din lumea aceasta.

[4] Cf. https://doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/pogorarea-mantuitorului-hristos-la-iad.

[5] Cf. https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ortodoxia-nu-este-atat-cu-tragismul-suferintei-mantuiorului-ci-este-cu-bucuria.

[6] Așa cum spunem în condacul Înmormântării: „Μετὰ τῶν Ἁγίων ἀνάπαυσον, Χριστέ, τὴν ψυχὴν τοῦ δούλου σου, ἔνθα οὐκ ἔστι πόνος, οὐ λύπη, οὐ στεναγμός, ἀλλὰ ζωὴ ἀτελεύτητος”, cf. http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm.

[7] Cf. Friberg Greek Lexicon, 21.107, apud Bible Works 10,  cuvântul Πάσχα este indeclinabil. Adică e o formă de singular. De aceea, conform limbii grecești, nu există „Paștile”, ci numai N. Paști, G. al Paștiului, D. Paștiului, Ac. de Paști, V. Paștiule!

[8] Cf. Holladay Hebrew Lexicon 6.866, apud Bible Works 10.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Passover.

[10] Cf. https://www.versuri.ro/versuri/colinde-de-craciun-praznic-luminos-_6up6.html#.

[11] Cf. https://ro.wikisource.org/wiki/Rugăciune_(Eminescu).