Prima parte.

Un pasaj extins de la Sfântul Grigorios Teologul, cu mici fărâme redate în limba greacă, p. 231. Doar două, din cele 4 fărâme de text, au fost traduse aidoma. Celelalte au fost „interpretate”, adică li s-a falsificat simplitatea și claritatea lor. Pentru că Sfinții Părinți scriau simplu teologie, scriau clar și nu o intelectualizau, așa cum fac traducătorii români care vor să îi „intelectualizeze” pe Sfinți, reușind, în definitiv, doar să le falsifice modul de-a vorbi și de-a scrie. Aceeași problemă avem și în ceea ce privește traducerile scripturale: nu avem textele redate aidoma, ci „interpretate” și „rescrise”.

Și după ce în p. 210, de două ori, s-a vorbit despre Duhul Sfânt ca „a 3-a” persoană a Treimii (și eu mi-am exprimat dubiul asupra faptului că exprimarea e a autorului, ci cred că ea, mai degrabă, e greșeala traducătorului), în p. 234 Sfântul Iustin îl citează pe Sfântul Vasilios în n. 264, ca să afirme faptul: enumerarea persoanelor dumnezeiești ca „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, nicidecum și în niciun fel nu reprezintă o subordonare existențială, logică, cronologică sau modală a oricărei persoane față de celelalte”, pentru că „toate cele trei persoane sunt împreună veșnice și în[tru] totul identice, în afară de însușirile personale”, p. 234. Așadar, dacă greșeala cu „a 3-a persoană” ar fi fost a Sfântului Iustin, el nu ar mai fi spus aceste lucruri aici, în p. 234.

De ce să scriem „persoane” cu majusculă, p. 234, când vorbim despre persoanele Treimii? Când spui persoană și ființă, vorbești la general și nu în mod particular.

Modificări neapărate în textul: „Întrucât Fiul este Fiu, în din veșnicie Se cunoaște pe Sine ca Fiu. Întrucât Duhul Sfânt e Duh Sfânt, în din veșnicie Se cunoaște pe Sine ca Duh Sfânt”, p. 234. Din veșnicie = adică dintotdeauna. Pentru că expresia „în veșnicie” lasă loc de interpretări neavenite, putând fi socotiți Fiul și Duhul ca „creaturi”.

Sfântul Iustin îl considera Sfânt sau Fericit pe Sfântul Augustinus de Hippo? Traducătorul a schimbat acest lucru că „așa se zice pe la noi” sau Sfântul Iustin îl numea „Fericit”?

Și după ce, în p. 234, Sfântul Iustin Popovic a afirmat faptul că nu există subordonare între persoanele dumnezeiești, în p. 249, pentru a 3-a oară în acest volum, găsim că Duhul Sfânt este „a treia” persoană a Treimii, iar Fiul „a doua”. De ce și-a propus traducătorul nostru sau, împreună cu corectorii volumului, să „redogmatizeze” această erezie în spațiul românesc? Pentru că e crezută pe scară largă? Pentru că a devenit un loc comun al neștiinței teologice?

În p. 250 găsim pasajul: „Revelația divină învață clar și mărturisește că Duhul Sfânt purcede din Tatăl, aceasta fiind însușirea Sa personală, veșnic neschimbată, și că se trimite lumii, pentru o vreme, de la Tatăl și Fiul”. „Pentru o vreme” e în mod evident o eroare de traducere. Pentru că Duhul Sfânt a fost trimis la Cincizecime nu „pentru o vreme”, ci la plinirea vremii sau în timp, pentru mântuirea tuturor oamenilor în Biserică și pentru transfigurarea întregii creații prin Biserică.

Când încep ereziile antitrinitare (p. 257-274), Sfântul Iustin Popovic se face necredibil, prin aceea că vorbește despre erezii și ereziarhi fără să indice sursele din care a luat informațiile. Deși, în p. 263, n. 339, ne dă de înțeles că toate informațiile sale sunt de la Sfântul Hippolytus al Romei. Însă nu au cum să fie numai de la el, care trăiește în sec. al 3-lea, căci Sfântul Iustin vorbește și de eretici care au trăit în sec. 4-18. A folosit surse secundare și de aceea nu a vrut să le citeze sau au fost excluse notele de subsol în ediția românească?

Însă, dacă nu citezi textele folosite, acele pagini nu au nicio valoare teologică, pentru că nu sunt credibile.

După un prea scurt istoric al lui Filioque, p. 275-278, care nu ne lămurește prea multe lucruri, Sfântul Iustin se ocupă cu criticarea lui Filioque, p. 278. Și consideră că Filioque „a început” cu Sfinții Ambrosius și Augustinus, p. 278, dându-ne un citat din primul și două din al doilea. Însă, dacă ești familiar cu teologia ambilor Sfinți ai Bisericii, înțelegi foarte repede faptul că Filioque e ca nuca în perete în operele lor. Că el a fost adăugat în timp și că nu le aparține. Căci dacă le-ar fi aparținut, altfel ar fi fost triadologia lor și nu tradițională, cum este ea de fapt. De aceea, eu cred că Filioque nu are nimic de-a face nici cu Sfântul Ambrosius, nici cu Sfântul Augustinus și nici cu Sfântul Isidorus de Sevilla, ci a fost strecurat în mod ilegitim în operele lor, pentru ca romano-catolicii să își găsească „stâlpi de susținere” în istoria Bisericii.  Pentru că toți acești 3 Sfinți Teologi ai Bisericii au un scris prolix, cu multe meandre, și dacă Sfinții ar fi crezut această erezie, ei ar fi dezvoltat-o în multe părți ale operei lor și nu lacunar, așa cum se găsește ea inserată în operele lor. La fel a fost inserată și apocatastaza la Sfântul Grigorios al Nissisului și la Sfântul Isaac Sirul: pentru ca ei să fie prezentați „cu probleme”. Însă inserările arată că au fost făcute de niște teologi foarte proști și rău intenționați. Pentru că erezia e trecută grosso modo și nu în mod prelucrat pe pagini întregi.

Așa că nu trebuie să îi acuzăm pe Sfinții Bisericii de ereziile pe care alții le-au introdus în operele lor. Coruperea textelor patristice e boala ereticilor. Și dacă cădem în plasa de a crede falsificările lor, înseamnă că nu ne place să citim și să vedem în mod profund teologiile Sfinților.

Sfântul Iustin Popovic nu sare deloc în scrisul său de Sfântul Ioannis Damaschinos. Se comportă de parcă teologia Bisericii s-a terminat odată cu el, adică cu sec. al 8-lea. Însă asta e tocmai opinia reducționistă romano-catolică, care consideră că Sfântul Ioannis Damaschinos este „ultimul Părinte bisericesc”. Căci în problema lui Filioque el trebuia să citeze autoritatea cea mai avizată și anume pe Sfântul Fotios cel Mare, care a dogmatizat împotriva lui Filioque.

Sunt la p. 283 și Sfântul Iustin Popovic nu a citat niciodată nici din Sfântul Dionisios Areopagitul.

Și se ocupă cu criticarea învățăturii romano-catolice despre Filioque (începând cu p. 278), dar nu citează nicio carte romano-catolică, deși știe ce spun catolicii. Și iarăși e necredibil. Iarăși nu avem de-a face cu o lucrare științifică.

Care „teologi romano-catolici” spun că până la Sfântul Fotios cel Mare „între Bisericile Răsăriteană și Apuseană a existat doar o diferență formală privitor la învățătura purcederii Duhului Sfânt”?, p. 285.

Între p. 285-293, Sfântul Iustin Popovic îi disculpă, în mod just, pe Sfinții Atanasios cel Mare, Vasilios cel Mare, Grigorios Teologul, Chirillos al Alexandriei, Maximos Mărturisitorul și Ioannis Damaschinos de acuzele false de filioquism, dar nu face același lucru și cu Sfinții Ambrosius, Augustinus și Isidorus. De ce? Pentru că nu le cunoștea opera îndeajuns de mult și îi considera „ai ereticilor romano-catolici” și nu ai Bisericii. Și aici a fost tributar romano-catolicilor.

Însă, în p. 294, Sfântul Iustin spune următorul lucru: „Sinodul III Ecumenic (431), cu un secol întreg înaintea apariției lui Filioque, prin articolul 7, a interzis tuturor să exprime, să scrie și să alcătuiască altă credință, decât cea deja stabilită în Simbolul credinței”…Și dacă Filioque a apărut în sec. 6, după cum spune aici Sfântul Iustin Popovic, cum să îl acuzăm pe Sfântul Augustinus de filioquism, dacă el a adormit pe 28 august 430[1], adică cu un secol înaintea ereziei filioquiste?

În p. 297-299, pentru prima oară în Dogmatica sa, Sfântul Iustin Popovic îl citează pe Sfântul Fotios cel Mare și trece, prin pomenirea lui, de Sfântul Ioannis Damaschinos, folosit până acum ca „hotar ultim” al Ortodoxiei. Însă, deși ne indică PG 102 de două ori, în n. 405 și 406, Sfântul Iustin nu citează din Sfântul Fotios la modul serios, așa cum a făcut-o cu toți ceilalți Sfinți Părinți ai Bisericii, ci ne face „un rezumat” al teologiei lui fără note de subsol. Numai că din opera Sfântului Fotios a luat el toate acele dezvinovățiri ale Sfinților Părinți de filioquism, pe care nu le-a citat la subsol. Iar acum face un rezumat al ideilor Sfântului Fotios, deși l-a folosit și până acum, dar nu l-a citat la subsol.

Pentru a se înțelege despre ce vorbesc, trebuie să citiți traducerile din Sfântul Fotios, pe care le găsiți aici[2], în paralel cu p. 285-293 din această carte.

Partea a doua a cărții începe în p. 303. Și de aici începe capitolul dedicat creației lumii.

Dumnezeul treimic a creat lumea, p. 306-307. Iar lumea nevăzută a fost creată de El anterior lumii văzute, p. 319.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona

[2] A doua parte a cărții: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/06/traduceri-patristice-vol-2/.

Did you like this? Share it: