Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Tag: Ștefan Petică (Page 1 of 4)

Poezia lui Ștefan Petică [22]

Ciclul Serenade demonice (care nu a fost publicat în volum) nu are o tematică omogenă, dar nici nu conține ceea ce pare să prevadă titlul.

Demonismul poetului rezidă într-o anume stare de melancolie și neîncredere, de glaciație sufletească, în atitudinea de respingere a cutumelor sociale și tendința când spre boemă, când spre ipostaze romantic-exotice.

Atinge aici și probleme sociale grave, ceea ce îl apropie de Traian Demetrescu:

O ceată–ntunecată s-a oprit,
Tăcută și răsleață la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfințit
Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece și joc în loc de pâine
Și beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Și-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi privește spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu știe măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Și tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Și jocul și cântarea de vioară.

Și tristă de pierduta fericire,
Tăcută stă cu fruntea încruntată,
Chemând ceva din stinsa strălucire,
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.

(Serenade demonice, II)

*

Vecernia sună alinătoare,
Sună târziu și lung în astă seară,
Părând o dulce binecuvântare
Ce cade peste frunți arzând în pară.

Și notele de clopot ușurele –
Zburând asemeni unor aripi pale –
Purtară vestea liniștei cu ele,
Lăsând în urma lor o albă cale.

Se-nchină robii muncii și visează
Un vis al lor din basme depărtate
Și-o pace nesfârșită se așează
Pe sufletele lor îndurerate.

Și cum își pleacă ruga către glie,
Cu umeri obosiți și-mpovărați,
Le piere-n inimi urma de mânie
Și toți se simt o clipă între frați.

Dar noi pe care vechea pasiune
Ne arde ca un rug mistuitor,
Noi nu cunoaștem tainica minune
A ceasului atotizbăvitor;

Ci-n zbucium stăm cu brațe-ncrucișate,
Cu ochii pironiți spre-albastrul cer,
Rostind blestem că nu putem străbate
Cu mintea-ngrozitorul său mister.

(Serenade demonice, III)

Sunt strofe, mai sus, care par, ca și altădată, scrise de Goga. Sau despre care putem spune că vibrează pe coardele simțirii „tradiționaliste”.

Este tradiționalistă inclusiv această temă din al doilea poem, a opoziției între atitudinea robilor țărani,  care trăiesc în ritm liturgic și care cunosc tainica minune/ A ceasului atotizbăvitor”, și cea a proletariatului urban, care arde de vechea pasiune – adică de patima urii și a dorinței de răzbunare -, neputând decât să blesteme.

Deși poetul se înscrie pe sine între cei din urmă, pare că respectă și admiră mai mult pe cei dintâi, pentru puterea lor de a se lăsa cuprinși de o pace nesfârșită”.

Însă, în această atmosferă de răzvrătire, din poemele lui Petică, zace…un filon arghezian incontestabil, a cărui notă unică nu se regăsește la alți simboliști.

Mai ales primele strofe din al IV-lea poem al ciclului de față răspândesc premoniții, în legătură cu poezia viitoare, a lui Arghezi și Blaga:

Aruncă, noapte, mantia-ți regală
Pe slabii noștri umeri gârboviți
Sub sarceni de păcate și-ndoială
Pe care le purtarăm răzvrătiți.

Și pune vălul tău de umbră deasă
Pe ochii noștri-n veci întrebători:
Lumina e un chin care ne-apasă,
Iar cerul nesfârșit ne dă fiori.

Întunecă luminile din stele
Și murmurul de ape-l amorțește
Punând tăcerea, Doamnă, peste ele,
Aromele din flori le risipește.

Din inimi sângerate fă să piară
Avânt, răscoală, zbucium și mânie
Și flacăra ce arde-n nopți de vară
Alături cu-a iubirii nebunie.

Și când vom fi streini de orice viață,
De stele, de parfum, de flori albastre,
O roză, ca pe-o insulă de gheață,
Va crește sfântă-n sufletele noastre.

Un alt fel de-a rămâne nemuritor și rece

A-pathia aceasta nu corespunde însă cu sentimentele din poemul cu numărul VI, în care joacă rolul unui „cântăreț de serenade” ipocrit și pătimaș: „Cântarea mea e cinică, trufașă,/ Și minte-n nota ei sentimentală,/ Dar noaptea este vechea mea părtașă/ Și-i dă o duioșie ideală. // De-aceea, ca să turbur fericirea/ Fecioarei cu vis alb ca de hermină/ Și-n umbră s-o atrag, unde pieirea/ Își picură cântarea în surdină, /…/ Pe taina unei seri îmbătătoare/ Arunc un colț al mantiei de stele,/ Ca visurile sale-amăgitoare/ Să plângă-ncet pe cântecele mele”.

De asemenea, insurgența revoluționară nu este consonantă nici cu atmosfera din Serenade demonice I, cu palatul impozant, având coloane de porfir, albe arcade și trepte largi de-alabastru-mpărătesc”, acoperite cu ghirlande de roze roșii, peste care calcă poetul în ipostază princiară, opusă celei proletare.

Opulența are aici o parnasiană legătură cu luxul de senzații și chiar cu luxura: „Întristarea mea e-o gingașă terasă/ Unde visul blând întârzie spre seară,/ Îndemnat de-albastra umbră ce se lasă/ Liniștită pe-acest colț de primăvară,// Peste care roze roșii, împletite/ În ghirlande,-nflăcărate-și risipesc/ Prețiosul lor parfum pe poleite/ Trepte largi de-alabastru-mpărătesc. /…/ Ci vrăjit de voluptoasa înserare,/ Leneș mâna mea subțire-o las să cadă,/ Netezind în călduroasă dezmierdare/ Eleganta și lucioasa balustradă”.

Deși poetul rămâne un visător „sub surâsul blând al serei care cade”

Serenadele demonice presupun, prin urmare, două atitudini antagonice: cea sceptic-revoluționară și, respectiv, cea a poetului pasional și a aristocratului însetat de senzații.

Însă nici insurgența și nici senzualismul parnasian nu caracterizează, în mod esențial, lirica lui Petică.

În versurile sale, în permanență, instrumente spirituale nevăzute sculptează cu hotărâre chiar și în cele mai voluptoase vise sau imagini și le eterizează ființa ardentă, până când „O roză, ca pe-o insulă de gheață,/ Va crește sfântă-n sufletele noastre”.

Poezia lui Ștefan Petică [21]

Ciclul Moartea visurilor se termină, cum spuneam, nu într-o notă sumbră, ci cu un neașteptat mesaj de speranță:

<Vor înflori iar trandafiri!> Încet, un glas tremurător
Se înălță sfios și trist ca adierea unui vânt
Și-o frunte largă lumină întunecatu-ne mormânt;
He, încă unul-nnebunit de chinul crunt și-amețitor!

Noi îl priveam. Era frumos și-avea ceva stăpânitor
În ochii dulci înflăcărați de melancolicul avânt,
Și glasul lui suna ciudat, ca melodia unui cânt.
<Vor înflori iar trandafiri!> Ce-adânc parfum îmbătător!

Și ne surprinserăm șoptind sub neagra mantă de-ntuneric:
<Vor înflori iar trandafiri!> Și dorul vostru vag, himeric,
Părea din lumea unde duc ascunse tainicele căi.

Va tremura din nou parfum în șoapta dulce a blândei firi,
Va flutura iar visul alb ca floarea misticelor văi,
Și noaptea tristă va pieri.<Vor înflori iar trandafiri!>

Aici este un mesaj de înviere. Există speranță, există „lumea unde duc ascunse tainicele căi”, dincolo de urâtul și mizeria acestei existențe.

Există Cineva „frumos” și „stpânitor”, cu „frunte largă” luminoasă, Care a trecut prin „chinul crunt și-amețitor” și Care luminează mormintele și înviază pe cei morți, care au crezut în „visul alb ca floarea misticelor văi”.

Refrenul <Vor înflori iar trandafiri!> echivalează cu regăsirea Paradisului, în care: „va tremura din nou parfum în șoapta dulce a blândei firi”.

Avem aici o dovadă irefutabilă (dacă mai era nevoie) că parfumurile sunt, în poezia noastră, cum afirmam și altădată, un mod de anamneză paradisiacă.

Am făcut deja câteva observații, cu altă ocazie, asupra acestui subiect…și reamintesc ceea ce spuneam:

„Florile și parfumurile sunt simboluri comune liricii simboliste franceze și românești. Însă numai Lidia Bote a sesizat un fapt esențial: „parfumurile, ca temă poetică, joacă adesea alt rol la simboliștii români decât la cei francezi”, fiind „în primul rând un mijloc de uitare, de narcoză a durerii existenței” [1].

Dar nu joacă numai acest rol, ci și pe cel de spiritualizare a corporeității, calitate pe care le-a atribuit-o mai întâi Bolintineanu, în poezia noastră. Exotismul și bălsămirea lumii cu profume constituiau un liant paradisiac încă din versurile lui Bolintineanu. Atât Macedonski, cât și Traian Demetrescu (precursor al simbolismului chiar înaintea lui Macedonski) au fost foarte atenți față de Florile Bosforului.

Lui Bolintineanu i-a urmat Eminescu, în poezia căruia se revarsă arome de tei, de salcâm, de liliac, de trandafiri, de nuferi…În poezia antumă. Iar în opera postumă descoperim, în Memento mori, în Miradoniz și în nuvele – Cezara mai cu seamă – insule întregi cu stânci de smirnă și cu scorburi de tămâie, râuri cu prund de ambră.

Atât la Bolintineanu, cât și la Eminescu (după cum a remarcat Mircea Eliade, comentând Cezara), e vorba de oroarea de moarte și descompunere, despre îmbălsămarea lumii pentru a-i prezerva esența, identitatea.

Simboliștii n-au ignorat aceste semnificații. De aceea, când cadavrele se descompun, poetul îi cere iubitei: Toarnă pe covoare parfume tari,/ Adu roze pe tine să pun”… (Bacovia, Cuptor) – nu comentăm acum eficacitatea gestului; la Bacovia e o situație aparte, dar importantă e sesizarea semnificațiilor tradiționale”.

După Bolintineanu și Eminescu, Traian Demetrescu este primul care a exprimat în versuri semnificațiile despre care am vorbit:

Că uite, luna blondă, în razele ei sfinte,
Ce praf de aur varsă pe tristele morminte!…
Dar nopții din coșciuguri nu-i poate da scântei
Și aerul miroase a chiparoși și tei

Plutește pretutindeni dumnezeiești arome
Din flori ce le născură a nopților atome…
O…ei ne dau miresme atât de dulci, îmi zic,
Și noi le dăm uitare sau nu le dăm nimic!

Pribegi pe drumul vieții și ei au fost odată:
Și pare, prin frunzișuri, himeric, că s-arată
Perechi de-amanți, șoptindu-și al inimilor grai,
Și-acum acele inimi sunt praf și putregai!

Se-nmlădie salcâmii, ca plete despletite,
Pe gropi înțărânate, pe lespede cioplite,
Aleargă liliecii rotindu-se năuci,
Iar vântul se strecoară molatic printre cruci…

Și…trist, ca niște glasuri metalice, sonore,
Vibrează în cadențe un șir de repezi ore,
Pe paginile vremii se-nscriu perechi-perechi,
Tot repetând al vieții același cântec vechi!

(Noapte de vară, vol. Sensitive, 1894)

Pare că morții trimit acele miresme dulci, de tei, chiparoși, salcâmi…deși sunt „praf și putregai”. Miresmele au însă persistența spiritului, au aerul de a fi ecoul altei lumi, incoruptibile, fiind o prezență care vrea să contrazică perisabilitatea.

În versurile lui Petică, înmiresmarea are, de multe ori, conotație mistică, după cum am avut prilejul să observăm, în periplul nostru exegetic prin opera sa poetică.

Nu degeaba amintește, acum, din nou, de „floarea misticelor văi”, care este crinul, cf. Cânt. Cânt. 2, 1-2 [LXX: Ego antos tu pediu, crinon ton chiladon os crinon en meso acanton…/ Eu [sunt] floarea câmpului, crinul văilor. Precum crinul în mijlocul spinilor…].

Încă din primul poem al volumului (Fecioara în alb I), poetul propunea această alegorie: „Stă fecioara ca un crin/ Întrupare fină, dalbă”

Cunoștea, desigur, interpretarea ortodoxă conform căreia crinul văilor era o profeție despre Preacurata Fecioară Maria. Sfântul Antim Ivireanul, spre exemplu, spusese, într-o didahie: „Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar de au și născut între mărăcinii nenorocirii ceii de obște, iar nu ș[i]-au pierdut niciodată podoaba albiciunii” [2].

În poemul Când vioarele tăcură XI revine la această perspectivă: „Iar umbra de fecioară se pierde în amurg/ Și niciun ton de flaut nu plânge-n depărtare. // Nimic. Doar un parfum subtil de iacint/ Își lasă aripile albe pe pala suferință,/ Și-n sera întristată un crin plăpând de-argint/ Profilul și-l arată”

Parfumurile sunt memoria cea mai subtilă a poetului, chiar memoria ontologiei umane primordiale. Poate de aceea: „Grădina albă-a amintirii/ Șoptește psalmul mânturii” (Cântecul toamnei II, ciclu postum). Sau: „grădina /…/ e numai un parfum în rază” (Fecioara în alb XV); „Mi-e dor de-un cântec plin de jale [a pocăinței]/ De-o adiere parfumată” (Fecioara în alb V).

Am văzut că Petică a reținut episodul pocăinței femeii păcătoase, care a vărsat mir pe picioarele Domnului, pornind de la care s-au născut imagini poetice precum: „parfum păgân de nard” (Fecioara în alb III) sau „Ah, mirul care cade pe albele picioare” (Când vioarele tăcură XIX): cu referire la tentația păcatului și, respectiv, la pocăința tardivă a fecioarelor nebune.

Aceleași semnificații religioase ale mirosului/ miresmelor, interpretând aceeași scenă biblică, se pot vedea în Triod:

Cămara s-a deschis, și împreună cu ea
s-a împodobit și dumnezeiasca nuntă;
Mirele este aproape, chemându-ne pe noi;
deci să ne pregătim.

Casa lui Simon Te-a încăput,
Împărate Iisuse, pe Tine,
Cel neîncăput pretutindeni,
și femeia păcătoasă Te-a uns cu mir.

Umplându-se femeia de mireasmă tainică,
Mântuitorule, s-a izbăvit
de mirosul cel urât dintâi
al multelor păcate;
că Tu izvorăști mirul vieții [3].

*

Venind femeia la picioarele Tale, Mântuitorule,
a turnat mirul, umplând locul
de bună mireasmă,
și umplându-se și de mirul iertării
faptelor [ei] celor rele.

De miresme sunt bogată,
iar de virtuți sunt săracă;
cele ce am Îți aduc Ție;
dă-mi și Tu cele ce ai; dar lasă-mi [păcatele]
și mă iartă, strigat-a păcătoasa
către Hristos.

La mine este mir stricăcios,
iar la Tine este mirul vieții,
mir este numele Tău [Cânt. Cânt. 1, 2],
care se varsă spre cei vrednici… [4].

Miresmele caracterizează calitatea sufletului, care e precizată de faptele sale, de aplecarea spre patimi sau spre sfințenie.

Astfel, și în opera lui Petică sunt parfumuri toride/ pătimașe, și parfumuri line, calme, emanând sfințenie sau indicând cel puțin dorirea ei, orientarea spre ea.


[1] Lidia Bote, Simbolismul românesc, op. cit., p. 365.

[2] Antim Ivireanul, Opere, Ed. Minerva, București, 1972, p. 20.

[3] Triodul, op. cit., p. 565.

[4] Idem, p. 567.

Poezia lui Ștefan Petică [20]

Petică asociază ideea apropiatei sale plecări din această lume cu cu cea a stingerii lumii vechi. Se simțea aparținând sufletește unui alt orizont temporal și se vedea stingându-se ca și lumina aceluia din conștiința și din simțirea contemporanilor bidimensionali, așa cum îi va caracteriza Bacovia, fără substanță spirituală.

Simboluri ale stingerii devin, acum, lebedele și mai ales păunii:

Trec lebede visând pe unde albe
Și dorul înflorește-acolo unde
Un cântec ca un freamăt de suspine

Din zările ascunse-n umbre line
Vibrează în amurgul clar și-albastru
Și-n sufletul ce arde ca un astru.

(Moartea visurilor, III)

*

Noi stam cântând în noapte în turnul fermecat
Ce-și nalță fruntea sură din negrele ruine,
Iar viersurile noastre, ciudate și streine,
Deși voiau să râdă, plângeau un vechi păcat.

Stam singuri, și cum cerul greoi și-ntunecat
Părea o carte veche cu taine sibiline,
Noi glasul ridicarăm, în cântece senine,
Chemând uitarea sfântă în tragicul palat.

Bătând din aripi grele, trecu grozava noapte,
Plutind demoniacă în valuri lungi de șoapte,
Iar jos, zăcând în umbră, stau roze la picioare.

Păunii sub arcade, visând, plângeau în somn,
Și rozele păliră ca albele fecioare
Ce mor chemând zadarnic al visurilor domn.

(Moartea visurilor, VI)

*

Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Și palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Și noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică și vagă
Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.

(Moartea visurilor, VII)

În ceea ce privește simbolul păunilor, Călinescu a crezut că provin din lirica lui Verlaine, dar contextul ne orientează spre o altă decriptare și mai ales spre alte surse, autohtone, deși apariția lor pare inedită în peisajul poetic al vremii.

Păunii apar în două poeme în care este din nou evocată, la modul ideal, lumea veche: un trecut medieval. Ruinele, palatul și turnul formează ambianța istorică a evocării. Deși este vorba, mai degrabă, de un „turn fermecat” și o „apoteoză fantastică”, ceea ce ne indică o recuperare de ordin spiritual și nu istoric-fidelă.

Însă acest tip de recuperare este încă și mai prețios, pentru că reprezintă esența unui timp care este invocat pentru izvoarele sale subterane de viață, iar nu pentru aparența formelor sociale sau civilizaționale.

Petică este poetul adevărurilor sublime, al splendorii harice, inefabile, al frumuseții care ori este lăuntrică, ori nu este deloc. Versurile sale au fragilitatea sufletului, a ființei umane: „poeme dulci de vise, poeme de petale”.

Frumusețea exterioară, chiar luxul exorbitant sau barocul extravagant, este inconsistent pentru el în comparație cu lumina lină, diafană a iradierilor lăuntrice care proiectează idealul unei realități veșnice.

Lumea unui îndepărtat ev mediu românesc, pe care îl acoperă uitarea și nepăsarea modernilor, i se pare un tablou simbolic adecvat pentru a ilustra propria dramă: o „noapte plutind demoniacă”, precum un corb sinistru, „bătând din aripi grele” și stârnind „valuri lungi de șoapte” frisonante, usucă rozele smerite care zac „în umbră” și ucide „albele fecioare” și nădejdea lor în „al visurilor domn”. Ucide, adică, șansa poetului de a se manifesta plenar, ca talent genial, în lumea aceasta. Același regret îl manifestase și Eminescu…

Într-o atare situație, epoca veche/ medievală pare un timp fericit, ideal, un univers în care se manifesta hegemonia spiritului. Deși, în Moartea visurilor IV, i se părea acceptabil și un destin eroic în Grecia antică („sub vechiul cer elenic de aur și smarald”), mai fericit decât soarta amară de a fi poet neînțeles într-o lume care nu dă prea multe parale pe poezie, pe eroism, pe spiritualitate sau pe jertfa pentru un ideal.

Iar Traian Demetrescu și Petică – între alți câțiva – au fost cu adevărat conștiințe poetice care au preferat să trăiască și să moară într-o cruntă mizerie, decât să facă rabat de la credința lor intimă.

Revenind la poemele de mai sus, acestă atmosferă de ev mediu ideal, cu turnuri și palate (așa cum o concepea și Eminescu în Scrisoarea IV), e punctată însă de câteva elemente concrete, care aparțin tradiției literare române vechi, fără echivoc. E neîndoielnic că Petică le-a introdus pentru a contura o panoramă medievală și a-i adăuga o indiscutabilă culoare locală/ autohtonă.

Ne amintim că a apelat la aceeași strategie și în poemul Când vioarele tăcură XV, în care am recunoscut, în mătasea culmilor albastre, amprenta imaginarului dosofteian.

Aici, pecetea literaturii vechi rezidă în imaginea cerului ca „o carte veche cu taine sibiline”: o carte de simboluri absconse, ceea ce considerau cei vechi ai noștri că este nu numai cerul înstelat, ci și întreg universul. Eminescu, venind pe filieră biblică și bizantin-românească, își pusese problema hieroglifelor celeste, pe care le puteau descifra magii cititori în stele și profeți.

Și din nou se ridică întrebarea dacă e vorba aici de intuiție genială sau de posibile investigații mai adânci ale lui Petică în opera lui Eminescu…

Mai mult, această amprentă veche se poate sesiza și la nivel lingvistic, pentru că poetul a utilizat intenționat anumiți termeni în accepțiunea lor arhaică: „viersuri ciudate și streine”. Ambele epitete au sensul de: minunate, extraordinare. Nu numai ciudat avea această semnificație în româna veche, dar și strein/ străin este folosit până astăzi, cu această conotație, în imnele religioase, în care expresii precum străin lucru” sau străină minune” (des întrebuințate) caracterizează ceva cu totul neobișnuit, uluitor.

În afară de acestea, chiar lebedele și păunii au o fizionomie simbolică identică în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, pe care Petică o putea cunoaște. „Păunii cu strigăte de jale”, care trec departe, din versurile sale, ne sugerează posibilitatea ca Petică să fi remarcat poezia operei lui Cantemir:

Cucoarăle cu buciunele buciuma,
Lebedele cântecul cel de pe urmă a morții cânta,
Păunii, de răutatea ce videa,
în gura mare și cu jéle să văieta [1].

Același strigăt apoteotic se regăsește, tot în paginile hieroglificei istorii cantemirene, și în acea remarcabilă (și de nenumărate ori remarcată) eleghie trăghicească:

„Ochiuri de cucoară,/ voi, limpezi izvoară,/ a izvorî vă părăsiți/ și-n amar vă primeniți. /…/ Soarele zimții să-și rătédze /…/ stelele nu scântăiadze /…/Lebăda Lira să-și zdrobească/ Leul răcnească /…/ Finicul [Finixul/ Phoenix] în foc de aromate moară” [2].

În felul acesta, Petică i-ar putea devansa pe Emil Botta sau Nichita Stănescu în receptarea poeziei din Istoria ieroglifică a lui Cantemir.

Dincolo de aceste aspecte, remarcăm tradiția și în sensul invers de evoluție a liricii noastre, pentru că exercițiul singurătății („Stam singuri”) este reprodus de Bacovia în poezia Plumb, în acele versuri-etichetă ale operei sale: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb…și-am început să-l strig -/ Stam singur lângă mort…și era frig…/ Și-i atârnau aripile de plumb”.

„Și mortul era visul suprem de așteptare”, spusese mai înainte Petică, într-un poem în care apar și corbii și plumbul (Moartea visurilor IX), după cum am semnalat deja puțin mai sus.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 188.

[2] Idem, p. 298-299.

Poezia lui Ștefan Petică [19]

Al treilea ciclu de poeme și ultimul al volumului din 1902 (unicul volum apărut în timpul vieții lui Petică, plecat prea curând din lumea aceasta, se intitulează Moartea visurilor. Un titlu sugestiv, cu referire directă la prăbușirea idealurilor.

Întregul ciclu este alcătuit numai din sonete, din zece sonete, mai precis (o structură predilectă a simboliștilor și parnasienilor; dar și numărul 10 are, fără îndoială, semnificația sa). Opțiunea se poate justifica prin aderarea poetului la curentul simbolist, cât și prin dorința ca acest ultim ciclu din volumul său să fie un cântec de lebedă, o apoteoză poetică, care să se evidențieze prin perfecțiunea formală.

Cu toate acestea, ciclul care debutează cu un tablou al marii drame („E ceasul negru-n care se face crucea grea/ Pe umeri slabi și vineți de Crist îndurerat,/ Urcând cu pași de spectru calvarul sângerat,/ Pe când pe cerul morții încet s-aprinde-o stea. // Din cerul greu de vise încet se stinge-o stea”…), se termină într-o notă optimistă: „Va tremura din nou parfum în șoapta dulce a blândei firi,/ Va flutura iar visul alb ca floarea misticelor văi,/ Și noaptea tristă va pieri. <Vor înflori iar trandafiri!>”.

Poetul era un profund optimist (ca și Eminescu, de altfel), iar adânca sa credință în ideal nu era o simplă problemă legată de prețuirea contemporanilor, ci o realitate a spiritului său, pe care indiferența și mizeria morală și intelectuală din jurul său nu o puteau scufunda în neant.

Petică este poetul cu cea mai concretă privire spre inefabilul transcendent, din istoria poeziei noastre, răspunzând exigențelor epocii posteminesciene și simboliste. El a înțeles revoluția operată de poezia lui Eminescu, nu numai în sens formal (al perfecțiunii poetic-muzicale), ci și în sens spiritual și vizionar.

Căutând ca, „sub căldura din dulcii ochi de mamă”, „s-adorm în pacea din somnul cel de veci” (Moartea visurilor II), poetul era conștient de faptul că:

Eu voi muri în una din zilele aceste,
Purtând pe umeri crucea Calvarului amar;
Pe lespezi reci cădea-voi cum cade-n visul rar
Din minți pierdute-n noapte o veștedă poveste.

Parfumuri vechi, uitate, încet să cadă peste
Trudita față rece, și murmurul lor clar
Să simt că se înalță ca-n anticul altar,
Pe straniu glas de imnuri, etern dorita veste.

Nici rugi adânci și calde, nici plânset zbuciumat
Din ochi duioși în lacrimi și nici în josul porții
Lumini și facle roșii sub cerul înstelat.

Ci fața mea-ndrepta-voi spre falnicul abis
De-albastru și de taine în care astrul morții
Lucește singuratic: o culme-a unui vis!

(Moartea visurilor, V)

Întrucâtva, reitera atitudinea lui Eminescu, față de care se vede că a nutrit multă dragoste și admirație (cu atât mai mult cu cât „s-a bucurat” de o soartă asemănătoare, prin indolența și răutatea semenilor), relevată în poemele O, mamă și Mai am un singur dor.

Cu toată experiența comună (mai mult sau mai puțin fericită), Ștefan Petică este o personalitate poetică unică și impresionantă. Caracterul părut vaporos și uneori romanțios-verlainian al poeziei sale nu este însă nicidecum superficial ori facil.

Petică e un poet care ascunde, sub aparența unei sensibilități exagerate, a unui imaginar diafan și ușor tautologic și a unei recepții foarte selective a realității, proiecția unei conștiințe adânci, care palpează ceea ce nu se vede. Reflexivitatea adâncă a poetului stă în privirea lui, în modul în care se configurează proiecția idealurilor sale intime.

„Corbii poetului Tradem”, pe care îi va evoca Bacovia, dar și plumbul și mortul simbolic/ alegoric apar într-un poem al acestui ciclu:

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare
Cu geamăt lunga și jalnic de suflet chinuit,
Și umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,
Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ah, corbii s-adunară strigând în depărtare,
Căci prada lor gătirăm din trupul prihănit
Ce sta întins și rece în turnul părăsit:
Și mortul era visul suprem de așteptare.

Și noi omorâtorii stam palizi și tăcuți,
Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriți.
Ah, nopțile din suflet, ce triste și amare-s!

Simțirăm plini de groază o mână nevăzută
Stând gata ca să scrie în noaptea grea și mută,
Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.

(Moartea visurilor, IX)

Istoria la care face aluzie în final este cea relatată în capitolul 5 din cartea Sfântului Profet Daniel: regele Belșațar/ Baltazar a profanat, la un ospăț, vasele sfinte pe care babilonienii le luaseră din templul de la Ierusalim și „în chiar ceasul acela au apărut degetele unei mâini de om; în lumina sfeșnicului, ele scriau pe tencuiala peretelui din casa regală; iar regele vedea închieturile mâinii care scria” (Dan. 5, 5, Biblia, ed. sinodală 2001). Inscripția era: Mane Techel Phares (Dan. 5, 25-28). Prin aceste cuvinte, Dumnezeu i-a arătat sfârșitul vieții și al regatului său.

Este un alt „episod” biblic invocat de Petică, care se adaugă la altele, pe care le-am surprins anterior (femeia păcătoasă care a turnat mir pe picioarele Domnului, psalmul pocăinței, pilda fecioarelor, exemplul orașelor Tir și Sidon) și care sugerează că poetul era preocupat de viața spirituală, de relația dintre fapte/ păcate și consecințele lor, și totodată că era nemulțumit de inerția sau indolența lumii sale față de realitatea suprasenzorială, duhovnicească.

Și cu toate că este un poet modern, care a putut prelua din lirica/ literatura europeană destule sugestii în acest sens, se poate decela, totuși, o amprentă ortodoxă din rafinatele lui expuneri poetice, o stare de spirit care îi este proprie numai lui și nu și altor confrați.

Această iritare la adresa inerției, a necrozării spirituale a lumii, exprimată episodic de Petică (dar care explică multe din atitudinile sale poetice), Bacovia o va amplifica foarte mult, transformând-o în tema centrală a poeziei sale.

Începe să se contureze o viziune poetică ce caracterizează lirica românească modernă…

Din această perspectivă, poezia lui Ștefan Petică reprezintă un moment important în istoria noastră literară, pentru că a trasat liniile de forță ale evoluției lirice ulterioare.

Macedonski a contribuit mult la modernizarea climatului literar, prin atmosfera întreținută de cenaclul și revistele sale, forțând acomodarea mentalităților cu o lume literară modernă. Dar Macedonski nu a contribuit în mod esențial la dezvoltarea propriu-zisă a poeziei românești, rămânând pentru totdeauna un manierist.

Cel care, cu adevărat, a deschis un drum nou în poezie, depășind impasul apărut după încetarea activității literare a lui Eminescu, este Petică, arătând că nu există vreo incongruență între specificitatea autohtonă sau spiritualitatea arhaică și forma modernă a poeziei.

Nu credem, așadar, că este hazardat să afirmăm că apariția unor mari poeți ai literaturii noastre moderne, precum Arghezi, Blaga, Bacovia, Pillat și mulții alții s-a datorat, în bună măsură, acestei iluminări pe care a produs-o experiența poetică a lui Petică, ca și teoretizările sale.

Dimpotrivă, credem că, într-un moment în care polemicile erau acerbe și distanța dintre tradiționaliști și moderniști părea ireductibilă, el a soluționat această problemă părut insolvabilă (o dovadă fiind și aceea că Goga l-a receptat aproape imediat), făcând posibilă apariția ulterioră a unei poezii românești moderne mari și autentice/ originale.

Și aceasta pentru că, la acea dată, nu se știa despre incursiunile dese și profunde ale lui Eminescu în cărțile vechi și despre cât de mult opera lui romantică datora tradiției literare și spirituale vechi.

Poezia lui Ștefan Petică [18]

De altfel, în acest ciclu, poezia de dragoste pendulează între sentimentul aprins/ febril și a-pathia pe care o generează gândul la moarte (o cumpănire în care va sta și poezia lui Blaga, nu peste multă vreme). Între pasiunea dezlănțuită și iubirea plină de grație, al cărei temperament diafan poetul știe să-l zugrăvească în versuri ca nimeni altul în poezia noastră.

Personalitatea poetului nu este însă fracționară, chiar dacă aici pare să încline mai mult spre neliniște, tristețe și chiar scepticism. Sensibilitatea și obsesiile sale poetice sunt, în bună măsură, aceleași.

Când vioarele tăcură II trasează același profil, pe care l-am întâlnit adesea în ciclul anterior, al femeii sfinte, angelice, adorate:

Plutea o durere ca-n tainele sfinte
Pe sala cea veche și-n flacări aprinse
Murea ziua albă pe stofele-ntinse,
Iar flautul magic plângea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele
Lăsară parfumuri subtile și clare
În preajmă: o dulce și caldă-ntristare,
Și nota ușoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte,
Și iată! În vraja de note ușoare
Iubeam pe frumoasa etern visătoare;
Iar flautul magic plângea înainte.

De data aceasta, este chiar mai mult decât un profil sau o imagine stilizată, este un tipar iconic evident: „glorioasă ca-n razele sfinte”.

Iubirea face să se instaleze o atmosferă sacră („ca-n tainele sfinte”), de amurg parfumat, împestrițat de lumini și flori albastre, diluat într-o curgere plângătoare, unduitoare, a magicului flaut murmuitor.

De prisos să mai atragem atenția asupra consonantismului între culoare/ lumină, sunet și miresme.

La antipodul acestei atitudini se află cea din poemul Când vioarele tăcură XIII, în care dragostea apare în ipostaza ei imatură, adolescentină, când ardoarea neînvinsă a sentimentelor se împletește cu o anumită candoare, a vârstei, atunci când păcatul pare strălucitor, iar universul întreg este un templu pentru jertfa patimei:

Sub vraja cântului de-argint se-aprind pe culmile albastre
Surâzătoare și senine, blând scânteierile de astre.
Făclii ce ard din vecinicie în sfântul templu închinat,
Cu-n gest de veche adorare, strălucitorului păcat;

De pe altarul părăsit pe care moare amintirea
Frumoasei blonde visătoare și-apune palidă iubirea,
Zaimf de vis fluturător, un gând ușor se mlădiază
Spre tremurările de stele ce jertfa patimei veghează.

Poemul pare a fi un un Zburător în varianta lui Petică, ipoteză spre care ne orientează aluziile la zeul care răspândește o simfonie de senzații disipate în „parfumul cald și-amețitor” al blondei visătoare, ce rememorează ochii mari, glauci și-adânci ca undele-nfiorătoare/ Și-mbrățișările nebune-n fuga lor istovitoare”, precum și la somnul ei tulburat de „visări păgâne”.

Inevitabil, ochii mari, glauci și-adânci” amintesc de ochii Luceafărului, care „Lucesc adânc himeric,/ Ca două patimi fără saț / Și pline de-ntuneric”.

În acest al doilea ciclu de poeme, cum spuneam, atmosfera este însă mai sumbră. Apare și ideea blestemului, trimițând aluziv și la conceptul de poet blestemat, răspândit printre simboliști:

Cum, palidă, cântase eternei cantilene
De dragoste apusă, senină nota grava
A morței închinate în purpură și slavă,
Mâini triste revărsară parfumuri tireene [din Tir]
Vrăjind în întuneric ciudata voluptate
Ce umple seara caldă de imnuri blestemate.

Zădarnice fanfare cu note triumfale
Sunau beția luptei din turnuri majestoase,
Lărgind viteze gesturi spre flamuri luminoase;
Un imn păta albastrul și pacea de pe vale:
Plângeau așa de dulce viorile-ostenite
Pe coarde tremurate durerile rănite.

(Când vioarele tăcură, X)

Iubirea și moartea formează, adesea, un cuplu nedespărțit: „Iubito, tu floare-nfocată/ Revarsă-mi al tău cald parfum;/ În tina de sânge udată/ Dormi-voi eu mâine pe-acum” (Când vioarele tăcură IV).

Sau: „Iubiții dorm. Deasupra pare/ Că trece dragostea pierdută;/ Un glas de clopot e-o chemare/ În noaptea clară și tăcută.// Le-ngălbenește fața luna/ Cu dureroasa-i poezie;/ Ei dorm mai strânși ca totdeauna/ Și plâng în somn fără să știe” (Când vioarele tăcură V).

Ciclul se termină, ilustrativ, cu versuri evocând scene funerare: „Tăcerea căzu-n tremurare,/ Tăcerea pe doruri pierdute,/ Când noaptea sună din fanfare/ Chemarea durerei tăcute. // Albe fecioare și pale,/ Albe fecioare-ngropate/ Sub grelele stânci ideale,/ Din vise adânc zbuciumate, // Pășiră în giulgiuri închise,/ Pășiră în ceată-argintie”

Poetul e un iubitor al contrastelor absolute, pentru că viața însăși i se înfățișează sub semnul paradoxului oximoronic. O întristare caldă freamătă în atomii acestei existențe, unde coexistă, în ființa umană, albul și negrul, ardoarea patimei și adorarea mistică.

Baudelaire, Verlaine sau Mallarmé au fost maeștri ai intonării acestor contraste interioare. În lirica noastră, Ștefan Petică este singurul poet care le-a dat glas, urmat fiind doar de Bacovia, care tinde însă mai mult spre o critică totală decât spre a sugera un balans permanent în ființa umană.

Iar faptul este oarecum surprinzător, întrucât Petică e un poet grațios, adept al diafanizării și al idealizării urâtului.

Baudelaire, spre exemplu, era mult mai direct:

Greșelile, păcatul, zgârcenia, prostia
Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri frământări
Și noi nutrim cu grijă blajine remușcări
Așa cum cerșitorii își cresc păducheria.

Păcatele ni-s aspre, căințele mișele,
Mărturisirea noastră ne-o răsplătim din gros
Și iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros
Crezând cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele.

În mrejele pierzării prelung Satan ne plimbă
Și sufletul ni-l lasă vrăjit și vlăguit
Și al voinței noastre metal neprețuit
Acest chimist destoinic în aburi îl preschimbă.

Cu sfori ascunse, Dracul ne prinde și ne joacă!
De tot ce-i murdărie ni-i sufletul atras;
Spre Iad în orice clipă ne scoborâm c-un pas,
Senini, printr-o adâncă și scârnavă cloacă. [etc.]

(Cititorului, trad. de Al. Philippide)

Aceeași luptă între Bine și Rău: în poezia lui Rollinat, Fantoma crimei.

Poezia lui Ștefan Petică [17]

Plânsul interior, neauzit al sufletului, murmura lui subterană, tainică, îmbrăcată în marmura clară, sculpturală a artei sale poetice, reclamă o cântare corespondentă al cărei sunet se stinge („nota sfântă care piere”) sau nu a fost încă inventat: „Cântarea care n-a fost spusă/ E mai frumoasă ca oricare” (Când vioarele tăcură III).

Petică atribuie artei o tainică forță mistică:

În nota sfânta care piere
În tremurările sfioase
A unor rugi de Magdalene
Curg clare lacrimi prețioase.

Dar în cântarea fără nume
Ascunsă-n negrele vioare,
E-o tragedie tăinuită;
Plâng albe vise moarte-n floare.

Tristețea lor neprihănită
Atât e de chinuitoare
Că pune-n suflete pătate
O mistică înfiorare.

Și o chemare zace-n ele
De-o zdrobitoare nostalgie:
Tortura ei necunoscută
Este suprema poezie.

Și cel menit să ducă dorul
Cântării sfinte și alese

Își simte inima cuprinsă
De suferinți neînțelese.

„Suprema poezie” nu este însă muzica, oricât de abstractă și diafană ar fi ea, ci este „chemarea” abisală din „suflete pătate” cuprinse de „o mistică înfiorare”,auzind „tristețea neprihănită” a unei muzici.

Tocmai de aceea „suprema poezie” întrece cântarea/ muzica, pentru că ea consistă în neliniștea chemării mistice, mai presus de înțelegerea obișnuită: o neliniște „necunoscută” – pentru că nu este numai umană –, dar simțită.

Și pentru că este „necunoscută”, de aceea dă naștere la „suferinți neînțelese” pentru mulți.

Poetul este „cel menit să ducă dorul” întrupării unei arte care să poată transmite ceea ce o transcende, care să fie cântare sfântă și aleasă.

Versurile lui Petică ne înfățișează un ideal de puritate/ neprihănire, transmundan, ceresc.

Când vioarele tăcură VII ne reprezintă alegoric trecerea din această lume a fecioarelor „cu mijloace de trestii”: cu gândire și cu suflet mlădiate de harul lui Dumnezeu, pentru a nu se împotmoli în această lume:

În calda voluptate din serile-argintine
Fecioarele trecură cu mijloace de trestii
Pleacate-n tremurare, iar farmecul poveștii
Cânta în note clare pe culmile senine.

Râdeau privind-nainte albastra depărtare
Cum tremură în raza de purpură-nfocată,
Căzută-ncet din bolta înaltă și sculptată
În cerul singuratec dormind pe larga zare.

Și vorba lor ritmată pe forma făurită
De rugile din temple
urca în vântul serii
Cum urcă linștită în calda noapte-a verii
Spre stele de aur dorința fericită.

În urma lor rămân „romanțe triste”: „Ca stoluri rătăcite pe frunze se lăsară/ Suspine prelungite în blonde note stinse:/ În umbră-nfiorate cu aripile-ntinse/ Plângeau romanțe triste pe coarde de ghitară”.

Între pământul stolurilor de suspine și „culmile senine” ale cerului este o distanță pe care nu o pot parcurge decât cei care iubesc „albastra depărtare”.

Trestiile fecioarelor se pleacă spre cer până când se confundă cu slava cerului pe care au iubit-o: „Fecioarele trecură cu mijloace de trestii/ Pleacate-n tremurare /…/ privind-nainte albastra depărtare/ Cum tremură în raza de purpură-nfocată”

Trestia intră în raza de foc…se contopește cu ea.

Smerenia fecioarelor „plecate-n tremurare” de bucurie sfântă le deschide iubirea tremurătoare a cerului: pe cât de imensă, pe atât de sensibilă față de cei care își îndreaptă toată sensibilitatea spre ea.

Dar tremurarea caracterizează și…privirea poetului.

„Cerul singuratec dormind pe larga zare”, pe lângă faptul că este un moment pictural aparte în aceste versuri – o tușă rustică, patriarhală –, reprezintă, în economia peisajului celest, un spațiu de trecere, o linie sau o punte către „bolta înaltă și sculptată”: către Biserica cea veșnică.

Rostirea fecioarelor este inefabilă, dar este „ritmată pe forma făurită/ De rugile din temple”: vorba, cuvântul, dialogul au o formă interioară, pe care o dăltuiește treptat activitatea spirituală/ duhovnicească.

Sub „bolta înaltă și sculptată” a Bisericii eterne răsună acele cuvinte care au învățat ritmul rugăciunii și au căpătat forma cugetărilor înalte, dumnezeiești, prin exercițiul îndelungat al ascezei.

Caracterul și personalitatea umană se păstrează în veșnicie, iar ritmul și forma vieții deprinse pe pământ ne însoțesc în trecerea noastră.

Dar traversarea aceasta spre „albastra depărtare” și locuirea sub „bolta” sfântă sunt posibile numai prin deprinderea cu ritmul și forma pomenite.

Și iată că și gândirea mistică ne poate dărui ritmul și forma poeziei! Ritmul ei interior și forma ei lăuntrică, cu adevărat esențiale.

Ceea ce părea o poezie febrilă de dragoste (amintind de lirica lui Federico Garcia Lorca[1]) – în poemul Când vioarele tăcură VIII – se răcorește cu lutul mormântului:

Femei cu flori aprinse în păru-ntunecat
Femei cu flori aprinse trecură pe-noptate
Și pașii lor de umbră pe căi nemaiumblate
Sunară triști ca viersuri din cântecul uitat. /…/

Seri triste coborâră pe visu-mi vechi și sfânt,
Seri triste ca un flaut ce plânge-n depărtare:
Păreau o liturghie la veștede altare
Șoptită-n dulce tremur la umbră de mormânt.

Culorile intense, aprinse, cu iz languros, mediteranean (Petică a fost îndrăgostit de o dansatoare spaniolă), se liniștesc „la umbră de mormânt”.

Este o situație poetică întrucâtva similară celei din poemul Fecioara în alb XV, și pe care am comentat-o la timpul potrivit.

Poetul vede intens atât iubirea, cât și moartea.

Privită prin rama mormântului, pasionalitatea capătă alte culori.

Pașii de umbră ai iubitei nu sună a promenadă amoroasă, ci duc la umbra mormântului.

Iar, între floarea aprinsă și altarele veștede, timpul se evaporă ca o muzică plânsă de flaut.

Poetul are simțul acut al depărtării de această existență, de aceea și rafinamentul percepțiilor sale este excepțional, cu contribuția, desigur, și a lecturilor sale extrem de bogate.


[1] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Federico_Garc%C3%ADa_Lorca.

Poezia lui Ștefan Petică [16]

Pe de altă parte, Petică ne-a obișnuit deja, încă din primul ciclu de poeme studiat, cu introducerea de elemente cu rezonanță religioasă evidentă și încărcate de semnificații.

Nici în acest al doilea ciclu al volumului său nu se dezminte.

Există sintagme sau metafore cu valoare de simbol mistic, dar și un poem întreg construit pe ideea unei parabole evanghelice, Când vioarele tăcură XIX:

Pe harpa învechită o ultimă cântare
Încerc, la miez de noapte, cu mâna tremurată,
Și strunele cuprinse de-adâncă-nfiorare
Zadarnic vor să-nvie iubirea-nmormântată.
– Târziu bătură-n ușă nebunele fecioare,
Ah, candelele stinse, speranța care moare!

Ci-n murmurul de note plâng dorurile-ascunse
Și-și chinuie o roză potiru-nsângerat;
Din tainice adâncuri de gânduri nepătrunse
Un veșnic de de profondis se-nalță-ntunecat.
– Târziu, târziu veniră fecioarele nebune,
Ah, ușile închise cu grelele zăvoare!

Și n-a fost tânguire vreodată mai amară
Să tremure pe harpă, și vorbe-nflăcărate,
Nicicând, în pacea nopții, astfel nu răsunară
De tragice-n grozava durerii voluptate.
– Târziu se tânguiră nebunele fecioare,
Ah, sunetele clare din vesela serbare!

E psalmul pocăinței ce picură pe strune
Ca plânsul cel din urmă al palei Magdalene
Și-n notele-ntristate din cântul ce apune
Simt lacrimile-amare cum tremură în gene.
– Târziu vărsară lacrimi nebunele fecioare,
Ah, mirul care cade pe albele picioare.

Poemul face trimitere la pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau înțelepte și cinci nebune, ale căror candele erau stinse când a venit Mirele (Mt. 25, 1-12).

Versul final pare o invocare a milei lui Dumnezeu, amintindu-se aluziv o altă relatare evanghelică – care, de asemenea, se pare că a ocupat un loc important în reflecțiile poetului -, cea despre femeia care a turnat mir pe picioarele Domnului.

Poetul lasă să se înțeleagă că a fost o conștiință zbuciumată, dar plină de sensibilitate și compasiune, căutătoare de răspunsuri.

Moartea apropiată îl face să contemple lumea cu un ochi transfigurator, pe de o parte, iar pe de altă parte trăiește o neliniște tot mai apăsătoare:

Ah, palidele umbre pe albele perdele:
Icoane de madone uitate-n mănăstiri,
Parfumuri adormite în file de psaltiri,
Ce trist le port în suflet, în nopți adânci și grele! /…/

Și mâna diafană ce lunecă pe clape
Trezind din somn de veacuri dulci visuri din mormânt
E tot minunea veche mai sus de orice cânt,
Iar ochii par o mare de-adânci și triste ape.

Și lampa ce veghează! Albastra ei lumină
Căzând pe frunți plecate sub caldul vis tăcut
Vestește vechea pace senină din trecut
Cu ruga ce se-nalță în seri de lună plină.

Afară e-ntuneric. Încet mărunta bură
Din cerul greu ca plumbul se cerne a morțiu,
Iar noaptea e ca moartea pe sufletul pustiu,
Și eu mă duc nainte pierdut în ceața sură.

(Când vioarele tăcură, IX)

Finalul ne reverberează o altă imagine poetică eminesciană: „Cuvânt curat ce-ai existat, Eone/ Când universul era ceață sură”… (Fata-n grădina de aur). Dar ne trimite subtil și la balada Monastirea Argeșului, în care câinii urlă a morțiu în fața ruinelor.

Ochii par o mare de-adânci și triste ape”: un vers sublim, după cum la fel este și  poemul următor:

Am palida tristeță a apelor ce plâng
Pe jgheabul clar și rece al albelor fântâni,
Sculptate-n întunerec de meșterele mâini –
Am palida tristeță a apelor ce plâng.

Pe fața blondei unde încet și trist s-abate,
Ca umbra unor aripi, o doină din bătrâni,
Ce cade ca un freamăt al codrilor păgâni
În care mor legende și vise depărtate.

Pe marmura cea rece se lasă un amurg
De toamnă-ntârziată ca negura pe vale,
Și sufletul se plânge pribeag pe vechea cale,
Și lacrimi, calde lacrimi, ca roua-n seară curg.

Adâncul întuneric se-ntinde ca-ntr-un vis
Și nicio licărire în zare nu s-arată
Vestind speranța pală ce turbură și-mbată,-
Fântâna e o noapte, tăcerea un abis.

(Când vioarele tăcură, XIV)

Muzica versurilor e în perfectă consonanță cu palida tristeță a apelor ce plâng”.

Marmura fântânilor e pentru a doua oară sculptată de întuneric și de amurg. Sau: de fiecare dată sculptată, în amurg și în noapte.

Petică e un fin observator și interpret al nuanțelor și al subtilelor metamorfoze ale substanțelor sub impresia luminii și a culorii.

Peisajul nu e nici în întregime rural, dar nici urban.

Doina din bătrâni, care se-abate peste unde ca „umbra unor aripi”, codrii și valea pe care se lasă negura concură spre a crea o atmosferă asemănătoare celei din Zburătorul sau din Sara pe deal.

Fântânile de marmură nu sunt însă specifice acestui context, dacă nu cumva marmura e doar o metaforă utilizată pentru a caracteriza „jgheabul clar și rece al albelor fântâni”.

Toate elementele poemului au o valoare spirituală simbolică, pornind de la importanța lor reală cu rezonanțe profunde în conștiința poetului.

Tristețea lui e adâncă precum adâncă e apa din fântâni: un izvor aproape nevăzut care plânge cu unde neauzite: fântâna e o noapte, tăcerea un abis”.

La fel ca acest izvor subteran, sufletul se plânge pribeag pe vechea cale” a vieții.

Fântâna sufletului e inaudibilă. E adâncă și insesizabilă privirilor. E o noapte” pentru ochii obișnuiți și un abis” insondabil pentru oamenii superficiali.

Doar doina din bătrâni flutură ca o umbră de aripi sau ca un freamăt de codri antici peste undele acestui suflet, care nu se văd.

Sugestii sculpturale, picturale și muzicale, de mare finețe, se îngemănează în acest poem.

O variantă a lui este: Sonet (Petică a renunțat, publicându-și volumul, la această formă).

Page 1 of 4

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén