Lună: august 2016

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

***

Introducere

În istoria şi în cultura română, Antim Ivireanul este una dintre acele personalităţi cu apariţie fulminantă, care răsar în mod neaşteptat şi copleşesc prin strălucirea lor, care îşi seduc contemporanii, dar şi posteritatea – cu atât mai mult, dincolo de patimile şi de intrigile vremii, – prin „incredibilul” existenţei lor, prin lecţia de viaţă şi de spiritualitate greu de egalat, pe care o servesc celor ce doresc să înţeleagă şi să înveţe.

În spirit, el este urmaşul unui Neagoe Basarab, al unui Varlaam sau Dosoftei, o fiinţă ascetică şi contemplativă, pe de o parte, energică şi chiar vulcanică, pe de alta, blândă şi austeră, poetică şi dogmatică, în acelaşi timp. Contemplaţia şi practica au fost complementare în fiinţa lui.

Deşi în conştiinţa publică el nu este poate atât de cunoscut ca înaintaşii lui, iar în literatura română nu are faima lui Cantemir, Antim Ivireanul face parte din categoria celor unici, a celor „mari” prin statura spiritual-morală şi intelectuală, neputând să stârnească decât uimire şi admiraţie, chiar şi în rândul celor mai sceptici, pentru eforturile supraumane depuse în slujba Bisericii şi a culturii române.

În decursul unui sfert de veac, între 1691 şi 1716, Antim Ivireanul a făcut istorie şi şi-a pus definitiv amprenta asupra epocii sale, în ciuda faptului că a apărut brusc în Ţara Românească, un simplu ieromonah tipograf, un străin originar tocmai din Iviria (Georgia), tratat mai mereu cu suspiciune şi urmărit de resentimentele celor ce se simţeau lezaţi de prezenţa lui, dar care a urcat numai prin meritele proprii şi prin virtuţi rar întâlnite, până la cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească, ajungând mitropolit al Ungrovlahiei.

În tot acest timp a fost tipograf, calcograf, miniaturist, caligraf, pictor, sculptor, brodeur, arhitect, restaurator, scriitor interesat atât de literatura teologică, cât şi de cea profană şi de istoria neamului românesc, cărturar de mare clasă, orator şi teolog fin, cu o inimă de poet, cu o sensibilitate remarcabilă la frumos, dar şi la durerea şi suferinţa pe care o vedea în jurul său, incapabil de a rămâne indiferent şi de a nu riposta la nedreptate, oricare ar fi fost sursa ei, fapt care a stârnit inamiciţia multora, pe parcurs, şi din care i s-a tras şi moartea martirică.

Pentru literatura română, Antim rămâne un miracol – parafrazând aprecierea lui G. Călinescu – şi autorul celor mai frumoase pagini scrise vreodată în româneşte, în toată perioada ei veche, după cum estima Mihail Sadoveanu, afirmaţie la care subscriu toţi exegeţii moderni ai operei sale‚ unul dintre cei mai mari artişti ai ţării noastre, după cum observa Iorga, o performanţă unică şi greu de egalat, realizată de cineva care, la un moment dat, a trebuit să înveţe limba română şi care a avut o viaţă atât de zbuciumată şi de greu încercată, încât harurile sale cu totul deosebite şi puterea sa de muncă imensă sunt obiectul uimirii noastre permanente.

Un aspect paradoxal – pentru noi – al vieţii sale este acela că, fiind o personalitate cu o activitate literară şi culturală prolifică, s-a smerit atât, încât a rămas în oarecare umbră şi, fiind un maestru al tiparului, care a dat la lumină un număr impresionant de cărţi, într-o perioadă de timp foarte scurtă, lucrând adeseori în condiţii vitrege, nici măcar nu a încredinţat tipăririi capodopera sa, Didahiile, deşi era o epocă înfloritoare a oratoriei religioase, în care se predica şi se tipărea mult.

Pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul a fost o mană cerească şi un adevărat om providenţial şi fără aportul său epoca brâncovenească nu ar fi avut atâta splendoare.

Începând cu finele secolului al XIX-lea – Didahiile lui Antim Ivireanul fiind tipărite abia în 1886 –‚ dar mai ales în secolul trecut, s-au făcut eforturi remarcabile, pentru ca această figură exemplară a istoriei şi a culturii noastre să iasă la lumină.

Mai întâi primii editori ai operei sale, apoi primii monografi şi exegeţi, la care s-a adăugat efortul Bisericii, prin reprezentanţii săi, în a-l comemora şi a face demersurile necesare pentru ridicarea nedreptei anateme aruncate asupra sa, din impulsiuni politice injuste, de Patriarhia Constantinopolului, precum şi pentru canonizarea sa, şi, în sfârşit, mai aproape de noi, Gabriel Ştrempel, în domeniul monografiei (dar şi prin editări succesive şi competente ale predicilor sale), Eugen Negrici şi Dan Horia Mazilu, în cel literar, au făcut să strălucească chipul lui Antim în cultura şi în literatura română, din ce în ce mai puternic, pentru a putea ajunge la intensitatea sa veritabilă.

Meritul major al celor din urmă este acela de a fi înfruntat, în domeniul criticii literare, absenţa totală a unor studii premergătoare ample asupra activităţii şi mai ales a operei marelui ierarh şi de a-l fi înfăţişat, de la bun început, pe Antim, ca un mare scriitor şi orator al literaturii noastre, pe nedrept dat uitării, ce are nevoie de o profundă şi totală redescoperire.

Acum, că această tăcere a fost străpunsă de cuvântul restaurator, cu atât mai mult avem datoria să ducem mai departe aceste eforturi de evidenţiere a personalităţii cuceritoare a marelui cărturar şi mitropolit şi a operei prin care ne-a dăruit dulceaţa logosului românesc autentic.

Lucrarea de faţă se vrea a fi, în consecinţă, o verigă dintr-un lanţ pe care îl dorim cu toţii cât mai lung. Considerăm, aşadar, că orice mare scriitor are nevoie de foarte multă aplecare acrivică asupra operei sale, că studiile, oricât de numeroase ar fi, nu pot epuiza niciodată subiectul cercetării lor şi că, oricât de diferite ar fi concluziile la care s-ar ajunge, ele nu pot fi, în definitiv, decât complementare, iar nu competitive sau disjunctive.

Iar Antim Ivireanul este un mare scriitor. „Da, despre Antim – ca despre oricare mare scriitor – pot fi scrise foarte multe cărţi. Şi chiar trebuie să fie scrise multe cărţi. Opera sa are strălucirea nobilă şi inconfundabilă a valorii, iar valoarea îngăduie felurite interpretări. Ea se află deasupra soluţiilor « definitive ». Le respinge”[1].

Credem că Antim merită o îndoită atenţie, ca personalitate extraordinară a literaturii şi a culturii noastre vechi, pe nedrept ignorată mult timp, şi ca un mare scriitor, pentru care trebuie să se scrie multe cuvinte, pentru a ajunge la înţelegerea, măcar în parte, a operei sale.

Ataşamentul meu faţă de această mare personalitate are motivaţii multiple, obiective şi subiective. Dragostea  pentru Didahii s-a născut în anul I de facultate, când lectura lor a fost o surpriză plină de bucurie pentru mine.

Consider un mare dar de la Dumnezeu şi o mare cinste pe care mi-o face Sfântul Antim însuşi, faptul acesta de a studia cuvintele sale cele întunecate şi nepricepute [2], adică foarte adânci şi subtile, nu de puţine ori greu de înţeles.

În studiul de faţă nu ne-am oprit însă numai la Didahii, deşi cea mai întinsă parte din el le este dedicată, şi nici măcar numai la opera lui Antim, atât cât ni s-a păstrat, ci am considerat, la îndemnul domnului profesor Dan Horia Mazilu, îndrumătorul acestei teze, căruia îi purtăm o amintire vie, că este mai bine să aşezăm opera în contextul vieţii şi al activităţii harismaticului mitropolit, urmărind evidenţierea personalităţii sale complexe, care a excelat în primul rând prin virtuţile sale ca teolog şi artist prolific.

Şi, într-adevăr, Antim Ivireanul este un homo universalis, care, deşi teolog de profesie şi înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe, a găsit timp să se informeze în varii domenii ale ştiinţei profane. De la medicină până la astronomie, de la istorie şi filosofie veche până la ultimele descoperiri ştiinţifice sau speculaţii filosofice, Antim a fost un om care a căutat să cunoască progresele ştiinţifice ale vremii sale.

În acelaşi timp Antim a fost şi un mare artist, care a desenat mult, care a făcut miniaturi şi viniete superbe pentru cărţile tipărite de el.

Acesta a sculptat în lemn şi în piatră cu mâinile sale până în pragul morţii, a schiţat planurile unei mănăstiri care astăzi îi poartă numele şi, mai ales, lucrul cel mai important pentru literatura noastră, având şi darul poliglosiei, ne-a învăţat limba atât de bine, încât a fost un neîntrecut orator al vremii sale şi ne-a lăsat adevărate bijuterii omiletice şi literare, predicile sale, a căror sensibilitate şi poezie este atât de mare şi de evidentă, încât, în proporţie covârşitoare – ca și în cazul operelor lui Dimitrie Cantemir –, predicile lui pot fi rescrise sub o formă versificată, într-atât de neobişnuit este lirismul lor interior.

Cât despre frumuseţea expresiei sale, ea pare sculptată în piatra inefabilă a limbii – cu atât mai greu de modelat, cu cât cuvântul este un material spiritual –‚ încât nu putem să nu ne mirăm cum şi piatra, şi lemnul, pensula şi peniţa s-au supus în mâinile lui, iar logosul s-a lăsat turnat în tiparele clare ale limbii române, cu aceeaşi supleţe, ca şi litera pe care a sculptat-o pentru tiparniţele sale.

În consecinţă, am legat opera de viaţa şi de activitatea lui Antim, pentru a avea o perspectivă mai amplă asupra iniţiativelor sale culturale şi literare, asupra scrierilor sale. Din acest motiv, în continuare, am conceput trei mari secvenţe ale lucrării de faţă, care să se ocupe tocmai de viaţa, de activitatea şi de opera lui, culminând cu Didahiile, ca o încoronare a întregului său efort teologic şi cultural.

Dintru început, precizăm că nu ne-am propus să ajungem undeva anume cu acest studiu, într-un punct mai înainte gândit ca şi concluzie a acestui demers, ci ne-am lăsat în voia descoperirilor şi a înţelegerilor care au survenit pe parcurs, pe măsură ce lucrarea s-a scris.

De asemenea, nu  ne-am propus deloc să punem pe tapet soluţii surprinzătoare, dacă nu a fost cazul, numai de dragul „originalității”, ci ne-am limitat să expunem puncte de vedere anterioare, acolo unde acestea ni s-au părut juste şi nedrept de înlocuit. În ceea ce priveşte aspectele neclare din biografia sa, ne-am expus părerea fără să avem pretenţia corectitudinii desăvârşite.

Dacă în viitor se vor descoperi noi documente, care să confirme sau să infirme intuiţiile noastre, oricare ar fi ele, nu putem decât să ne bucurăm că adevărul iese la iveală.

În secţiunea care va trata activitatea lui Antim Ivireanul, de la apariţia sa în Ţara Românească până la moartea sa martirică, am urmărit prezentarea, în principal, a aspectelor celor mai importante pentru cultura şi literatura noastră, şi în special a celor legate de meseria de tipograf, precum şi de traducător, în primul rând al cărţilor de slujbă, fapt ce a avut ca urmare definitivarea procesului de naţionalizare a cultului, prin introducerea limbii române în Biserică în locul limbilor slavonă şi greacă.

N-am trecut cu vederea însă nici alte preocupări ale lui Antim, ca cele de restaurator, pictor, sculptor, arhitect, apărător al credinţei ortodoxe şi al drepturilor Bisericii strămoşeşti, protector al românilor din Transilvania ameninţaţi de uniatism, etc.

În ceea ce priveşte studiul textelor propriu-zise, ne-am oprit atât asupra celor tipărite, cât şi asupra celor rămase în manuscris – cele mai importante pentru literatura română fiind, de fapt, texte manuscrise –‚ punctând acele locuri ce dovedesc o certă valoare literară. Cum este evident că predicile sale au un ascendent valoric mare, din punct de vedere literar, asupra celorlalte scrieri, vom zăbovi cel mai mult asupra lor.

Bucurându-ne de existenţa, în prezent, a unor studii foarte competente şi preţioase, în ceea ce priveşte locul şi rolul lui Antim în istoria oratoriei româneşti şi universale, precum şi asupra tehnicilor oratorice şi a figurilor retorice şi stilistice întrebuinţate de autor în compunerea Didahiilor, exegeze aparţinând lui Eugen Negrici şi Dan Horia Mazilu‚ vom încerca să ne limităm la un comentariu pe text, încadrat într-un eseu personal, care să apeleze la un aparat critic modern, dar nu şi la o mentalitate modernă sau postmodernă care să perceapă opera lui Antim la modul procustian, ci intenţionăm să ne păstrăm cât mai aproape de contextul cugetării lui, ca expresie a obiectivităţii.

Studiul de faţă este o cercetare obiectivă alături de un act de mulţumire pioasă faţă de unul dintre Sfinţii literaturii române – alături de Neagoe Basarab, Varlaam şi Dosoftei –, cu conştiinţa că Antim Ivireanul  ne acordă privilegiul de a ieşi din „întunerecul necunoştinţei” – cum obişnuia să spună –, citindu-l şi aplecându-ne asupra cuvintelor sale, cu lacrima închinăciunii în inimă, cu recunoștință pentru gratuitatea efortului său de-o viață care a slujit cultura română.

---

[1] Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Ed. Minerva, Bucureşti, 1999, p. 5.

[2] Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 205. De aici înainte, referindu-ne la această ediţie, vom folosi abrevierea: Opere.