Zi: 15 aprilie 2017

Predică la Învierea Domnului [2017]

14 comments

Iubiții mei[1],

imediat ce Domnul a murit pe Cruce, au și început să se vadă consecințele coborârii Lui la Iad. Pentru că Sfântul Matteos ne spune: „și mormintele s-au deschis [καὶ τὰ μνημεῖα ἀνεῴχθησαν]; și s-a[u] ridicat multe trupuri ale Sfinților care erau adormiți [καὶ πολλὰ σώματα τῶν κεκοιμημένων Ἁγίων ἠγέρθη]; și ieșind din morminte după învierea Sa [καὶ ἐξελθόντες ἐκ τῶν μνημείων μετὰ τὴν ἔγερσιν Αὐτοῦ], au intrat întru sfânta cetate [εἰσῆλθον εἰς τὴν ἁγίαν πόλιν], și s-au arătat multora [καὶ ἐνεφανίσθησαν πολλοῖς]” [Mt. 27, 52-53, BYZ].

Mormintele s-au deschis în mod minunat, prin slava lui Dumnezeu, și nu au ieșit doar trupurile Sfinților din morminte, ci Sfinții au înviat, fiind întregi, cu trup și suflet, deși ei fuseseră morți sute și mii de ani.

Iar după Învierea Sa din morți, cea de a treia zi, după învierea Domnului, ca să întărească în oameni conștiința că Sfinții au înviat numai datorită Domnului, acești Sfinți înviați au intrat în Ierusalim, în sfânta cetate, și s-au arătat multora. Și dacă au fost văzuți de către mulți, atunci învierea lor a fost un eveniment istoric minunat, copleșitor și despre el trebuie să avem multe date istorice. Pentru că acești Sfinți erau, fără doar și poate, Sfinții lui Israil, cărora evreii le știau mormintele și care i-au recunoscut ca atare. Și evreii trebuie să fi scris despre un astfel de eveniment, care trebuie să fi tulburat întreaga țară.

Însă cine a scris despre acest eveniment copleșitor, despre învierea Sfinților datorită învierii Domnului?

Sfântul Ioannis Hrisostomos, în comentariul său la Sfântul Matteos, ne spune că învierea Sfinților a fost o adeverire a dumnezeirii lui Hristos[2]. După care ne spune că Sfinții au intrat în Ierusalim și li s-au arătat multor oameni, pentru ca învierea lor să fie adeverită ca reală[3]. Dar nu ne spune câți Sfinți au înviat și care sunt. Și cine i-a văzut. Și după ce s-au arătat multora, ce au făcut? Au adormit la loc, cel mai probabil. Pentru că mormintele multora din Sfinții Vechiului Testament sunt în Israel până astăzi.

Căci scopul învierii lor, mai întâi de toate, a fost acela de a adeveri Învierea Domnului. Pentru că ei au înviat, pentru ca să arate tuturor că El le-a eliberat sufletele din Iad, și implicit, că pe El nu L-a putut ține Iadul prizonier, dar și pentru ca să le adeverească evreilor învierea cea de obște. Căci așa cum au înviat atunci, așa vor învia din nou și pentru veci, dimpreună cu întreaga umanitate adormită, la a doua Sa venire întru slavă.

Sfântul Chirillos al Alexandriei spune același lucru: învierea Sfinților a fost semnul că prin moartea lui Hristos s-a biruit moartea[4].

Sfântul Cuvios Hieronymus înțelege cetatea cea sfântă în dublă accepțiune: ca fiind Ierusalimul cel ceresc, dar și cel pământesc. După care subliniază că nu a fost vorba de o înviere generală[5].

Sfântul Eftimios Zigabinul ne spune că Sfinții au înviat pentru ca să vorbească despre Hristos, iar după ce s-au arătat oamenilor, ei au adormit la loc[6], lucru pe care îl aproximasem și eu.

Au scris evreii despre acest lucru? Au dat Sfinții Părinți detalii mai multe? Pentru mine această problemă rămâne una deschisă și pe ea trebuie să o aprofundez. Pentru că problemele teologice necesită răspunsuri elaborate, cu multă muncă de cercetare în spate, și nu pseudo-răspunsuri.

Însă ceva e cert: că Sfinții Vechiului Testament L-au recunoscut pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat și că Iisus Hristos, Domnul nostru, a fost Cel care i-a ridicat pe ei din Iad. Iar evreii trebuiau să înțeleagă acest lucru fundamental: că Sfinții Vechiului Testament L-au văzut mai înainte pe Hristos și despre El au profețit, datorită Lui au înviat și s-au arătat celor din Ierusalim, și împreună cu El sunt.

Dar ceea ce pare de la sine înțeles pentru noi, cei de azi, nu s-a petrecut și în istorie. Pentru că evreii, în majoritatea lor, au rămas captivi înțelegerii grosiere a Vechiului Testament, nu l-au înțeles duhovnicește, nu au înțeles că el s-a împlinit în persoana lui Hristos, așa cum ne arată Sfinții scriitori ai Noului Testament, și au negat în mod vehement persoana lui Hristos și pe Ucenicii Lui și au prigonit Biserica lui Hristos. Fapt pentru care au luptat și luptă în continuare, alături de toți păgânii și ereticii lumii, împotriva împlinirii lor duhovnicești, adică a împlinirii lor în Hristos Dumnezeu.

– Ce au făcut însă Sfinții Apostoli ai Domnului?

– Ei L-au propovăduit pe Iisus Hristos Cel răstignit și înviat! Pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, Și-a înviat trupul Său, care zăcea în mormânt și care nu a cunoscut stricăciunea, conform Ps. 15, 10, LXX[7], și l-a făcut nemuritor și fără stricăciune[8].

De aceea, Sfântul Petros Îl prezintă pe Domnul, în predica sa de la Cincizecime, ca pe Cel omorât de evrei, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morți [F. Ap. 2, 23-24, BYZ]. Căci Dumnezeu L-a înviat pe Iisus, iar Apostolii Lui sunt martori [μάρτυρες] ai Săi [F. Ap. 2, 32]. Sunt martori oculari, căci ei L-au văzut pe Iisus Hristos Cel înviat cu ochii lor și L-au atins cu mâinile lor [I In. 1, 1].

– De ce Sfântul Petros nu a spus Iisus a înviat, ci el a spus că Iisus a fost înviat de Tatăl Său?

– Pentru că a predicat pedagogic, ținând cont de pruncia teologică a conaționalilor săi. El a căutat să îi ducă pas cu pas spre înțelegeri mai înalte și de aceea L-a propovăduit pe Tatăl ca autor exclusiv al învierii Fiului Său.

Într-o altă predică a sa, Sfântul Petros Îl numește pe Iisus Fiul Său, al Tatălui, dar repetă faptul că Dumnezeu, se subînțelege Tatăl, L-a înviat pe El din morți [F. Ap. 3, 26].

„Și [cu] mare putere [καὶ μεγάλῃ δυνάμει]”, ne spune Sfântul Lucas, „Apostolii dădeau mărturie [despre] învierea Domnului Iisus [ἀπεδίδουν τὸ μαρτύριον οἱ Ἀπόστολοι τῆς ἀναστάσεως τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ] și har mare era peste toți aceștia [χάρις τε μεγάλη ἦν ἐπὶ πάντας αὐτούς]” [F. Ap. 4, 33, BYZ].

Sfântul Pavlos a predicat „cele despre Domnul Iisus Hristos [τὰ περὶ τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ Χριστοῦ], cu toată îndrăzneala [μετὰ πάσης παρρησίας], fără încetare [ἀκωλύτως]” [F. Ap. 28, 31, BYZ]. A propovăduit toate cele legate despre viața Sa în trup și despre lucrarea Sa iconomică cu omul și cu creația Sa în totalitatea ei.

Și Sfântul Pavlos vorbește despre faptul că Tatăl L-a înviat pe Iisus Hristos din morți [Rom. 4, 24]. Însă, în versetul următor, el ne spune: „Care S-a dat pentru fărădelegile noastre [Ὃς παρεδόθη διὰ τὰ παραπτώματα ἡμῶν] și a înviat pentru îndreptarea noastră [καὶ ἠγέρθη διὰ τὴν δικαίωσιν ἡμῶν]” [Rom. 4, 25, BYZ]. Însă nu este nicio neconcordanță între afirmația teologică: Tatăl L-a înviat pe Iisus din morți și afirmația teologică: Iisus a înviat din morți. Pentru că și Tatăl și Duhul Sfânt au participat la învierea Domnului. Însă Domnul a înviat ca un Dumnezeu atotputernic din morți, ca unul care era egal și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. A înviat cu de la Sine putere.

Căci afirmația teologică a Sfinților Petros și Pavlos, cum că Tatăl L-a înviat pe Iisus din morți, nu a încercat să Îl prezinte pe Iisus ca pe un „obiect pasiv” în relația Sa cu Tatăl, așa cum suntem înclinați noi, cei de azi, să o percepem, ci a subliniat relația veșnică a Fiului cu Tatăl, aceea că Iisus e Fiul Tatălui. Pentru că atunci era foarte importantă această mărturisire hristologică, fiindcă toți trebuiau să creadă și să mărturisească faptul că Iisus Hristos e Fiul veșnic al Tatălui, Care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră, și nu un Sfânt, adică un om. Iar moartea și învierea Domnului sunt „întru îndreptarea vieții [εἰς δικαίωσιν ζωῆς]” [Rom. 5, 18] noastre.

Pentru că moartea și învierea Lui au relevanță liturgică și ontologică pentru noi. Căci Botezul, ne spune Sfântul Pavlos (care e o Dumnezeiască Taină a Bisericii, un eveniment liturgic bine definit), e o trăire mistică, dimpreună cu El, a morții Domnului [Rom. 6, 4]. El nu e „o simplă afundare în apă” sau „un act simbolic”, ci un act sfânt și sfințitor pentru noi, căci în Botez trăim moartea și învierea Domnului, dimpreună cu El, născându-ne la viața duhovnicească. Atunci, din trupești, devenim duhovnicești, pentru ca să trăim toată viața noastră în mod duhovnicește. „Ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui”, ne spune Sfântul Pavlos, „așa și noi în[tru] înnoirea vieții să umblăm” [Rom. 6, 4, BYZ].

Însă slava Tatălui e comună și Fiului și Duhului Sfânt. Iar Fiul Și-a îndumnezeit umanitatea Sa prin slava dumnezeirii Sale, în interiorul persoanei Sale divino-umane. De aceea și noi, prin credința în Domnul nostru Iisus Hristos și în Tatăl Său și în Duhul Său cel Sfânt, Care din Tatăl purcede, prin credința în Dumnezeul nostru treimic, putem trăi duhovnicește, ca oameni vii, înviați din morți și având mădularele trupului nostru ca arme ale dreptății lui Dumnezeu [Rom. 6, 13]. Pentru că Hristos Cel mort și înviat ne dă și nouă putere duhovnicească ca să fim vii tot timpul, întru El și în Tatăl Său și în Duhul Său Cel Sfânt, și să ne sfințim viața noastră.

Căci puterea duhovnicească, primită de la Dumnezeu, este puterea de a lupta cu patimile din noi și de a le birui și de a ne umple de slava lui Dumnezeu. Noi, creștinii, nu avem o altă putere decât aceasta: puterea lui Dumnezeu, care ne face vii. Și dacă suntem vii, atunci suntem oameni duhovnicești, și dacă suntem duhovnicești, atunci trăim ca niște înviați din morți și ca niște martori ai Învierii Lui. Pentru că noi suntem vii și înviem mereu din păcatele noastre datorită lui Hristos Cel mort și înviat, Care, odată înviat, nu mai moare, pentru că moartea nu mai stăpânește peste El [Rom. 6, 9].

Însă moartea, iubiții mei, nu mai stăpânește nici peste noi! Moartea nu mai stăpânește peste noi de la Botez, de când am murit și am înviat cu Hristos, Domnul nostru. Dacă ne lăsăm cuprinși de păcat și dacă păcătuim, e pentru că alegem să ne facem din nou și din nou robi ai păcatului, după ce El ne-a eliberat pe noi din robia demonilor.

Noi alegem robia aceasta amară și nu ne-o mai impune nimeni! Pentru că El ne-a dezrobit și ne-a făcut liberi duhovnicește, și de aceea nimeni nu ne mai poate robi cu forța.

Însă, dacă cădem în păcat, tot Domnul ne ridică din el. Din tot păcatul. Căci El e ridicarea, El e învierea noastră din păcatele noastre. Și toată libertatea duhovnicească, cea reală și prea dulce a creștinilor, e libertatea pe care ne-o aduce slava lui Dumnezeu, slavă necreată care coboară în noi și este în noi, atât timp cât noi suntem robi credincioși ai Stăpânului nostru.

Pentru că libertatea duhovnicească interioară e plină de pace sfântă, e plină de bucurie, e plină de curăție, e plină de sfințenie. Și aceasta e cea care ne face să trăim în pacea lui Dumnezeu și să dăruim pacea și curăția și bucuria Lui tuturor, pentru că ea e mireasma sfântă a vieții noastre.

– Când a înviat Domnul nostru Iisus Hristos?

– Sfântul Matteos ne spune că El a înviat când „se crăpa de ziuă întru una a sabaturilor [τῇ ἐπιφωσκούσῃ εἰς μίαν σαββάτων] [Mt. 28, 1, BYZ]. Iar sabatul era sâmbăta, și prima după sâmbătă e duminica. De aceea, Învierea Domnului s-a petrecut „la miezul nopții”[9], duminica, motiv pentru care și noi, Biserica Lui, vestim învierea la miezul nopții, când sâmbăta se pleacă spre duminică. Și o vestim în fața Bisericii, sub acoperișul cerului, pentru că învierea Domnului este un bine copleșitor nu numai pentru întreaga umanitate, ci pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Căci odată cu învierea Lui, oamenii și cosmosul în integralitatea sa au o singură direcție: îndumnezeirea. Și îndumnezeirea oamenilor și a întregii creații a lui Dumnezeu este adevărata înfrumusețare, adevărata schimbare, adevărata înnoire continuă a întregii existențe.

Cineva m-a întrebat recent dacă mă plictisesc atunci când citesc, când mă rog, când slujesc. Dacă mă plictisesc, așa în general, în viața mea. Și i-am spus că plictiseala este lipsa de dorință pentru înnoirea interioară și pentru adevărata noutate. Când nu mai vrem să ne înnoim duhovnicește, să ne curățim interior, și ajungem să considerăm că păcatul „o să ne facă bine”, atunci ne plictisim, pentru că păcatul e lipsit de noutate. Și când nu mai căutăm adevărata noutate, când nu mai vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu, iarăși cădem în plictiseală.

De aceea, eu lupt cu plictiseala și cu dezamăgirea și cu frica și cu grija deșartă și cu nesimțirea tot timpul și nu le dau loc în mine, pentru că îmi fac viața numai pentru Dumnezeu și numai pentru cunoașterea teologică. Și a fi cu Dumnezeu și a cunoaște voia Lui înseamnă a trăi într-o continuă noutate și bucurie, într-o continuă pace și înțelegere, care mă împlinesc în mod deplin.

De aceea, nu am timp să mă plictisesc, pentru că am foarte multe lucruri de făcut. Nu am timp de stat degeaba. Și cred că așa sunt toți creștinii: nu au timp să se plictisească, pentru că plictiseala e o inconsistență a dragostei, a relației, a vieții creștine. Dar dacă ești mereu prins în slujirea Bisericii și în întrajutorarea oamenilor, dacă muncești zilnic ore întregi, nu te poți plictisi, dar poți obosi foarte mult. Pentru că sufletul poate să citească și să muncească și să se roage în continuu, numai trupul nu poate asta. Și atunci avem nevoie de mâncare bună și de somn bun, pentru a ne întrema trupește.

Dar cel care se bucură duhovnicește și muncește cu bucurie și pentru a se dărui și a dărui, acela e plin de învierea lui Hristos.

Căci Domnul a înviat a 3-a zi din morți și S-a arătat Sfintelor Femei Mironosițe și Sfinților Săi Apostoli și i-a învățat că trebuie să se bucure [Mt. 28, 9]. Că trebuie să se bucure întru Dumnezeu. Iar luminile pe care noi le avem în mâini, acum, în această mare și sfântă zi de praznic, vorbesc tuturor despre ceea ce simțim în noi înșine. Despre bucuria și lumina sfântă a lui Dumnezeu, de care slava lui Dumnezeu ne umple.

Pentru că lumina învierii lui Hristos, despre care vorbim în predici și în felicitările noastre de Paști, nu este cea a lumânării, ci e aceea a slavei lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu, slava Lui cea necreată și veșnică, țâșnește din Hristos Cel înviat și ea e adevărata lumină și bucurie veșnică din noi înșine. Iar lumânările, candelele, policandrele din Biserică sunt numai imagini văzute și șterse ale luminii sfinte a lui Dumnezeu, care coboară în cei care se curățesc continuu de patimi.

Așadar, iubiții mei, a început praznicul Învierii Domnului, a început bucuria dumnezeiască, a început bucuria cea sfântă a învierii celei duhovnicești și cu toții vom sta la masă și ne vom bucura! Vom mânca de dulce de acum, dar vom fi plini și de slava lui Dumnezeu. Vom fi plini de slava Lui pe măsura postirii, a rugăciunii, a curățirii noastre.

Și pe cât suntem, pe atât vom gândi și pe atât vom acționa în aria în care noi trăim. De aceea, când apar la televizor sau în online creștinii noștri și sunt dați drept „exemple negative”, bucuria noastră se întristează. Pentru că un om neîmplinit e neîmplinirea tuturor. Dar bucuria noastră e vie și mare, când în media și în viața reală apar și vedem creștini frumoși, creștini care fac lucruri mari și frumoase, și împlinirea lor este și împlinirea noastră.

Căci, mai presus de toate, neîmplinirea Bisericii e și neîmplinirea lui Dumnezeu, iar împlinirea ei interioară e și bucuria Lui. Și noi Îl bucurăm pe Dumnezeu prin tot binele pe care îl facem, dar Îl întristăm prin fiecare lucru prin care ne întristăm și îi întristăm și pe alții.

– Ce este ziua învierii Domnului pentru noi?

– Este și trebuie să fie o mare bucurie duhovnicească și o reală împlinire personală. Căci azi e ziua în care vedem adevărata noastră frumusețe și împlinire în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Vedem, în umanitatea Lui, cum arată cu adevărat omul. Ce frumos e omul și ce copleșitor este el și ce potențe copleșitoare a sădit Dumnezeu atât în sufletul, cât și în trupul nostru. Pentru că vedem că umanitatea lui Hristos a fost îndumnezeită cu totul, a fost transfigurată și ea a devenit duhovnicească, fără ca trupul Său să înceteze să fie material. Iar dacă noi ne putem înduhovnici veșnic, prin slava Lui, atât la nivelul sufletului, cât și al trupului nostru, fără ca prin asta sufletul sau trupul să se transforme în altceva decât sunt, atunci chipul lui Dumnezeu din noi e copleșitor.

Căci noi, cei care am fost creați după chipul lui Dumnezeu, vedem din persoana lui Hristos că am fost creați pentru o transfigurare veșnică în relație cu Dumnezeu. Și asta înseamnă că noi nu știm ce potențe reale au sufletele și trupurile noastre, dar vom trăi veșnic această complexă și desăvârșită bucurie a transfigurării duhovnicești, dacă vom fi membri ai Împărăției Sale. Însă și cei din Iad vor trăi veșnic urâțirea lor interioară, schimonosirea lor, disperarea lor, neîmplinirea lor, trăind în mod neîncetat consecințele incredibile ale păcatelor. Căci, în veșnicie, unii vor experimenta consecințele veșnice ale binelui, iar alții pe cele ale răului. Cei din Iad vor crește în răul pe care și l-au asumat, pe când cei din Rai vor crește în binele în care s-au bucurat să trăiască.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, să ne rugăm pentru toți cei vii și pentru toți cei adormiți, pentru ca Dumnezeu să Își facă voia Lui întru ei! Să Îl rugăm pe Dumnezeu să Își arate mila Lui în toată creația Sa, după voia Sa cea sfântă, iar pe noi să nu ne lepede niciodată din bucuria aceasta dumnezeiască a învierii celei duhovnicești! Pentru că Hristos este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu [I Cor. 1, 24] în noi, El e viața noastră cea veșnică, El e bucuria și mântuirea noastră și pe El Îl slăvim, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Hristos a înviat!

Hristos a înviat din morți [Χριστός ἀνέστη ἐκ νεκρῶν], [cu] moartea [pe] moarte călcând [θανάτῳ θάνατον πατήσας], și celor [care erau] în morminte viață dăruindu-le [καί τοῖς ἐν τοῖς μνήμασι ζωήν χαρισάμενος][10]!

La mulți ani, multă sănătate și fericire și să prăznuiți cu bucurie și cu evlavie aceste sfinte și dumnezeiești zile ale praznicului Învierii Domnului! Amin.

[1] Începută în seara zilei de 11 aprilie 2017, la 20. 43, afară fiind 19 grade. Și terminată pe 12 aprilie 2017, la 14. 55, afară fiind cerul înnorat și 15 grade.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. III, Omilii la Matei, cu trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 983.

[3] Idem, p. 984.

[4] PG 72, col. 468.

[5] PL 26, col. 213.

[6] PG 129, col. 736.

[7] Presbiterul Rufinus din Aquilea, Commentarius in Symbolum Apostolorum, cf. PL 21, col. 364.

[8] PL 21, col. 365.

[9] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 19.

[10] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/new.html.

Pastorala pascală a PS Galaction Stângă [2017]

Leave a comment

† Galaction,

din mila lui Dumnezeu
Episcop al Sfintei Episcopii
a Alexandriei și Teleormanului,

tuturor dreptcredincioșilor creștini, cinului monahal, preacucernicilor și preacuvioșilor părinți din această sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har și pace de la Hristos Domnul Cel înviat, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

„Prăznuim omorârea morții,
sfărâmarea Iadului
și începătura vieții
celei veșnice”
(Canonul Învierii,
cântarea a 7-a)

Iubiții noștri fii duhovnicești,

Hristos a înviat!

Bucuria biruinței vieții asupra morții și a sfărâmării Iadului prin Învierea Mântuitorului Hristos ne-a adunat astăzi în Sfintele noastre Biserici, uniți într-un gând și în sfântă rugăciune. Se cuvine dar, cu bunăvoință, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru multa Sa milostivire, dar mai cu seamă pentru că ne-a binecuvântat să fim în viață.

Viața este cel mai mare și mai de preț dar pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu. Fiind împărtășire și participare la măreția creației lui Dumnezeu, viața este un prilej de bucurie pentru noi și, de aceea, ne este foarte dragă fiecăruia dintre noi: „Lumina este dulce și plăcut este ochilor să privească soarele” (Eccl. 11, 7), ne spune Sfânta Scriptură. Dar tot în Sfânta Scriptură citim: „Cine este omul ca să trăiască și să nu vadă moartea și să-și izbăvească sufletul său din mâna Iadului?” (Ps. 88, 47).

Expresie și mărturie a iubirii divine, viața este darul prin care Dumnezeu a voit să ne facă părtași fericirii celei veșnice. Însă vrăjmașul cel dintotdeauna al omului, diavolul, a voit să ne răpească, prin amăgire, acest mare dar dumnezeiesc și să ne înjuge pe veci cu moartea. Dar Dumnezeu, Care „n-a răbdat ca făptura Sa să fie înghițită de pieire”, a deschis întreaga vistierie a milei și a iubirii și, prin jertfa de pe Cruce a Fiului Său și prin slăvită Învierea Sa, a curmat robia păcatului și a biruit moartea, sfărâmând stăpânirea răutății, precum încă de demult Prorocul vestea: „Din stăpânirea locuinței morților îi voi izbăvi și de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruința ta?” (Os. 13, 14).

Sărbătoarea Învierii Domnului este sărbătoarea biruinței vieții asupra morții și siguranța învierii fiecăruia dintre noi. Dacă prin Adam moartea a pus stăpânire pe om, iată, prin Înviere, moartea a fost biruită. Dacă „printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea”, iar de atunci „moartea a trecut la toți oamenii” (Rom. 5, 12), „tot printr-un om – prin Hristos Domnul – a venit și învierea morților” (I Cor. 15, 21). Dacă, începând cu Adam, toți oamenii, fiind supuși robiei păcatului și morții, nu puteau să se ridice singuri din blestem și să trăiască în veci, prin Învierea Mântuitorului toți sunt izbăviți din legăturile morții și trecuți din întuneric la lumină și din moarte la viață. „Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 22).

Prin Jertfa Mântuitorului Hristos moartea se transformă în eveniment pascal, de mutare la Dumnezeu, iar în lumina Sfintei Învieri ea devine cale spre învierea veșnică și poartă unică a unirii cu Dumnezeu. Începutul acestei lucrări de înălțare a neamului omenesc către îndumnezeire este înfăptuit de Mântuitorul Hristos, prin pogorârea Sa la Iad, după cum ne dă mărturie o frumoasă rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare:

„Și pogorându-Se, prin Cruce, în Iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții. Și înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți, că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul vieții, făcutu-S-a începătură celor adormiți, Întâi-născut din morți, ca să fie El Însuși Începătorul tuturor întru toate”[1].

Înțelegem că „S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului” (Efes. 4, 9) și „propovăduind duhurilor ținute în închisoare” (I Petr. 3, 19), Hristos deschide calea spre înviere oricărui muritor și porțile Raiului îi primesc pe toți cei ce doresc să intre prin ele.

Încă din timpul vieții Sale pământești, Mântuitorul Hristos a stăruit asupra învățăturii despre învierea cea de obște și a legat-o în mod nemijlocit de propria Sa Înviere.

Astfel, cu puțin timp înainte de Patimile și Moartea Sa pe Cruce, El îi întărește pe Sfinții Lui Apostoli, zicând: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fii vii” (In. 14, 18-19). Încă și mai lămurit arată aceasta când spune: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață…Că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (In. 5, 24, 28-29).

Mai presus de cuvinte, Mântuitorul Hristos întărește acest adevăr prin fapte, înviind pe fiica lui Iair (Mc. 5, 41), pe fiul văduvei din Nain (Lc. 7, 14), pe bunul Său prieten Lazăr, cel mort și îngropat de 4 zile (In. 11, 43) și culminând cu propria Sa înviere, pe care noi astăzi, cu neasemănată bucurie o vestim, cântând: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Biruința asupra morții sufletești a omului, ca neascultare față de Dumnezeu, și ridicarea firii umane căzute sunt realizate de Mântuitorul Hristos pe parcursul întregii Sale activități pământești, prin cuvintele, faptele și minunile Sale, prin întreaga Sa viață de jertfă și lumină. Viața Sa este un Paști, adică o trecere de la moarte la viață pentru umanitatea asumată în ipostasul Său dumnezeiesc, realizând în Sine intrarea umanității în iubirea Preasfintei Treimi.

Învierea este actul final și întregitor prin care Hristos nimicește puterea păcatului și a morții făurindu-ne nouă o Cale către Împărăția Sa cea veșnică, Hristos devenind „Paștile nostru Care S-a jertfit pentru noi” (I Cor. 5, 7). El Însuși ne învață în acest sens: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6). „Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” (In. 10, 9).

Așadar, avem o Cale către Înviere! La ea se ajunge mergând mereu și cu multă strădanie și nevoință: „Împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). De altfel, însăși întreaga trăire a celor dintâi creștini, după cum ne arată Sfânta Scriptură (F. Ap. 18, 25; 19, 9, 23), era denumită „cale” sau „calea Domnului”. De la Înviere și cât va fi lumea, Cel ce ne conduce pe această cale, Cel care merge împreună cu noi, este Hristos Cel înviat, Cel care a parcurs și cunoaște drumul spre Înviere, căci El este deopotrivă Calea și Călătorul, „învierea și viața” (In. 11, 25).

Învierea Mântuitorului Hristos este vocația umanității, iar starea de îndumnezeire a firii umane înfăptuită prin ea devine sensul istoriei, care presupune nădejdea omului în înviere. Știind că veșnicia nu poate fi trăită în limitele vieții pământești, omul nădăjduiește în înviere. „Aștept învierea morților”, mărturisim noi în Simbolul de credință, iar Sfântul Apostol Pavel afirmă în același sens: „Și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 23).

Viața omului capătă valoare și sens numai în lumina Sfintei Învieri, ca țintă finală și împlinire a vocației noastre primordiale, aceea de a fi nemuritori. Având această înțelegere, creștinii s-au avântat pe calea nevoințelor Postului Mare nu cu întristare, nu „cu sac și cenușă” precum în vremea veche, ci cu bucurie și nădejde, știind că la sfârșitul călătoriei îi așteaptă cu certitudine Slăvita Înviere, din ale cărei roade bogate se vor împărtăși prin credință, har și fapte bune.

Călători „pe marea vieții”, dar având ca destinație Împărăția lui Dumnezeu, căpătăm „nădejde tare de mântuire”, când auzim și noi cuvintele Îngerului, care astfel vestea Sfânta Înviere Sfintelor Femei Mironosițe: „Nu vă temeți, că știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutați! Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis” (Mt. 28, 5-6).

Învierea Domnului risipește întunericul și alungă orice teamă, „Nu vă mai temeți!” devenind deviza și întărirea celui ce se îndreaptă pe „calea mântuirii”.

În Rai, Adam nu știa ce este moartea, nici păcatul, nici teama, căci fiind nedespărțit de Dumnezeu nu avea cum să cunoască moartea și, în desăvârșită ascultare trăind, el nu știa păcatul. După căderea în păcat însă, glasul lui Dumnezeu îl înspăimântă. Păcatul adusese cu el rușinea și teama. De atunci și până la Sfânta Înviere, toți urmașii lui Adam au rămas supuși sentinței divine „Pământ ești și în pământ te vei întoarce!”, păcătuind cu rușine și murind cu teamă.

Dar a venit vremea harului și auzim glas de aur din Scripturi, zicând: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu!” (Lc. 1, 30). Chiar Hristos, potolind furtuna de pe mare, îi îmbărbătează pe Ucenici, zicând: „Eu sunt, nu vă temeți!”. Și iarăși, întărindu-i pe Muntele Tabor, El le grăiește: „Sculați-vă și nu vă temeți!”.

Nici noi, creștinii de astăzi, nu ne mai temem, căci „din mormânt a răsărit iertarea” și Îl auzim în mod deslușit pe Domnul Cel înviat, Care ne zice: „Nu vă temeți!”. Nu vă temeți de relele acestui veac, nu vă temeți de nedreptate, nu vă temeți de valurile patimilor, nu vă mai temeți de moarte, ci „Bucurați-vă!”. Să ne bucurăm în necazuri și în întristări, nădăjduind și crezând în Domnul, iar bucuria slăvitei zile de astăzi să devină pentru noi bucuria vieții, bucurie sub al cărei semn stă însăși credința și mântuirea noastră.

Iubiți fii ai Învierii Domnului,

ca bucurie permanentă a vieții noastre, Învierea Domnului este pentru întreaga lume „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”, nu numai în plan istoric, ci, mai ales, în plan existențial. Hristos Cel înviat biruiește moartea mai întâi în trupul Său, cunoscând vicleșugul ei și sfărâmând din interior puterea ei, ridicând firea Sa umană la nestricăciune și desăvârșire. Roadele învierii Sale se extind asupra tuturor oamenilor, atât vii cât și morți, făcând astfel începutul unui nou veac, hristologic și eshatologic în același timp, dăruind creației puterea de a deveni Biserică. El transformă lumea prin iubirea Sa într-un „atelier al nemuririi”, după cum frumos se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în care cei iubiți ai Săi primesc puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Evidențiind caracterul ontologic al Jertfei și Învierii Mântuitorului Hristos, Sfântul Simeon Noul Teolog ne lămurește adevărul acesta prin următoarele cuvinte: „Deci Dumnezeu Cel peste toate a venit pe pământ ca să rezidească și să înnoiască pe om prin prezența Sa și să binecuvinteze toată zidirea blestemată din pricina lui. În scopul acesta a dat viață și a făcut nestricăcios sufletul pe care l-a luat, dar trupul Său neprihănit și dumnezeiesc, deși l-a îndumnezeit, l-a purtat încă stricăcios și nematerial. Căci cel ce mănâncă și bea, ostenește și asudă, e legat și lovit, atârnat și pironit pe cruce, este în chip vădit stricăcios și material. De aceea a și murit și a fost așezat în mormânt! Dar când a înviat întru nestricăciune, a înviat împreună și trupul însuși duhovnicesc, cu totul dumnezeiesc și nematerial. De aceea n-a rupt nici pecețile mormântului când a ieșit din el…Iar coborând în Iad, El a eliberat din legăturile veșnice sufletele Sfinților ținute acolo și le-a înviat. Deci taina aceasta nu s-a săvârșit numai cu Hristos, ci pentru toată lumea și cu fiecare din Sfinții de odinioară, și se săvârșește fără încetare până acum”[2].

Înțelegem așadar că Învierea, deși s-a petrecut în timp, acum două milenii, ea este contemporană cu noi, dar și cu veșnicia, prin roadele și efectele sale care lucrează activ și permanent în cei credincioși. Sfânta Înviere e săvârșită „o dată pentru totdeauna”, dar devine în istorie izvor de viață și de veșnicie.

Din acest izvor gustând și noi nu putem tăcea, ci dând glas sărbătorii Îl mărturisim pe Hristos Cel înviat ca „Domn și Stăpân al vieții noastre”. Aceeași mărturie o auzim de la un Sfânt Părinte al Bisericii noastre, care, arătând harul zilei de azi și roadele ei cele bogate revărsate cu prisosință peste noi, grăia: „Batjocorit, necinstit, ocărât și scuipat a fost, însă pe noi de rușinea și necinstea veșnică ne-a slobozit. Cu spini a fost încununat, însă nouă ne-a întocmit cununa veșnică a slavei. Pe lemn a fost răstignit și a murit, însă a întunecat soarele, a clătinat pământul, a deschis mormintele, a înviat pe cei morți, pe tâlhar în Rai l-a dus și prin moartea Sa moartea noastră a omorât. În mormânt a fost pus ca un muritor, dar prin puterea Sa a înviat ca un fără de moarte și nouă, celor ce murim, ne-a dat nădejdea învierii. Astfel, crezând în Cel înviat, nu ne vom lepăda a-L mărturisi ca Domn și Dumnezeu, Care ne-a rânduit nouă cale de mântuire”[3].

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, „Eu sunt Ușa”, ne spune limpede Mântuitorul Hristos, iar Sfânta Sa Înviere este „piatra din capul unghiului”, este cheia de boltă la care se raportează viața noastră. Plină de roade se arată pentru noi Învierea Domnului, dacă vom înțelege că numai prin Hristos și în Hristos putem ajunge la viața veșnică.

„Fără Mine nu puteți face nimic”, ne grăiește iarăși Hristos Domnul, iar Sfântul Efrem Sirul dă mărturie despre acest adevăr, spunând: „Eu, cât despre mine, mă tem de moarte, dar Hristos este îndrăzneala mea. În mine mă tem, în Acela mă bizuiesc; în mine fug, iar în Acela stau; în mine mă rușinez, în Acela cutez, El este mărgăritarul, eu tina, El Comoara, eu țărâna; El Viața, eu moartea”[4].

Iubiții mei,

Ziua Învierii este cel mai mare eveniment din istoria mântuirii. Ea pune în cumpănă soarta veșnică a lumii întregi și a istoriei. Ea este lumină dumnezeiască revărsată din iubire în lume, este putere de creație din nou a lumii spre a o duce la o existență nouă, la o viață nouă. Ziua Învierii este „începătura altei vieți veșnice”. De aceea, Creștinismul nu este o învățătură a morții, ci a vieții. Sfinții Apostoli nu au fost trimiși la propovăduire să vestească învierea morților, ci „pocăința spre iertarea păcatelor”, adică viața cea nouă.

Astfel, Biserica este intrarea în viața înviată a lui Hristos, este creșterea omului în iubire jertfelnică și așteptarea „zilei celei neînserate” a Împărăției lui Dumnezeu. În Hristos, moartea însăși a devenit un fapt de viață, pentru că El a umplut-o cu viața Sa, cu dragostea și lumina Sa. În El „toate sunt ale voastre…fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele de față, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 21-23). „Și dacă eu fac această nouă viață a mea, dacă fac a mea această foame și sete după Împărăție; a mea această așteptare a lui Hristos, a mea certitudinea că Hristos este viața, atunci moartea mea însăși va deveni un act de comuniune cu Viața. Nu știu cum sau când va veni împlinirea, dar știu că în Hristos această mare Trecere, Paștile lumii a început deja”[5]. „Paștile nestricăciunii” ni s-a dăruit prin Înviere, dar trebuie să ne întrebăm cugetul, dacă pentru noi a însemnat cu adevărat „o trecere”. Am trecut noi la o stare mai bună, mai curată?

Mai mult ca în oricare altă sărbătoare a Sfintei noastre Biserici, noi trăim astăzi înnoirea noastră lăuntrică, duhovnicească, spre care ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6, 4). Bucuria Învierii Domnului trebuie să reprezinte pentru noi un popas duhovnicesc spre transformarea morală a fiecăruia dintre noi, prin fapte vrednice de rostul și chemarea noastră la viața veșnică: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).

Fiind născuți din nou prin Hristos, devenim și noi fii ai Învierii, prin înnoirea firii, cu ajutorul harului și cu lucrarea Duhului Sfânt. Iar Sfântul Duh, „Cel care pe cele neputincioase le întărește și pe cele cu lipsă le împlinește”, va veni în ajutorul slăbiciunii noastre. Luminați de Duhul, suntem datori să aprindem în noi dragostea față de aproapele, concretizată în faptele milei trupești și a celei sufletești, viețuind în pace și în dreptate cu toți oamenii. Asemenea Sfinților Apostoli, care, după Înălțarea Domnului la cer, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare și „erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. 24, 53), nici noi să nu dăm uitării rugăciunea în Sfintele noastre Biserici.

Abia când vom împlini toate acestea, vom auzi glasul Domnului și Stăpânului vieții noastre, zicându-ne: „Bine, slugă bună și credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău!” (Mt. 25, 21). Vom rosti atunci și noi, într-un glas cu Sfântul Apostol Petru: „Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou spre nădejde vie, spre moștenire nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru noi” (I Petr. I, 3-4).

Împărtășindu-vă din inimă aceste gânduri, cu nădejdea că le veți sădi în sufletele voastre, vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și vă dorim o viață nouă în Hristos Domnul Cel înviat, zile îndelungate, cu pace, întru bucurie și cu sănătate deplină și vă adresăm vestirea cea de biruință purtătoare:

Hristos a înviat!

 Al vostru de tot binele doritor și
către Domnul Cel înviat totdeauna rugător,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

[1] Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 1980, p. 199-200.

[2] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Filocalia, vol. 6, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 117-118.

[3] Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de Dumnezeu, vol. III, Ed. Sofia, București, 2006, p. 290.

[4] Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături, tomul II, ed. a II-a, Ed. Bunavestire, Bacău, 2006, p. 354.

[5] Alexander Schmemann, Pentru viața lumii – Sacramentele și Ortodoxia, Ed. IBMBOR, București, 2001, p. 132.

Pastorala pascală a ÎPS Teofan Savu [2017]

Leave a comment

† Teofan,

prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei,

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

Iubiți frați preoți, Iubiți fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,

Cu putere multă şi cu bucurie adâncă rostim în aceste zile: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”. Mai ales în noaptea plină de lumină a Sfintelor Paşti răsună, cu glas puternic, această sfântă bunăvestire că Hristos a înviat.

Cu ce putem asemăna această veste bună? Ce ne poate ajuta să înţelegem o firimitură din marea taină a Învierii lui Hristos? Să ne gândim la o ceată de robi care sunt eliberaţi! Să avem în minte un grup de întemniţaţi care dobândesc libertatea! Ce sentimente îi cuprind în momentul slobozirii? Cum simt ei prima clipă a libertăţii după care au suspinat ani de-a rândul? Starea pe care o trăiesc poate fi definită ca: viaţă, bucurie, lumină, nădejde.

Învierea lui Hristos cuprinde starea desăvârşită a vieţii depline, a bucuriei autentice, a luminii neapuse şi a nădejdii nezdruncinate. De ce aceasta? Pentru că prin Învierea lui Hristos omul este eliberat din cea mai aprigă robie: cea a păcatului şi a morţii. Prin Învierea lui Hristos, lanţurile sclaviei, în care era omul încătuşat, sunt zdrobite. Omul redevine liber şi nimic nu este mai de preţ decât libertatea.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Dumnezeu l-a creat pe om spre a fi o făptură liberă, aşa cum El Însuşi este. Omul a folosit însă în mod greşit libertatea cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Consecinţa a fost pierderea libertăţii, căderea în robia păcatului şi gustarea urmării acestuia, moartea.

La un anumit moment în curgerea istoriei, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să slobozească pe om din tirania necredinţei, a păcatului şi a morţii. Aflăm acest adevăr din cuvintele rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[1].

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, vieţuirea Sa printre oameni, Patimile, moartea şi Învierea Sa au drept scop ridicarea omului „de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu”[2], cum spune chiar Domnul Hristos. Tot El mărturiseşte, preluând cuvintele Profetului Isaia, că „Duhul Domnului (…) M-a trimis (…) să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi”[3].

Trebuie cunoscut adevărul că autentica libertate este dobândită numai prin legătura noastră cu Hristos Dumnezeu. Altă cale nu există. „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, zice Domnul, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”[4].

Libertatea oferită de Hristos sau dobândită prin legătura de credinţă, nădejde şi dragoste cu Hristos este singura reală, singura adevărată. „Dacă Fiul (lui Dumnezeu) vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr”[5], întăreşte Domnul Hristos în Evanghelia Sa. De unde vine această certitudine? Vine din adevărul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa”[6], cum spune Sfântul Apostol Pavel. Vine din adevărul că starea de om liber este dată de legătura cu Dumnezeu, cu Duhul Său cel Sfânt: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”[7], după cum mărturiseşte acelaşi dumnezeiesc Apostol.

Drept-slăvitori creştini,

Din cele mărturisite de Domnul Hristos, de Sfinţii Apostoli și de Sfinţii Părinţi înţelegem faptul că starea de libertate izvorăşte din relaţia cu Dumnezeu. Din păcate, de-a lungul timpului, oamenii au căutat de multe ori libertatea în afara legăturii cu Dumnezeu. Aceasta deoarece pentru mulţi însăşi raportarea la Dumnezeu este considerată ca lipsire de libertate.

În contextul lumii de astăzi, ni se spune adesea că libertatea este dreptul omului de a face ceea ce doreşte, fără nici o îngrădire. Se vorbeşte astăzi despre libertatea de a face avort, adică de a ucide prunci nevinovaţi, libertatea de a săvârşi desfrânare, libertatea sau „dreptul” de a forma „familii” din persoane de acelaşi sex. Se insistă, de asemenea, asupra libertăţii de a recurge la eutanasie, de utilizare a drogurilor sau despre libertatea de a blasfemia şi de a batjocori simbolurile religioase. Se împlineşte, aşadar, ceea ce Sfântul Apostol Pavel îndemna să nu se întâmple: „Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire”[8].

Libertatea de a sluji trupului, adică libertatea de a păcătui în diferite forme, se transformă, în cele din urmă, în cea mai nemiloasă robie. „Libertatea fără limite este omorârea libertăţii”, spunea un gânditor occidental[9]. Libertatea dispare atunci când omul, dând frâu liber voinţei sale de a face orice doreşte, săvârşeşte păcatul. Din fiinţă liberă, omul devine rob în tirania patimilor. „Ceea ce te biruieşte, spune Sfântul Apostol Petru, aceea te şi stăpâneşte”[10].

Din această robie a păcatului, omul se poate ridica prin căinţă, prin spovedanie, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Cu ajutorul lui Dumnezeu, el devine din nou un om liber.

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu ne-a creat pentru a fi liberi, nerobiţi patimilor. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos ne-a dăruit puterea de a redobândi libertatea pe care am pierdut-o prin neascultare, necredinţă şi păcat. Se cuvine, aşadar, să considerăm libertatea ca bunul cel mai de preţ pe care să nu-l pierdem, să nu-l vindem şi pentru care orice sacrificiu de a-l redobândi nu este prea mare. Cea mai bună cale pentru aceasta este, paradoxal, starea de rob al lui Dumnezeu. „Cine se face robul lui Dumnezeu a scăpat de orice robie”[11], mărturisea Părintele Dumitru Stăniloae.

A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că El a creat lumea, că El îi poartă de grijă şi că fără de El nu se poate împlini nimic bun, autentic şi adânc. A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a lupta împotriva ispitei celei mari din toate timpurile, aceea de a-ți cârmui viaţa în mod autonom, fără Dumnezeu. A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a înţelege că lumea nu începe şi nu se termină cu noi, înseamnă, în cele din urmă, a înţelege cuvântul Domnului Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic”[12].

Puterea de a fi rob al lui Dumnezeu, adică de a fi liber cu adevărat, izvorăşte din taina Învierii lui Hristos, garanţia propriei noastre învieri şi libertăţi: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi”[13]. Este vorba de învierea cea de obşte, dar şi de învierea sufletului din moartea păcatului, a necredinţei, a falselor credinţe.

„Adevărata libertate este una singură – învierea în Dumnezeu” şi cunoaşterea „harului învierii”, mărturisea un duhovnic al vremurilor noastre[14]. „Dumnezeiasca Scriptură, a spus mai înainte Sfântul Simeon Noul Teolog, ne îndeamnă să spunem adevărul: şi anume că în fiecare din noi, cei credincioşi, are loc Învierea lui Hristos (…), că Însuşi Stăpânul Hristos învie în noi”[15]. Iar cel în care este prezent Hristos, Cel mort şi înviat, este un om al libertăţii, singurul liber cu adevărat.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,

În ambianţa plină de lumină şi de pace a Sfintelor Paşti, se cuvine a mulţumi lui Dumnezeu pentru tot darul acestor zile frumoase şi pentru toată binecuvântarea pe care o revarsă neîncetat asupra noastră. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu se arată în rugăciune, în puterea de a ierta şi a iubi, în nădejdea primirii darului smereniei, fără de care adevărata libertate nu există.

Recunoştinţa noastră se îndreaptă, de asemenea, către toţi mărturisitorii credinţei din veacul trecut, oameni sfinţi care au dobândit darul libertăţii lăuntrice chiar în celulele închisorilor nemiloase. Icoana mărturisirii lor trebuie aşezată la loc de cinste în mintea şi inima noastră. Această cinstire se arată mai ales în strădania de a înţelege duhul vieţii lor şi de a-l înrădăcina în fiinţa noastră. Chiar dacă astăzi nu mai vorbim în România despre persecuţii sângeroase la adresa credinţei, primejdiile şi încercările prin care trec Biserica şi Neamul nu sunt nici puţine, nici uşoare.

Valorile care definesc familia sunt atacate pe toate căile. „Biserica de acasă”, cum numea Sfântul Ioan Gură de Aur familia formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, s-ar dori dublată de tot felul de convenţii şi parteneriate, care de care mai periculoase pentru vieţuirea normală a lumii. De aceea, vă îndemn să sprijiniţi acţiunile bisericești sau civice care îşi propun să apere valorile fundamentale ale familiei.

În vremuri tulburi, precum cele de astăzi, încercări şi pericole vin, uneori, şi din interiorul Bisericii. Pe de o parte, nu toţi credincioşii păstrează întru totul calea dreptei credinţe. Superstiţiile, relativismul doctrinar, căsătoriile cu cei de alte credinţe, lipsa vieţii liturgice sau săvârşirea de păcate grele şi lipsa pocăinţei aduc mari prejudicii vieţii bisericeşti. Starea de veghe nu trebuie să lipsească pentru îndreptarea unor astfel de situaţii.

Asistăm, pe de altă parte, la anumite manifestări schismatice care tulbură rânduiala şi pacea întru Adevăr din Biserică. Din râvnă lipsită de înţelepciune[16], unii clerici sau monahi, urmaţi de ucenicii lor, aduc un mare rău dreptei credinţe pe care pretind că o apără. Pe motive neîntemeiate, acuză de erori doctrinare Sinodul din Creta şi îndeamnă la ruperea comuniunii cu parohiile şi mănăstirile care rămân, cu statornicie, în legătură cu episcopii lor, cu Sfintele Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale, cu întreaga Ortodoxie.

Aceste situaţii nu sunt noi în istoria Bisericii. Vorbind despre astfel de tulburări, Sfântul Grigorie Teologul îi numeşte pe cei care le provoacă şi le întreţin „mult-prea-iubitori de Dumnezeu şi mult-prea-iubitori de Hristos”[17], un fel de „ultra-ortodocşi”, care i-au fost cei mai mari potrivnici în lupta sa pentru apărarea credinţei ortodoxe.

Cu durere, cu dragoste părintească şi cu nădejde, mă adresez acestor persoane care tulbură viaţa Bisericii, îndemnându-i prin cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Să dorim pacea pe care acela (vrăjmaşul) o urăşte. Să încetăm a mai cântări și a mai pune în cumpănă cuvintele dogmei. Să încetăm a mai vrea să fim învățători ai învățătorilor, să urâm a ne mai lupta în cuvinte, spre pierzania celor ce ascultă. Să credem așa cum Părinții ne-au predat. Nu suntem mai înțelepți decât Părinții, nu suntem mai exacți decât învățătorii noștri, nu suntem noi păstori ai păstorilor, ci oi”[18].

În duhul celor spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască nouă şi lumii întregi pacea Sa cea sfântă pe care a împărtăşit-o ucenicilor în ziua Învierii Sale. Pacea şi bucuria Învierii să pătrundă în fiecare casă, în fiecare familie şi în inima tuturor! Şi astfel, întăriţi întru taina biruinţei lui Hristos asupra Iadului, a păcatului, a necredinţei şi a dezbinării, să rămânem uniţi în Biserica Lui cea Sfântă şi să rostim cu toţii:

Hristos a înviat!

Al vostru frate şi părinte întru Hristos,
† Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Note bibliografice

1. Ioan 3, 16.

2. Faptele Apostolilor 26, 18.

3. Luca 4, 18.

4. Ioan 8, 31-32.

5. Ioan 8, 36.

6. Evrei 2, 14-15.

7. 2 Corinteni 3, 17.

8. Galateni 5, 13.

9. Honoré de Balzac.

10. 2 Petru 2, 19.

11. Nota 81, în Filocalia, vol. 11, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 84.

12. Ioan 15, 5.

13. 1 Corinteni 15, 20.

14. Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), ediția a II-a revizuită, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 116.

15. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 13 – Învierea tainică cu Hristos, traducere și studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 174.

16. Cf. Romani 10, 2.

17. „Discours 6, 3”, în Sources chrétiennes, vol. 405, Les Editions du Cerf, Paris, 1995, pp. 128-129.

18. PG 64, 38.

Pastorala pascală a PFP Daniel, Patriarhul României [2017]

Leave a comment

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin monahal, Preacucernicului Cler și Preaiubiților Credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

„Prădat-a Iadul Cel ce S-a pogorât în Iad”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paşti)

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruinţă asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morţii şi asupra Iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la Iad nu a fost reţinut acolo. Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 şi 14 şi 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8).

Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre şi prin acceptarea morţii, este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar şi spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl şi prin aceasta şi a noastră cu Tatăl, în El”[1].

De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi şi „I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).

Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra iadului şi asupra morţii a fost profețită cu sute de ani înainte de către Psalmistul şi Prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a  fost  prezisă  de  prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în Iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2, 29-32).

Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la Iad cu sufletul, ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (în Iad)” (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18). Aici Iadul, ca închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind un spaţiu întunecos în interiorul pământului, dar şi ca stare spirituală de însingurare şi suferință a sufletului după moartea fizică a trupului omului.

Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la Iad cu sufletul este menționat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].

Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra Iadului este menţionată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii şi în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte la slujba din noaptea Sfintelor Paşti este descrisă biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra morţii şi asupra Iadului, în cuvinte de o rară frumusețe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a Iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte”[4].

Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în Iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ţinute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoșilor Adam şi Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărţire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice şi apoi ca despărţire a sufletului de trup.

Însă, aşa după cum nu toţi oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieţii pământeşti au crezut în El, tot aşa nici toţi cei aflați în Iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenţei Sale luminoase, iubitoare şi preaslăvite[5].

De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citeşte în noaptea Sfintelor Paşti, precizează că: „pogorându-Se la Iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu sila în Iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[6].

Din acest motiv, şi icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la Iad, sfărâmând porțile Iadului şi ridicând din moarte şi din Iad natura umană robită de păcat şi de moarte, reprezentată simbolic de strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam şi Eva (pictați fără aureolă), şi, totodată, binevestind drepţilor ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictați cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruinţă a lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului.

Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la Iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedați, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel răstignit, mort şi înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei morţi şi peste cei vii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Despre biruința lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra Iadului şi asupra morţii vorbeşte şi cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale Iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruinţă a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în Iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „Iadul este existenţa chinuită pe planul eternității. Este deficienţa spiritului, deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii sufleteşti. Este neputinţa spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conştiinţa veşnicei perpetuări a acestei stări. E neputinţa iubirii, a comuniunii”[8].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului?

Pentru că iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea şi decât iadul, ca forme de existenţă egoistă, însingurată şi nefericită. În acest sens şi Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porțile Iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă şi veşnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)

Prin Răstignirea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinţilor Adam şi Eva (cf. Facerea 2, 17). Aşadar, deși din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoşilor neamului omenesc toţi oamenii mor în Adam, totuşi, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toţi oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 şi 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală şi după judecata finală depinde de credinţa, pocăința şi faptele bune sau rele săvârșite de om în timpul vieţii sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).

Iubiţi frați şi surori,

Invidiat şi prigonit de cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în istorie, trădat şi vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginţi (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar şi superficial de către Ponţiu Pilat care pierduse simţul dreptăţii, părăsit şi neînțeles de ucenicii sau prietenii descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.

Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire şi moarte, Iisus nu a răspuns la violenţă cu violenţă, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) şi nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite şi jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit şi duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile (diavoleşti), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15).

Învăţăm din acest adevăr al biruinţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniţi cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea poruncilor Lui în viaţa noastră, putem birui şi noi păcatul, Iadul şi pe diavolul, ca forme de existenţă egoistă, pentru a dobândi apoi Raiul, adică mântuirea şi viaţa veşnică, prin unirea noastră cu Hristos şi cu Sfinții Lui, în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie şi de violenţă, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăinţă smerită şi iertare sinceră, de pace şi de iubire milostivă, atunci el se deschide spre Rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Credinţa noastră în biruinţa lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne întăreşte în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective şi în lupta cu duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă şi dezbinare în familie şi societate, violenţă şi crimă, conflicte de putere şi războaie în lume ş.a.

Prin urmare, bucuria biruinţei Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra Iadului ne cheamă să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace şi viaţă, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putinţă, prin cuvânt şi faptă, pe cei care au nevoie de iubirea şi ajutorul nostru.

Drept-credincioşi creștini,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, dar şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Comemorarea Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală faţă de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii şi religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieţii.

Totuşi, mulți dintre aceşti Apărători şi Mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinţei lor fizice în pace şi bucurie spirituală, simțind astfel că puterea Crucii sau a suferinţei pentru Hristos şi Biserica Sa conţine în ea însăşi germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Mulţimea Mărturisitorilor şi a Martirilor credinţei din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa lor pentru a păstra credinţa vie şi demnitatea poporului român creştin, în vreme de teroare şi prigoană, când puterile diavoleşti ale Iadului s-au arătat adesea în ura şi violenţa celor care i-au torturat şi chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina Martirilor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune şi în iubire frățească.

Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

[1] Pr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediţia a IV-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 142.

[2] Cf. Nikolas P. Vassiliadis, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997, p. 173.

[3] Vezi Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 22, 38, 81.

[4] Slujba Învierii, pp. 57-59.

[5] Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la 1 Petru 3, 19-20, PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. Vassiliadis, „The mystery…”, p. 188.

[6] Slujba Învierii, pp. 44-47.

[7] Pr. Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Opere complete, vol. 4, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 413.

[8] Ibidem.