Etichetă: Sfântul Iustin Popovici

Prima și a doua parte.

*

În p. 322, Sfântul Iustin scrie împotriva lui Orighenis fără să citeze din el.

„Îngerii sunt nevăzuți, raționali, liberi, nemuritori, nepătimitori”, p. 330. Și ei se arată oamenilor Sfinți într-un mod transfigurat, p. 330.

Îngerii sunt mărginiți, pentru că numai Dumnezeu e atotprezent, p. 331.

Tocmai în n. 172, p. 334 e amintit Sfântul Dionisios Areopagitul. Nici Îngerii și nici oamenii nu cunosc ființa lui Dumnezeu, p. 335.

În p. 337, Sfântul Iustin Popovic spune că tratatul teologic Despre ierarhia cerească este „atribuit” Sfântului Dionisios Areopagitul și nu spune că este al lui.

În n. 204, p. 338, el amintește de Uriel și Salatiel citând Ezdra. Însă nu găsim niciun nume îngeresc citat acolo.

Da, e adevărat, Orighenis a fost condamnat ca eretic la Sinodul al V-lea Ecumenic, p. 338.

Sfântul Iustin îi definește pe demoni ca ființe personale care „benevol și ireversibil s-au întărit și s-au desăvârșit în rău”, p. 339.

Demonii caută să-i facă pe oameni să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, p. 342.

Căderea demonilor a fost „benevolă și nesilită de nimeni”, p. 343.

Sfântul Chirillos al Ierusalimului: Îngerul a devenit diavol din propria sa voință, p. 344.

„Păcatul îngerilor este semeția”, p. 347.

Sfântul Iustin a citat și din cultul Bisericii în mod lacunar. A se vedea n. 310, p. 355.

Omul are trup și suflet, p. 356. „viața sufletului este de la Duhul Sfânt”, p. 359. Sfântul Macarios cel Mare a afirmat faptul că Dumnezeu a făcut sufletul „după chipul virtuților Duhului”, p. 359.

Diferența dintre după chip și după asemănare, p. 364-366. Omul a fost făcut de Dumnezeu fără de păcat, p. 371. El „a fost zidit nemuritor și pentru nemurire”, p. 375.

Diavolul s-a ascuns în șarpe și a vorbit prin el, p. 386. De aceea, „originea răului și a păcatului este diavolul”, p. 386. Dar demonii doar ne îndeamnă la păcat, însă nu ne obligă să păcătuim, p. 389.

În p. 389-390, de două ori, avem din nou sintagma dumnezeiesc-omenească, preferată de traducător, în loc de divino-umană.  Au scăpat de ochii corectorilor și de aceea ele apar în carte? Cel mai probabil! Însă în r. 4-5, p. 390, avem sintagma diabolic-omenească. De ce nu diavolesco-omenească? Ar fi fost similară cu dumnezeiesco-omenească.

Însă, pentru sobrietatea unei astfel de lucrări dogmatice, ar fi trebuit să găsesc peste tot divino-umană și demonico-umană. Dacă, spre exemplu, s-a folosit benevolă, p. 390, în loc de voită sau primordial, p. 391, în loc de strămoșesc.

„păcatul este împotriva firii și nefiresc”, p. 392. Esența păcatului este neascultarea de Dumnezeu, p. 393. Mintea omul, după căderea în păcat, a devenit egocentrică, ea, care fusese până atunci teocentrică, p. 399.

Moștenim stricăciunea păcatului, p. 406. Căci atunci când ne naștem, ne naștem având firea noastră în starea de păcat, p. 407.

„toți oamenii sunt păcătoși, în afara Domnului Iisus”, p. 409. Iar „încă din timpurile apostolice, Biserica păstrează obiceiul sacramental al botezării pruncilor spre întru iertarea păcatelor”, p. 413.

În p. 414, Sfântul Iustin citează un canon, citează sintagma grecească „i catolichi Ecclisia” din acest canon…dar traducătorul spune: „Biserica Sobornicească” în loc de Biserica catolică.

„ereditatea păcatului strămoșesc”, p. 415

„nevoințele aducătoare de har”, p. 421

„Săvârșind păcatul, omul și-a vătămat grav firea sa”, p. 430.

Discuția despre providența dumnezeiască începe în p. 434.

Omul poate să se desăvârșească numai cu ajutorul proniei dumnezeiești, p. 444. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

„Bisericile locale au Îngeri păzitori”, p. 449.

Dumnezeu „nu constrânge libertatea creată în ființele raționale, ci o ajută să se dezvolte corect”, p. 454.

„Dumnezeu a pregătit omenirea pentru mântuirea în Domnul Iisus multă vreme și în diferite moduri. Lucru arătat în pregătirea întregii omeniri și îndeosebi în pregătirea poporului ales al lui Dumnezeu”, p. 467.

În p. 480 se termină volumul propriu-zis. După care urmează un indice scriptural între p. 485-517.

În concluzie, Sfântul Iustin Popovic și-a scris Dogmatica sa ca pe un manual de școală (cel puțin așa rezultă din primul volum), așa cum se făceau astfel de manuale la începutul secolului al 20-lea. Din mileniul al 2-lea nu a citat decât două surse: Scrisoarea Patriarhilor de la 1848 și Catehismul ortodox, cel fără autor, cantonându-se în teologia Sfinților de până la Sfântul Ioannis Damaschinos inclusiv, lucru cu totul inacceptabil în domeniul teologiei dogmatice. Traducerea primului volum a fost, până la urmă, bună, cu toate stângăciile și umblările neavenite la text. Să vedem cum vor fi și celelalte două volume!

Prima parte.

Un pasaj extins de la Sfântul Grigorios Teologul, cu mici fărâme redate în limba greacă, p. 231. Doar două, din cele 4 fărâme de text, au fost traduse aidoma. Celelalte au fost „interpretate”, adică li s-a falsificat simplitatea și claritatea lor. Pentru că Sfinții Părinți scriau simplu teologie, scriau clar și nu o intelectualizau, așa cum fac traducătorii români care vor să îi „intelectualizeze” pe Sfinți, reușind, în definitiv, doar să le falsifice modul de-a vorbi și de-a scrie. Aceeași problemă avem și în ceea ce privește traducerile scripturale: nu avem textele redate aidoma, ci „interpretate” și „rescrise”.

Și după ce în p. 210, de două ori, s-a vorbit despre Duhul Sfânt ca „a 3-a” persoană a Treimii (și eu mi-am exprimat dubiul asupra faptului că exprimarea e a autorului, ci cred că ea, mai degrabă, e greșeala traducătorului), în p. 234 Sfântul Iustin îl citează pe Sfântul Vasilios în n. 264, ca să afirme faptul: enumerarea persoanelor dumnezeiești ca „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, nicidecum și în niciun fel nu reprezintă o subordonare existențială, logică, cronologică sau modală a oricărei persoane față de celelalte”, pentru că „toate cele trei persoane sunt împreună veșnice și în[tru] totul identice, în afară de însușirile personale”, p. 234. Așadar, dacă greșeala cu „a 3-a persoană” ar fi fost a Sfântului Iustin, el nu ar mai fi spus aceste lucruri aici, în p. 234.

De ce să scriem „persoane” cu majusculă, p. 234, când vorbim despre persoanele Treimii? Când spui persoană și ființă, vorbești la general și nu în mod particular.

Modificări neapărate în textul: „Întrucât Fiul este Fiu, în din veșnicie Se cunoaște pe Sine ca Fiu. Întrucât Duhul Sfânt e Duh Sfânt, în din veșnicie Se cunoaște pe Sine ca Duh Sfânt”, p. 234. Din veșnicie = adică dintotdeauna. Pentru că expresia „în veșnicie” lasă loc de interpretări neavenite, putând fi socotiți Fiul și Duhul ca „creaturi”.

Sfântul Iustin îl considera Sfânt sau Fericit pe Sfântul Augustinus de Hippo? Traducătorul a schimbat acest lucru că „așa se zice pe la noi” sau Sfântul Iustin îl numea „Fericit”?

Și după ce, în p. 234, Sfântul Iustin Popovic a afirmat faptul că nu există subordonare între persoanele dumnezeiești, în p. 249, pentru a 3-a oară în acest volum, găsim că Duhul Sfânt este „a treia” persoană a Treimii, iar Fiul „a doua”. De ce și-a propus traducătorul nostru sau, împreună cu corectorii volumului, să „redogmatizeze” această erezie în spațiul românesc? Pentru că e crezută pe scară largă? Pentru că a devenit un loc comun al neștiinței teologice?

În p. 250 găsim pasajul: „Revelația divină învață clar și mărturisește că Duhul Sfânt purcede din Tatăl, aceasta fiind însușirea Sa personală, veșnic neschimbată, și că se trimite lumii, pentru o vreme, de la Tatăl și Fiul”. „Pentru o vreme” e în mod evident o eroare de traducere. Pentru că Duhul Sfânt a fost trimis la Cincizecime nu „pentru o vreme”, ci la plinirea vremii sau în timp, pentru mântuirea tuturor oamenilor în Biserică și pentru transfigurarea întregii creații prin Biserică.

Când încep ereziile antitrinitare (p. 257-274), Sfântul Iustin Popovic se face necredibil, prin aceea că vorbește despre erezii și ereziarhi fără să indice sursele din care a luat informațiile. Deși, în p. 263, n. 339, ne dă de înțeles că toate informațiile sale sunt de la Sfântul Hippolytus al Romei. Însă nu au cum să fie numai de la el, care trăiește în sec. al 3-lea, căci Sfântul Iustin vorbește și de eretici care au trăit în sec. 4-18. A folosit surse secundare și de aceea nu a vrut să le citeze sau au fost excluse notele de subsol în ediția românească?

Însă, dacă nu citezi textele folosite, acele pagini nu au nicio valoare teologică, pentru că nu sunt credibile.

După un prea scurt istoric al lui Filioque, p. 275-278, care nu ne lămurește prea multe lucruri, Sfântul Iustin se ocupă cu criticarea lui Filioque, p. 278. Și consideră că Filioque „a început” cu Sfinții Ambrosius și Augustinus, p. 278, dându-ne un citat din primul și două din al doilea. Însă, dacă ești familiar cu teologia ambilor Sfinți ai Bisericii, înțelegi foarte repede faptul că Filioque e ca nuca în perete în operele lor. Că el a fost adăugat în timp și că nu le aparține. Căci dacă le-ar fi aparținut, altfel ar fi fost triadologia lor și nu tradițională, cum este ea de fapt. De aceea, eu cred că Filioque nu are nimic de-a face nici cu Sfântul Ambrosius, nici cu Sfântul Augustinus și nici cu Sfântul Isidorus de Sevilla, ci a fost strecurat în mod ilegitim în operele lor, pentru ca romano-catolicii să își găsească „stâlpi de susținere” în istoria Bisericii.  Pentru că toți acești 3 Sfinți Teologi ai Bisericii au un scris prolix, cu multe meandre, și dacă Sfinții ar fi crezut această erezie, ei ar fi dezvoltat-o în multe părți ale operei lor și nu lacunar, așa cum se găsește ea inserată în operele lor. La fel a fost inserată și apocatastaza la Sfântul Grigorios al Nissisului și la Sfântul Isaac Sirul: pentru ca ei să fie prezentați „cu probleme”. Însă inserările arată că au fost făcute de niște teologi foarte proști și rău intenționați. Pentru că erezia e trecută grosso modo și nu în mod prelucrat pe pagini întregi.

Așa că nu trebuie să îi acuzăm pe Sfinții Bisericii de ereziile pe care alții le-au introdus în operele lor. Coruperea textelor patristice e boala ereticilor. Și dacă cădem în plasa de a crede falsificările lor, înseamnă că nu ne place să citim și să vedem în mod profund teologiile Sfinților.

Sfântul Iustin Popovic nu sare deloc în scrisul său de Sfântul Ioannis Damaschinos. Se comportă de parcă teologia Bisericii s-a terminat odată cu el, adică cu sec. al 8-lea. Însă asta e tocmai opinia reducționistă romano-catolică, care consideră că Sfântul Ioannis Damaschinos este „ultimul Părinte bisericesc”. Căci în problema lui Filioque el trebuia să citeze autoritatea cea mai avizată și anume pe Sfântul Fotios cel Mare, care a dogmatizat împotriva lui Filioque.

Sunt la p. 283 și Sfântul Iustin Popovic nu a citat niciodată nici din Sfântul Dionisios Areopagitul.

Și se ocupă cu criticarea învățăturii romano-catolice despre Filioque (începând cu p. 278), dar nu citează nicio carte romano-catolică, deși știe ce spun catolicii. Și iarăși e necredibil. Iarăși nu avem de-a face cu o lucrare științifică.

Care „teologi romano-catolici” spun că până la Sfântul Fotios cel Mare „între Bisericile Răsăriteană și Apuseană a existat doar o diferență formală privitor la învățătura purcederii Duhului Sfânt”?, p. 285.

Între p. 285-293, Sfântul Iustin Popovic îi disculpă, în mod just, pe Sfinții Atanasios cel Mare, Vasilios cel Mare, Grigorios Teologul, Chirillos al Alexandriei, Maximos Mărturisitorul și Ioannis Damaschinos de acuzele false de filioquism, dar nu face același lucru și cu Sfinții Ambrosius, Augustinus și Isidorus. De ce? Pentru că nu le cunoștea opera îndeajuns de mult și îi considera „ai ereticilor romano-catolici” și nu ai Bisericii. Și aici a fost tributar romano-catolicilor.

Însă, în p. 294, Sfântul Iustin spune următorul lucru: „Sinodul III Ecumenic (431), cu un secol întreg înaintea apariției lui Filioque, prin articolul 7, a interzis tuturor să exprime, să scrie și să alcătuiască altă credință, decât cea deja stabilită în Simbolul credinței”…Și dacă Filioque a apărut în sec. 6, după cum spune aici Sfântul Iustin Popovic, cum să îl acuzăm pe Sfântul Augustinus de filioquism, dacă el a adormit pe 28 august 430[1], adică cu un secol înaintea ereziei filioquiste?

În p. 297-299, pentru prima oară în Dogmatica sa, Sfântul Iustin Popovic îl citează pe Sfântul Fotios cel Mare și trece, prin pomenirea lui, de Sfântul Ioannis Damaschinos, folosit până acum ca „hotar ultim” al Ortodoxiei. Însă, deși ne indică PG 102 de două ori, în n. 405 și 406, Sfântul Iustin nu citează din Sfântul Fotios la modul serios, așa cum a făcut-o cu toți ceilalți Sfinți Părinți ai Bisericii, ci ne face „un rezumat” al teologiei lui fără note de subsol. Numai că din opera Sfântului Fotios a luat el toate acele dezvinovățiri ale Sfinților Părinți de filioquism, pe care nu le-a citat la subsol. Iar acum face un rezumat al ideilor Sfântului Fotios, deși l-a folosit și până acum, dar nu l-a citat la subsol.

Pentru a se înțelege despre ce vorbesc, trebuie să citiți traducerile din Sfântul Fotios, pe care le găsiți aici[2], în paralel cu p. 285-293 din această carte.

Partea a doua a cărții începe în p. 303. Și de aici începe capitolul dedicat creației lumii.

Dumnezeul treimic a creat lumea, p. 306-307. Iar lumea nevăzută a fost creată de El anterior lumii văzute, p. 319.

---

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona

[2] A doua parte a cărții: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/06/traduceri-patristice-vol-2/.

Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. I, trad. din limba sârbă de Diac. Žarko Markovski, col. Dogmatica, Ed. Doxologia, Iași, 2017, 517 p.

După ed. Belgrad, 2003.

Despre Părintele Diacon Žarko Markovski, traducătorul cărții, și Preoteasa sa, Irina[1].

Despre Sfântul Iustin Popović [Jустин Поповић] online[2].

Primul volum al Dogmaticii are un capitol introductiv, apoi două capitole triadologice, al 3-lea e despre creație și antropologie, pe când al 4-lea și ultimul e despre providența dumnezeiască.

Introducerea Părintelui Žarko e între p. I-XIV și se numește Notă asupra ediției. Ea cuprinde Viața și Opera Sfântului Iustin, date despre Dogmatica sa, două teme teologice și date despre vocabularul cărții.

Sfântul Iustin a scris peste 40 de cărți și tratate teologice, p. I. Numele său de mirean: Blagoje Popović, p. I și W[3], născut pe 6 aprilie 1894 (25 martie pe stil vechi) la Vranje, din părinții Pr. Spiridon și Psa. Anastasija, p. I și W.

L-a avut ca profesor pe Sfântul Nikolaj Velimirović [Николај Велимировић], p. I și W[4].

Devine Monah în 1915, studiază la Petrograd [Петроград]/ Sankt Petersburg[5], studiază și în Anglia, la Oxford, își scrie teza doctorală pe Dostoievski, dar nu i-a fost acceptată pentru că a fost foarte critic la adresa romano-catolicilor și a protestanților, întorcându-se în 1919, în Serbia, fără doctorat, p. II. Teza se numea: Filosofie și religie la Fiodor Mihailovic Dostoevskii [Фёдор Михайлович Достоевский][6].

În 1919 studiază la Atena, în 1920 e hirotonit Ierodiacon, în 1921, întorcându-se acasă, ajunge Profesor de Noul Testament, și apoi de Dogmatică și de Patrologie. Pe 7 ianuarie 1922 e hirotonit Ieromonah, iar în 1926 ajunge Doctor în Teologie la Atena cu teza Învățăturile Sfântului Macarios Egipteanul despre taina persoanei umane și taina cunoașterii sale, p. II.

În W[7] însă, titlul tezei sale este Problema persoanei și a cunoașterii la Sfântul Macarios Egipteanul [Problem ličnosti i saznanja po Sv. Makariju Egipatskom”/ The Problem of Personality and Cognition According to St. Macarius of Egypt].  Și eu cred că acesta e titlul tezei și nu cel indicat în p. II de către traducător.

Traducătorul scrie despre Viața Sfântului Iustin în p. I-VI fără să ne indice vreo sursă. De ce? De fapt nu citează nicio sursă probatoare (care să probeze ceea ce el afirmă) în toată nota sa introductivă.

Îl cunoaște și pe Sfântul Ioann Maksimovic [Иоанн Максимович], p. III și W[8].  Din 1934 predă la Facultatea de Teologie din Belgrad, p. III. Adoarme de Bunavestire, în anul 1979, p. IV, când eu aveam doi ani. A fost canonizat pe 29 aprilie 2010, cu data de pomenire 14 iunie sau 1 iunie după calendarul vechi.

Primul volum din Dogmatică a fost publicat în 1932, al doilea în 1935, iar al 3-lea în 1978, toate la Belgrad, p. IV. A publicat cele 12 volume din Viețile Sfinților între 1972-1977, p. V.

Am văzut și eu asta, și recunoaște și traducătorul: în primul și al 2-lea volum al Dogmaticii sale, Sfântul Iustin a mers pe calapodul dogmaticilor rusești de sec. 19, p. V.

În vol. al 2-lea al cărții sale, Sfântul Iustin Popovic s-a ocupat de hristologie și soteriologie, p. VII, pe când în al 3-lea de eclesiologie, pnevmatologie și eshatologie, p. VIII, X. El a creat terminologia teologică în limba sârbă, p. X.

Însă eu observ, încă de pe acum, din nota de început, că traducătorul nu este un foarte bun cunoscător al terminologiei dogmatice și nici un om care se ocupă cu munca de cercetare teologică. De aceea, cred că s-a înhămat la un proiect care îl depășește. M-aș bucura să mă înșel în această privință și traducerea să fie una exemplară. Vom vedea!

Din p. 9 a cărții începe cartea propriu-zisă a Sfântului Iustin, cu o Prefață, p. 9-15.

Citatul pus ca motto este din PG 94, col. 533A, adică de la Sfântul Ioannis Damaschinos [Ἰωάννης Δαμασκηνός][9]. Și Îl numește pe Dumnezeu Atotființă, p. 9. Care o fi termenul sârbesc pe care l-a tradus aici? Însă ceva e sigur: Sfântul Iustin a plecat de la Dogmatica Sfântului Ioannis Damaschinos în elaborarea sa teologică. S-a ținut de planul lui de lucru. În p. 15 ne confirmă acest lucru.

Și am mai observat ceva, deși sunt doar la p. 11 cu citirea cărții: la textul Dogmaticii au umblat alți oameni, români, care au îmbunătățit traducerea din limba sârbă. Cine au fost aceștia? Pentru că aici se folosește, spre exemplu, sintagma divino-umană, pe când traducătorul, în nota sa de început, a folosit forma dumnezeiesc-omenească în p. XIV.

Adevărul e o persoană divino-umană, e Domnul, p. 12. Dogmele sunt adevăruri veșnice, p. 13. „Adevărurile dogmatice…sunt dumnezeiești, infinite, nemărginite și veșnice”, pentru că le-am primit de la Dumnezeu, p. 14.

„nevoințe evanghelice și harice”, p. 14.

Și și-a semnat prefața de Sfinții Petros și Pavlos, în 1932, pe când era Ieromonah, p. 15.

Introducerea primului volum al Dogmaticii sale începe în p. 17. Și se termină în p. 91. Și Sfântul Iustin definește Dogmatica drept „știința despre dogmele credinței creștine”, p. 17.

Sfântul Iustin a folosit cuvântul sobornicească sau catolică, așa cum e în Crezul ortodox?, p. 17. În p. 19 s-au tradus în mod imprecis textele din limba greacă.

Dogmele sunt revelate, sunt bisericești, catolice și neschimbătoare, p. 21. Și cu toate că traducerea de față a fost ajustată de români, ea e tot imprecisă în multe locuri. Pentru că observ că l-au ajutat unii care preferă mai degrabă neologismele, chiar și când ele nu își găsesc locul în carte, dar și alții care merg pe filonul Părintelui Stăniloae în materie de limbaj teologic. Pendulează între extreme.

În loc de „mai presus de minte” s-a folosit „de necuprins cu mintea”, p. 21. În afara Bisericii nu avem dogme și nici adevărata revelație dumnezeiască, p. 24. Dogmele sunt porunci dumnezeiești și dreptar al vieții duhovnicești, p. 27.

Izvorul dogmelor este revelația dumnezeiască, p. 30. „Sfânta Scriptură este Sfânta Tradiție scrisă, pe când Sfânta Tradiție este Sfânta Scriptură grăită”, p. 39.

Pe măsură ce aprofundăm teologia Bisericii înțelegem că „Revelația este revelație, și nu știință”, p. 55. Însă dacă cunoaștem revelația, ea devine știință teologică.

„credința este criteriul cunoașterii lui Dumnezeu și al dogmelor divine”, p. 57.

Biserica „gândește prin dogme”, p. 61. Crezul Bisericii nu poate fi schimbat, p. 63. Sfântul Iustin subliniază rolul dogmatic al canoanelor Bisericii, p. 72-73, lucru pe care eu l-am intuit înainte ca să îl găsesc aici. Căci de aceea am scris în introducerea la vol. 1 al Dogmaticii mele, că voi intra în teritoriul altor științe teologice: tocmai pentru ca să pun în evidență latura lor dogmatică.

„adevărul neîntinat al lui Hristos”, p. 77.

Abordarea minimalistă a Sfântului Iustin, despre care vorbește în subcapitolul Abordările Dogmaticii, p. 80, a fost și a Fericitului Dumitru Stăniloae și a celorlalți dogmatiști ortodocși. Toți au mers de la dogme spre revelație, când drumul a fost invers: de la revelație la dogme, căci izvorul dogmelor este revelația dumnezeiască. Eu, în Dogmatica mea, nu osific discuția despre dogme, punând pe lângă dogme câteva versete și citate patristice care să susțină dogmele, ci arăt cum apare Dumnezeu, Biserica, omul în revelație, pentru ca apoi să ajung la discutarea dogmelor. Căci fără conținutul revelațional al dogmelor, prezentat în toată complexitatea lui, dogmele sunt doar niște rezumate fără profunzime.

Partea întâi începe în p. 95. „Biserica…nu dovedește, ci descoperă adevărurile dogmatice”, p. 95. „Dumnezeu…nu poate fi subiectul cercetării științifice”, p. 100. Adică El „nu poate fi nici cunoscut, nici dovedit pe cale științifică”, p. 100.

„Dumnezeu Se poate cunoaște prin Dumnezeu. Fără Dumnezeu este imposibil să-L cunoaștem pe Dumnezeu”, p. 104-105.

Căile naturală și supranaturală de cunoaștere a lui Dumnezeu „nu se contrazic, ci se completează reciproc”, p. 106.

„Dumnezeu poate fi cunoscut nu după ființă, ci după manifestările Sale”, p. 119. Dar „însușirile lui Dumnezeu nu transformă ființa Sa într-un lucru complex și nu introduc în ea niște elemente aleatorii”, p. 122. Pentru că „însușirile lui Dumnezeu există în El, fără a distruge sau a perturba simplitatea Sa desăvârșită și unitatea firii Lui”, p. 122.

„Fiecare însușire dumnezeiască este în concordanță cu toate celelalte. Constituind o unitate armonică, ele lucrează în armonie”, p. 126. „Toate însușirile [lui Dumnezeu]…sunt la fel de esențiale și importante”, p. 127.

În p. 127, Sfântul Iustin face o împărțire scolastică însușirilor dumnezeiești, care mie mi se pare neavenită. Pentru că Dumnezeu nu a vorbit niciodată despre Sine în acest fel, nu Și-a categorisit însușirile, ci El apare în Scriptură doar ca manifestându-Se în multe feluri.

Nu sunt de acord nici cu tratarea separată a însușirilor dumnezeiești (care începe în p. 127). Pentru că Scriptura nu pune niciodată astfel problema. Excesul de cerebralizare strică evlavia credinței.

„veșnicia și timpul nu se exclud”, p. 135

Sfântul Augustinus: Dumnezeu are numai prezent, p. 139.

Pentru Sfântul Iustin chipul se referă numai la suflet și nu și la trup, p. 148. Până la p. 153 nu a citat niciodată dintr-un Sfânt din mileniul al 2-lea al Bisericii.

Se pare că traducerea e una bună, că ea s-a stabilizat sau a fost ajutată să fie mai bună. E un lucru bun pentru cititorul român!

Dumnezeu îngăduie și se folosește de păcatele noastre ca să ne întoarcă spre Sine, p. 163.

„dogma Sfintei Treimi este semnul [signum] creștinătății, caracteristica prin care credința creștină se deosebește de toate celelalte”, p. 180.

Sfântul Atanasios cel Mare: harul în Treime se dă de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt, p. 196.

„Noul Testament este testamentul Duhului Sfânt”, p. 210. Însă Duhul Sfânt nu este „a treia persoană a Sfintei Treimi”, p. 210, ci Unul din Treime. Pentru că Biserica nu acceptă erezia „subordonării” persoanelor dumnezeiești sau a Treimii „evolutive”, căci ea desființează deoființimea și veșnicia Lor. Eroarea aceasta teologică îi aparține Sfântului Iustin sau traducătorului? Pentru că e o erezie pe care o aud adesea în mediul teologic românesc și pe care Sfântul Vasilios cel Mare a combătut-o atât de bine în vremea lui. La fel a făcut-o și Sfântul Simeon Noul Teolog, amândoi atenționând faptul că persoanele dumnezeiești sunt dimpreună veșnice și egale și fără de început, fapt pentru care nu putem număra pe Tatăl ca „primul”, pe Fiul ca „al doilea” și pe Duhul Sfânt ca „al treilea” în Treime. Pentru că nu există nicio anterioritate sau posterioritate între persoanele dumnezeiești.

„Cine învață greșit despre o persoană  [dumnezeiască], învață [greșit] despre întreaga Sfânta Treime”, p. 226.

---

[1] A se vedea aici: http://www.lumeacredintei.com/reviste/leacuri-retete-manastiresti/leacuri-retete-manastiresti-nr-5-august-octombrie-2015/diaconita-irina-medicul-casei-markovski/ și aici: http://www.clickpentrufemei.ro/Povestea-femeii-care-picteaza-cu-sufletul_0_9327.html.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Justin_Popović.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolaj_Velimirović.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sankt_Petersburg.

[6] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Justin_Popović și

https://en.wikipedia.org/wiki/Fyodor_Dostoyevsky

[7] Aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Justin_Popović.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/John_of_Shanghai_and_San_Francisco.

[9] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/John_of_Damascus.