Învia-vor voievozii

Învia-vor voievozii [1]

Mândrii voevozi, ce-nvie din a cronicelor bracuri,
Fac să tremure cetatea nedreptăţilor de veacuri:
Crainici resbunării sânte, ce nu poate să-ntârzie,
Prooroci mărirei dalbe-a zilelor, ce vor să vie.

Dom regal, cu mândre turle, a lui Neagoe tezaur,
Pe Mihai ce adunat-ai în zenitul său de aur
Şi slăvit-ai a lui Radu îndoită biruinţă …
În a doua înviere s-ar putea să n-ai credinţă?

Juni semeţi, cu surle-n frunte şi cu zumzet de cimpoaie,
Scutură din letargie inimile ce se-ndoaie.
Împlini-se-va destinul, când sfărma-vor buzdugane,
De vătafi ş-armaşi isbite, a cetăți[i] porţi duşmane.

Învia-vor voevozii, rumpând lanţuri de sclăvie,
Surpând legi şi privilegii de urgii, din temelie,
Şi va fi stăpân Românul peste-a ţărilor hotare,
Ce din vechi le străjueşte cu a doinii-nviforare.


[1] M. Eminescu, Opere, V, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, București, 1958, p. 689. În opinia lui Perpessicius însă, „ne aflăm în faţa unui simulacru de apocrifă autenticitate”.

Bucurie fără de trup

Cu puțin timp în urmă, remarcam prezența unei comparații insolite, în poezia Călin… a lui Eminescu, a ochiului plutitor ca o ciocârlie.

N-am reușit să identific o sursă inechivocă, dar mi-a atras atenția poemul lui Percy B. Shelley, Ode to a Skylark (Odă la o ciocârlie):

Hail to thee, blithe Spirit!
Bird thou never wert,
That from heaven, or near it,
Pourest thy full heart
In profuse strains of unpremeditated art.

Higher still and higher
From the earth thou springest
Like a cloud of fire;
The blue deep thou wingest,
And singing still dost soar, and soaring ever singest.

In the golden lightning
Of the sunken sun,
O’er which clouds are bright’ning,
Thou dost float and run,
Like an unbodied joy whose race is just begun.

The pale purple even
Melts around thy flight;
Like a star of heaven
In the broad daylight
Thou art unseen, but yet I hear thy shrill delight –

Keen as are the arrows
Of that silver sphere
Whose intense lamp narrows
In the white dawn clear
Until we hardly see – we feel that it is there.

All the earth and air
With thy voice is loud,
As, when night is bare,
From one lonely cloud
The moon rains out her beams, and heaven is overflowed.

What thou art we know not;
What is most like thee?
From rainbow clouds there flow not
Drops so bright to see
As from thy presence showers a rain of melody.

Like a poet hidden
In the light of thought,
Singing hymns unbidden,
Till the world is wrought
To sympathy with hopes and fears it heeded not:

Like a high-born maiden
In a palace tower,
Soothing her love-laden
Soul in secret hour
With music sweet as love, which overflows her bower:

Like a glow-worm golden
In a dell of dew,
Scattering unbeholden
Its aerial hue
Among the flowers and grass, which screen it from the view:

Like a rose embowered
In its own green leaves,
By warm winds deflowered,
Till the scent it gives
Makes faint with too much sweet these heavy-winged thieves:

Sound of vernal showers
On the twinkling grass,
Rain-awakened flowers,
All that ever was
Joyous, and clear, and fresh, thy music doth surpass.

Teach us, sprite or bird,
What sweet thoughts are thine:
I have never heard
Praise of love or wine
That panted forth a flood of rapture so divine.

Chorus hymeneal
Or triumphal chaunt
Matched with thine would be all
But an empty vaunt –
A thing wherein we feel there is some hidden want.

What objects are the fountains
Of thy happy strain?
What fields, or waves, or mountains?
What shapes of sky or plain?
What love of thine own kind? what ignorance of pain?

With thy clear keen joyance
Languor cannot be:
Shadow of annoyance
Never came near thee:
Thou lovest, but ne’er knew love’s sad satiety.

Waking or asleep,
Thou of death must deem
Things more true and deep
Than we mortals dream,
Or how could thy notes flow in such a crystal stream?

We look before and after,
And pine for what is not:
Our sincerest laughter
With some pain is fraught;
Our sweetest songs are those that tell of saddest thought.

Yet if we could scorn
Hate, and pride, and fear;
If we were things born
Not to shed a tear,
I know not how thy joy we ever should come near.

Better than all measures
Of delightful sound,
Better than all treasures
That in books are found,
Thy skill to poet were, thou scorner of the ground!

Teach me half the gladness
That thy brain must know,
Such harmonious madness
From my lips would flow
The world should listen then, as I am listening now!

Comparația între Shelley și Eminescu se poate reține, nu prin identitatea viziunilor, ci prin forța dematerializării subietului (la Shelley, pe care o remarca Bachelard) sau a obiectului comparat.

Pentru Shelley, ciocârlia este spirit voios (blithe Spirit), bucurie netrupească/ fără de trup (unbodyed joy), creator de artă nepremeditată (unpremeditated art), nerafinată, care n-are nevoie de stilizare, precum arta creată de oameni.

Minunea ciocârliei este că ea e nevăzută (thou art unseen) – un artist nevăzut –, și cu toate acestea capodopera pe care o creează este o punere în scenă complexă, care combină simfonia cântecului său mirabil cu pictura răsăritului de soare spre care ea atrage atenția prin revărsarea glasului său din înălțime: From rainbow clouds there flow not / Drops so bright to see / As from thy presence showers a rain of melody (Din nori de curcubeu nu curg / Picături atât de strălucitoare / Așa cum din prezența ta se revarsă o ploaie de cântec).

Încât poetul spune: What thou art we know not (Ceea ce ești nu știm).

Insinuarea este evidentă și o va sugera și autorul cât de curând (căci ciocârlia este Like a poet hidden / In the light of thought [Ca un poet ascuns / În lumina gândului], precum este ciocârlia un cântec asuns în lumina indefinibilă/ inefabilă a zorilor): poetul ar trebui să fie ca această pasăre, arta sa să semene cu o mixtură complexă, poezia să fie pictură și simfonie în același timp, o exprimare a ființei sale care să pună în interogație contemplatorul de artă în legătură cu forța creatoare a omului, cu ceea ce este ființa, creația…

Poezia este un vector spre reflecție abisală și întotdeauna a fost așa, chiar și atunci când nu intenționează să versifice un discurs filosofic. Dar pentru că este o invitație la reflecție teologică și filosofică profundă, tocmai de aceea a putut Heidegger să formuleze o filosofie care a avut și are mult succes, pornind de la poezia lui Rilke, Trakl și Hölderlin.

Simțurile se inefabilizează, vederea și auzul sunt pe cât de acute și pătrunzătoare, pe atât de metamorfotice și de imposibil de reținut într-o singură senzație sau descriere.

E o splendidă ecuație metaforică, o sinteză care poate fi considerată mistică sau o devansare a sinesteziei simboliste, dacă simbolismul însuși n-ar fi, în opinia noastră, o avansare (deși tot o încercare) spre a înțelege nedefinibilul.

Esența artei, a creației, a ființei…Fundamentele se află dincolo de ceea ce poate fi sesizat.

In the white dawn clear / Until we hardly see – we feel that it is there (În limpezimea zorilor albind / Înainte de a distinge – simțim că este acolo): simțirea sau presimțirea dincolo de vedere reprezintă nu doar un indicu al poeziei moderne, o nesiguranță la adresa simțurilor și mai ales a celui mai redutabil și mai credibil dintre ele, văzul (începând de la definiția din Metafizica lui Aristotel încoace), ci și, totodată, o căutare a transcendenței, presimțită în formele premeditate sau nepremeditate ale creației.

Această presimțire am sesizat-o și altădată, în poezia noastră, la Costache Negruzzi (care nu este reținut în primul rând ca poet, dar a cărui Melancolie ni se pare o artă poetică demnă de studiat, o sinteză a conștiinței romantice a poeților pașoptiști): Steaua zilei ostenește tânjitoarele-mi vederi; / Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri / Când pe nori d-azur și aur căutând se obosește / Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simțește.

Vederea tânjește, paradoxal, după ceea ce nu se vede, după o epifanie care se simțește, o vedere mai presus de vedere pe care o simte că există. We feel that it is there

Ar mai fi și alte exemple, precum cel al lui Bolintineanu, care conduc spre aceeași concluzie: Iar neaua sa eternă [a dimineții] ce luce sub lumină / Râu d-ambru, se îngână cu purpura divină / Și se răsfrânge-n marea de spumă și d-azur / C-un cer ce-atâtea stele îl fac și mai obscur! (Conrad).

Bolintineanu este, de altfel, un vizual aparte, care merită un comentariu încă și mai amănunțit decât am făcut-o până acum…

Inspirat sau nu de poezia lui Shelley, Alecsandri scrie și el Legenda ciocârliei, în care versifică o legendă românească, într-adevăr, adăugându-i însă motive romantice, între care și pe cel al umbrei care rămâne pe pământ atunci când începe călătoria cosmică (firul ideii fusese urmărit de Eminescu în Sărmanul Dionis și în Povestea magului) sau pe cel cosmogonic: De când nu era încă pământul care este, / De când tot ce e-n lume era numai poveste / Și raza de lumină și razele căldurei / Erau comori ascunse în haosul naturei

Recomandări omiletice

Ioanichie Haleatovski, arhimandritul Mănăstirii Elețk din Cernigov, în Cheia înțelesului, volum de omilii imprimat în 1659 la Kiev, în tipografia Lavrei Pecerska (retipărit în 1663 și 1665) – tradus și în românește și tipărit de Mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei în 1678 – spunea, într-un mic îndrumar de omiletică inclus:

„Trebuie citită Biblia, Viețile Sfinților, trebuie de asemenea parcurse scrierile Dascălilor Bisericii, ale lui Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Chrisostom, Athanasie, Theodoret, Ioan Damaschinul, Efrem Sirul și ale altor învățați ai Bisericii care tălmăcesc scrierea sacră a Bibliei.

Trebuie să citești istoriile și cronicile diferitelor domnii și țări, ce s-a întâmplat și ce se întâmplă prin acele locuri.

Trebuie parcurse cărțile despre animale, păsări, reptile, pești, arbori, ierburi, pietre și despre feluritele ape ce se află în mare, în râuri, în fântâni și prin alte locuri.

Trebuie să le observi natura, proprietățile /…/.

Citește, pe lângă acestea, felurite cazanii ale predicatorilor acestui timp și urmează-le…”.

Cf. Nauka albo sposob zlozennja Kazannja... (Știința sau modul compunerii cazaniei), apud. Dan Horia Mazilu, Recitind Literatura Română Veche, vol. II, 1998, p. 365.

Din „Cugetările” lui Alecu Russo (1855)

„Viața părinților a trecut lină ca un râu ce cură prin livezi și grădini și se pierde fără vuiet în Siret. Pe cât era ei departe și străini de voinicii ce dorm la Valea Albă, pe atâta ne-am născut și noi străini și departe de dânșii.

Întâmplările lumei de pe-mprejur murea la granița țărei; vălmășagul veacului îi găsea și-i lăsa liniștiți…

Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă; ochii și gândul părinților se îndrepta la Răsărit, a noștri ochi stau țintiți spre Apus!

Este o vorbă țărănească: Săracu, Ștefan-vodă, unde-i să vadă!… […]

Hainele, naravurile, pământul au luat prefacere, până și limba, până și numele! Ștefan-vodă s-ar crede în altă țară. […]

Vorba lui nu mai este limbagiul nostru…

Strănepoții Urecheștilor, Dragomireștilor, Movileștilor i-ar zice în versuri, în ode și în proză: Eroule ilustru! trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă și neindefinisabilă pentru meritul neîninvincibilităciunei tale!…, la care lucruri frumoase, deși neîntelijibile pentru dânsul, Ștefan-vodă, bietul! ar holba ochii lui cei înfricoșători…și s-ar culca iarăși în mormânt…

Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbița cerească ne va chema la Judecata cea mare, nu ne vom pute înțelege cu strămoșii noștri, nici în limbă, nici în idei. […]

Să spun drept, răsipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale! […]

Moldova veche mi se înfățișează ca o pădure deasă și mare, unde toporul a tăiet iute în dreapta și în stânga, fără a fi încăput vremea de a curăți locul. Plugul, adică civilizația, stârpește pe fiecare zi rădăcinile și preface codrul în curătură, curătura în lan frumos, iar lanul în câmpii roditoare… […]

Nimică nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, și fără trecut, societățile sunt șchioape. Națiile care au pierdut șirul obiceiurilor părintești sunt nații fără rădăcină, nestatornice, sau, cum zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovan; limba lor și literatura nu au temelie, și naționalitatea atunce este numai o închipuire politică.

Obiceiurile părintești au părăsit clasele cultivate; aceste clase s-au depărtat de fizionomia poporală precât s-au depărtat de tradițiile boierești…

Să nu ne înșelăm: în Moldova, astăzi, există cinuri, dar boieri nu mai sunt!… […]

O prăpastie adâncă desparte astăzi omul nou, poreclit boier, de popor, și prăpastia aceea se cheamă știința. Pe cât boierul crește în idei și în învățătură, pe atât poporul rămâne în urmă.

În vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu țăranul, precum ar fi vorbit cu alt al său necăftănit; se înțelegea amândoi în limbă și în idei; astăzi îl înțelegem cu inima numai, și trebuie să învățăm limba lui [a țăranului]. El nu mai este pentru noi decât un capital sau o studie morală sau pitorească.

Părinții nu cunoștea studia pitorească. Avem dar o datorie sfântă, firească și națională a culege odoarele vieții părintești.

Nenorocirea literaturei, pedantă în condei, pedantă în forme, pedantă în idei, care îneacă și omoară în țările românești; literatura aceasta nu are rădăcină, nici dă roadă. […]

Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pământului, unde stau ascunse încă și formele și stilul”[1].


[1] Alecu Russo, Cugetări, în *** Arte poetice. Romantismul, vol. coordonat de Angela Ion, studiu introductiv de Romul Munteanu, Ed. Univers, București, 1982, p. 628-632.

Dimitrie Cantemir despre islam

Din Precuvântarea la Sistemul sau întocmirea religiei Muhammedane:

„De aceea, cînd legea Domnului e făclie picioarelor noastre, care e poticnirea picioarelor, şi care obstacol poate sta înaintea mersului nostru? Precum, de pildă, dacă vreun credincios oricît de simplu va auzi numele lui Antihrist, numele lui Arie, al lui Nestorie şi numele lui Muhammed, ce altceva, rogu-vă, va vedea în ele, decît pe înşelătorul cel scîrnav, prorocul cel mincinos, sfîntul cel făţarnic, legiuitorul cel prea rău şi pierzătorul de suflete?

Tot aşa, cînd va auzi sau va citi cartea vreunei eresiarh, chiar de va fi renumit şi slăvit autorul ei, îndată va spune fără teamă: „Este un mincinos, nu vorbeşte adevărul“, cunoscînd prea bine porunca sfîntului Pavel: „Chiar înger de se va pogorî din cer şi vă va învăţa altele, care nu se potrivesc cu învăţătura Evangheliei , nicidecum nu se cuvine să-l credeţi“.

Aşadar, cînd va lua în mînă cartea Curanului şi va pricepe prin însăşi cunoaşterea lui naturală că învăţătura ei este potrivnică oricărei înţelepciuni dumnezeieşti şi omeneşti, ce altceva va afirma, rogu-vă, decît că această carte este o îngrămădire de împletituri mincinoase, o culegere de basme şi o adunătură de poveşti în cel mai înalt grad caraghioase. Înţelegînd deci rînduielile şi legile ei, îndată va zice: „Spusu-mi-au mie călcătorii de lege defăimări, însă nu sînt ca legea ta, Doamne“.

Judece, aşadar, cititorul nostru şiretenia cu adevărat perfidă, însă foarte grosolană şi proastă a legii muhammedane, adică a cărţii Curanului . Pentru că vrînd să ascundă împletiturile minciunilor sale de alte popoare, dar mai cu seamă de cele creştine, a pus asupra urmaşilor săi, ca din porunca lui Dumnezeu, o grea anatemă şi anume ca această carte a Curanului să nu fie rostită în altă limbă decît în cea arabă, nici scrisă cu alte caractere decît cu cele arabe.

Iar aceasta, pentru ca nu cumva popoarele învăţate din acea vreme, dar mai cu seamă grecii şi latinii cărora limba arabă le era necunoscută şi neobişnuită, să afle cuvintele lui deşarte şi frumuseţile lui putrede.

Însă fiecare veac îşi avea finicii săi şi n-au lipsit bărbaţii erudiţi, nici dintre creştini, nici dintre păgîni, care au învins dificultăţile cumplite şi tari ale limbii arabe şi au vădit pe şarpele ce se ascundea sub verdeaţa ei.

Voi trece sub tăcere pe Simokatta, Gheorghe Kedrenos  şi alţi autori creştini, care au dezvăluit şiretenia muhammedană parţial şi superficial în scrierile lor istorice.

Voi trece sub tăcere şi pe împăratul Ioan Cantacuzino care într-o mare carte şi prin îndelungată vorbire ridiculizează şi combate cu bună evlavie şi cu înţelepciune împletiturile de minciuni şi cuvintele deşarte ale Curanului.

Voi oferi însă comentariul făcut de Porfirie, filosoful peripatetic, un elin, la Cartea lui Moise , la Sfînta Evanghelie , la Curan. Cînd păgînul mai sus amintit a citit din curiozitate cu cea mai mare atenţie aceste cărţi ale celor trei legislatori şi a cercetat stăruitor legile date de ei spre îndreptarea moravurilor omeneşti, a pronunţat pentru toate diferite sentinţe.

Mai întîi, deci, despre Legea lui Moise se povesteşte că a zis: „Legea iudaică este o lege copilărească“; despre legea creştină că este o „Lege a lucrurilor cu neputinţă“; iar despre legea muhammedană că este o „Lege porcească“.

Dar ca nu cumva cuvintele acestui filosof elin să vateme urechile cititorului evlavios, n-o să ne fie greu să tîlcuim puţin mai pe larg intenţia lui. Socotesc, deci, că rostind despre legea iudaică o sentinţă atît de inferioară, el s-a referit la anumite rînduieli şi ceremonii ale legii care, judecate numai din punct de vedere istoric, se văd lipsite de orice folos pentru îndreptarea moravurilor.

Aşa, de pildă, că mîncînd Paştile, adică mielul fript, azimile şi ierburile amare, să stea în picioare, încălţaţi, să aibă toiegele în mînă; să-l mănînce cu avînt şi grabnic, astfel încît să nu rămînă pe dimineaţă nimic din cele puse înainte; oasele care nu se pot mistui în stomac şi celelalte care se socotesc a fi necurate şi scîrboase să le ardă cu foc şi altele asemenea.

Fireşte, dacă ne vom referi la imaginea spirituală a Paştelui, ele nu înseamnă nimic altceva decît că trebuie să-şi aducă aminte că au fost cîndva înstrăinaţi în Egipt, că au fost reţinuţi în robia cumplită şi îndelungată a lui Faraon, că pînă la urmă au fost izbăviţi miraculos de braţul lui Dumnezeu conduşi fiind de Moise şi Aaron şi au sosit din această robie în pămîntul cel făgăduit, căci Pasha pe evreieşte înseamnă „trecere“ sau „strămutare“.

Deci cînd a văzut elinul multe ca acestea şi altele asemenea în Vechiul Testament şi n-a putut pricepe sensul lor cel tainic, a zis că legea lor este copilărească.

Iar cînd citea Evanghelia , dar mai cu seamă primul capitol al sfîntului Ioan: „La început era Cuvîntul“ şi celelalte, se spune că a zis: „Sublim grăieşte barbarul“.

Iar despre legea evanghelică acelaşi a spus că este a lucrurilor cu neputinţă pentru că a văzut, după cum socotesc, că unele porunci şi sfaturi par să depăşească puterile omeneşti, cum ar fi: „De vrea cineva să-şi cîştige sufletul, trebuie să şi-l piardă; „De vorbeşte cineva de rău pe cel credincios, acela să-l binecuvînteze“; „De-i va lua haina, să-i dea şi cămaşa“; „De-l va lovi în obraz, să-l întoarcă şi pe celălalt“; „De va greşi fratele de şaptezeci de ori cîte şapte pe zi, de atîtea ori să i se ierte“, astfel ca „Soarele să nu apună întru mînia lui“; în sfîrşit, „De vrea să fie desăvîrşit, toate ale sale să le dea săracilor“, iar pentru sine să-şi lase numai crucea, adică suferinţa, răbdarea, ascultarea, dispreţul, batjocurile, clevetirile, prigonirile, şi pînă şi sufletul său să şi-l pună pentru prieten.

După cercetarea acestor porunci ale Mîntuitorului — aspre, însă impuse de sfatul Domnului —, judecînd necredinciosul greutatea lor şi făcînd o argumentare sofistică de la cele parţiale la cele generale, a încheiat cu un paralogism şi a spus că legea creştină este o lege a lucrurilor cu neputinţă.

Nici nu e de mirare că omul păgîn, la prima vedere, n-a putut pătrunde şi pricepe puterea şi sensul cuvîntului adevărului dumnezeiesc; Evangheliile îi arată chiar pe apostoli, mai înainte de a primi înţelepciunea turnată prin harul preasfîntului Duh ce se pogorîse asupra lor, încercînd o greutate egală cu îndoiala cu privire la bogatul ce avea să se mîntuiască sau la trecerea cămilei prin urechile acului.

Primind însă cele mari şi minunate în dar de la dumnezeiasca economie, ei au înţeles că cele ce li se par oamenilor a fi cu neputinţă, la Dumnezeu sînt cu putinţă. Dar nu voi mai zăbovi asupra acestora.

Cealaltă părere a unui atît de mare filosof, deşi idolatru necredincios, s-o judece cititorul nostru fără nici o tulburare a minţii sau părtinire lăuntrică şi să cerceteze ceva mai adînc de ce a dat el o sentinţă atît de batjocoritoare şi dispreţuitoare despre legea muhammedană şi a numit-o lege porcească, adică a dobitoacelor mai proaste şi mai rău puturoase decît toate.

Fără îndoială că multe lucruri caraghioase şi fără nici un sens ale legii Curanului l-au putut convinge pe Porfirie să le aibă într-o consideraţie atît de inferioară. Totuşi, după părerea mea, două pricini au fost mai mari şi mai de căpetenie.

Cea dintîi cred că e faptul că în legea muhammedană sînt îngăduite foarte multe — chiar dacă nu toate — oarecum animalice, lipsite de orice pricepere şi sens, dar poruncite drept lucruri foarte necesare, aşa încît dacă animalele cele necuvîntătoare ar fi avut capacitatea de a grăi şi modul de a-şi arăta intenţiile, cu adevărat şi-ar fi bătut joc de un astfel de legislator, iar legea lui ar fi declarat-o mîrşavă şi vrednică de batjocură.

Căci cine dintre cei cu înţelegere ar socoti că e un merit, ca pe fiecare om — afară de muhammedan — să-l lipseşti de agonisita lui, să-i jefuieşti pe toţi de toate fără nici o teamă, să propovăduieşti că cea mai bună faptă şi de mai mare merit este să ucizi? Totuşi, legea muhammedană nu numai că îngăduie ci şi porunceşte, şi nu numai că porunceşte ci, dacă cineva nu face aceasta, îl socoate că a păcătuit de moarte. Specificul justiţiei popoarelor şi al dreptăţii sociale este ca fiecăruia să i se dea ce e al lui.

Legea Curanului , dimpotrivă, proclamă că nimeni în lume n-are stăpînire asupra vreunui lucru, afară de cei ce urmează Curanului. Cu un cuvînt, toate şi le atribuie lor, nimic nu este îngăduit altora, nimic nu aparţine altora, nimic altceva nu socotesc a fi drept. Aceasta, deci, este partea din legea Curanului care, fiind lipsită de orice raţiune şi sens, ca o piatră ruptă din marginea prăpastiei se prăbuşeşte vertiginos în adîncul ignoranţei.

Cred că a doua pricină pentru care filosoful mai sus amintit s-a arătat atît de scîrbit de învăţătura Curanului este faptul că Muhammed pune binele suprem în simţul extern şi comun tuturor animalelor.

După ce le-a slăbit discipolilor săi (în lumea aceasta) toate frînele destrăbălării, îmbuibării, plăcerii pîntecelui şi a celor de sub pîntece, el le făgăduieşte şi în viaţa viitoare (unde oricine care s-a nevoit după lege nădăjduieşte să-şi ceară de la preadreptul judecător adevărata fericire şi cunună) plăcerile trupului cele fără de osteneală: lupte amoroase, fapte vitejeşti, victorii, domnia lui Bachus şi orice desfătare şi gîdilare a tuturor simţurilor ca pe un lucru prea dulce, precum porcilor celor buboşi noroiul şi mocirla prea împuţită.

Şi mai afirmă că le va da posibilitatea să scoată din plin din adîncul larg al relei cinstiri. Acestea pe scurt spuse, dar după cum socotesc destule, le-am adus spre pildă pentru ca cititorul nostru să-l poată cunoaşte lesne pe balaur după trompă. Iar celelalte numeroase capete de şarpe cu atîtea limbi de năpîrcă le va vedea pe urmă în această carte a noastră alcătuită pe scurt”.

Textul este cf.  http://www.bmb-on-line.ro/scripts/master.htm, unde puteți afla cartea întreagă.

Înțelege cineva?

Mihail Eminescu: din finalul articolului Bălcescu și urmașii lui, 24 nov. 1877:

„Fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câștigă prin muncă. /…/

Oare tinerimea care astăzi își uită limba și datinile prin cafenelele Parisului și care se va întoarce de acolo republicană și îmbuibată cu idei străine, răsărite din alte stări de lucruri, va mai fi în stare să înțeleagă pe acest popor, a cărui limbă și istorie n-o mai știe, ale cărui trebuințe nu le înțelege, ale cărui simțiri o lasă rece?

Fi-vor în stare acei tineri să înțeleagă că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câștigă fără muncă îndelungată, că toate cocoțările lor de-a gata prin intrigi de partidă și prin lingușirea deșerților și fățarnicilor roșii, nu sunt de niciun folos pentru țară?

Fi-vor destul de înțelepți ca să nu lingușească patimile mulțimei cu fraze sunătoare, ci s-o facă a vedea lămurit, că munca și numai munca este izvorul libertății și a fericirei și cum că cei ce pretestează că bunurile morale și materiale se câștigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea și prin articole de gazetă, sunt niște șarlatani, care amăgesc poporul în interesul lor și spre risipa bunei-stări?

La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face concluzia finală.

Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină și-l sădești în mod meșteșugit, într-o grădină de lux, are viitor?

Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine…?

Iată întrebări la cari nu îndrăznim a răspunde.

Dumnezeul părinților noștri să aibă îndurare de noi”.

Amin.

Dacă România vrea să aibă un viitor, oportuniștii trebuie să-și exerseze răbdarea…la coadă și să lase loc celor care au drag și dor de muncă și de adevăr, nu să-i împingă la a fugi peste hotare.

Elemente de poetică antică…

Simonide [din Ceos] numește pictura poezie mută, iar poezia, pictură grăitoare (cf. Plutarh, De gloria Atheniensium).

Sau, cum spune Horațiu, ut pictura poesis

*

Poesis, în sensul de „poezie”, cum îl cunoaștem astăzi, a apărut mai întâi în Istoriile lui Herodot (II 23, 82).

*

Pentru Democrit din Abdera, poet și întemeietorul atomismului, ca și pentru Platon, „nimeni nu poate fi poet adevărat fără o anumită aprindere a sufletului și un oarecare vânt de nebunie” (cf. Cicero, De oratore).

La fel și Ovidiu se consideră a fi poet și profet din îndemnul zeului (Ponticele).

Pentru Democrit, geniul artistic, darul divinației și extazele mistice sunt înrudite și pe acestea le au oameni cu suflet și cu temperament aparte; iar poeții sunt în măsură să comunice cu zeii și cu demonii.

După cum se vede, înflăcărarea artisitică și cea religioasă erau considerate de natură asmănătoare, inspirate.

E de făcut diferența însă între sursele acestei inspirații, pentru că inspirate au fost și Sibilele să profețească, inspirate și oracolele care adeseori leșinau sau faceau spume la gură.

*

Pentru Aristotel (Poetica, cap. IX), „datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului și ale necesarului.

Într-adevăr, istoricul nu se deosebește de poet prin aceea că unul se exprimă în proză iar altul în versuri (de-ar pune cineva în stihuri toată opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai puțin istorie, versificată ori ba), ci pentru că unul înfățișează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla.

De aceea și e poezia mai filosofică și mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul”.

*

Dionis de Halicarnas (Despre potrivirea cuvintelor): „Dintre poeții epici consider că Hesiod a lucrat cu cea mai mare silință pentru a reda în mod desăvârșit caracterul specific al acestui stil.

Dintre poeții melici se cuvine citată Safo, după ea vin la rând Anacreon și Simonide; dintre poeții tragici excelează numai Euripide.

Dintre istorici nu s-a priceput aproape niciunul să meșteșugească întocmai pentru a realiza reușita stilului mlădios; dar cel mai tare dintre toți s-au străduit Eforos și Teopomp; iar dintre oratori Isocrate”.