Zi: 2 decembrie 2016

Iubiții mei[1],

Dumnezeu m-a luminat azi ca să încep să predic de la versetul ultim al Evangheliei zilei [Lc. 13, 10-17], adică de la fragmentul acesta: „Și zicând El acestea, se rușinau toți cei care I se împotrivesc Lui [Καὶ ταῦτα λέγοντος Αὐτοῦ, κατῃσχύνοντο πάντες οἱ ἀντικείμενοι Αὐτῷ]” [Lc. 13, 17, BYZ].

Pentru că problema numărul unu a noastră e tocmai aceasta: lipsa de rușine față de Dumnezeu și față de oameni. Când păcătuim, păcătuim fără frică, fătă teama că păcatul nostru va fi dezvăluit tuturor de Dumnezeu și ni se pare că suntem singuri pe fața acestui pământ. Că nu ne văd, mereu, ochii Lui cei atoatevăzători.

Și pentru că ne lipsește frica față de El, ne lipsește și rușinea față de oameni. Căci rușinea ne oprește din păcătuire. Fiindcă atunci când te rușinezi de oameni, nu ai curaj să păcătuiești, să faci anumite păcate grosolane, pentru că știi că te vei expune în mod public prin faptele tale cele rele. Vei deveni de râsul oamenilor. Și de aceea îți omori în tine dorința păcătoasă sau te ferești de oameni, dacă ea te biruie, și păcătuiești în ascuns de ei…

Dar niciun păcat al nostru nu e în afara ochilor lui Dumnezeu! Căci El vede și cunoaște toate faptele și gândurile și sentimentele și planurile noastre. Și noi nu avem ce ascunde de Dumnezeu. De aceea, când venim la El și ne spovedim, și martorul spovedaniei noastre e Duhovnicul nostru, atunci în fața Lui noi ne recunoaștem păcatele, fără să le explicăm pe îndelete, pentru că El știe tot ce am făcut noi. Căci El dorește ca noi, în Taina Sfintei Mărturisiri, să ne recunoaștem păcatele și să ne asumăm faptul că noi, numai noi le-am făcut.

Fiindcă Dumnezeu vrea să ne asumăm tot ceea ce facem și suntem. Și când Domnul, în sinagogă, îi arată pe toți ca fiind nemilostivi și indiferenți față de cei în suferință, puși în fața adevărului vieții lor, ei se rușinează…

Și noi ne rușinăm pentru păcatele noastre…și pentru lipsa noastră de iubire, și pentru indiferența noastră, și pentru fariseismul nostru, și pentru rămânerea noastră în cele rele. Însă, până când nu ne îngrețoșează păcatele noastre, până când nu ne e silă de ele și de noi, cei care păcătuim, nu simțim…marea rușine, înaintea feței Domnului, pentru păcatele noastre.

Pentru că păcatele au nevoie de conștientizare… pentru ca să devină, în fața noastră, ceea ce sunt ele: Iadul nostru. Până când nu ne acceptăm Iadul pe care l-am creat prin păcatele noastre, până nu acceptăm faptul că suntem în Iad prin păcatele noastre, nu vom striga după ajutor. Pentru că spovedania e strigătul sincer după ajutor. După ajutorul lui Dumnezeu. Așa cum a strigat Sfântul Petros, Apostolul, când se afunda în valurile mării [Mt. 14, 30].

Și noi ne conștientizăm păcatele și ne rușinăm de ele și ne despărțim interior de ele și ne pocăim…doar față în față cu El și cu cuvintele Lui, care ne vorbesc despre adevărul nostru interior.

De aceea, în pocăință, e nevoie să ne recunoaștem păcatele, pe fiecare în parte, și neputința noastră și alipirea noastră de lucruri și neștiința noastră și negrija noastră în fața ispitelor de tot felul…pentru ca Dumnezeu să ne întărească în lupta noastră cu păcatul. Iar dacă nu uităm niciodată prezența lui Dumnezeu în viața întregii lumi și a noastră, atunci frica de Dumnezeu și rușinea față de oameni sunt două virtuți ale mântuirii noastre. Căci, cei care se pocăiesc, se tem de Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui, și se rușinează de oameni, datorită conștiinței păcătoșeniei lor, și se străduiesc să trăiască evlavios.

Însă de ce s-a rușinat întreaga sinagogă de cuvintele Lui, dacă ei se considerau niște împlinitori ai legii?  De ce s-au rușinat niște oameni credincioși, dacă ei erau niște Drepți ai lui Dumnezeu? Pentru că, în sufletul lor, ei nu erau niște oameni Drepți. Ei împlineau legea literalist și nu duhovnicește.

Căci atunci când conducătorul sinagogii a cerut ca să nu se facă vindecări în zi de sabat [Lc. 13, 14], în aparență, el vorbea despre legea lui Dumnezeu, care cerea ca oamenii să nu lucreze în ziua sâmbetei. Însă vindecările, ca și slujbele sabaturilor, erau pentru oameni, pentru binele lor duhovnicesc! Și dacă cineva nu admite vindecările în zi de praznic, înseamnă că nu admite nici bucuria și nici împlinirea interioară a oamenilor.

Tocmai de aceea și Domnul o vindecă pe femeia cu duh de neputință, pe femeia demonizată, care avea un drac în ea care îi producea neputință și care era demonizată de 18 ani [Lc. 13, 11]. Și când le spune evreilor că ei se îngrijesc mai degrabă de boii și de asinii lor decât de…oamenii bolnavi [Lc. 13, 15], atunci se rușinează aceia, care păreau „oameni Drepți”.

Pentru că atunci când ne scuzăm păcatele, când ne punem, în aparență, neiubirea și lipsa de milă sub umbra legii, atunci trăim ca niște farisei, ca niște mincinoși notorii.

Și mințirea de sine înseamnă indiferență față de starea noastră interioară. Iar dacă cineva se minte pe sine, dacă cineva se crede „om Drept”, deși nu este, cum să se comporte el bine, omenos, față de oameni? Dimpotrivă, va fi indiferent față de ceilalți și se va supra aprecia pe sine.

De ce avem de-a face cu această Evanghelie în ziua de azi, în prima duminică a lui decembrie? De ce ni se vorbește despre o femeie gârbovă, adusă de spate, care privea de 18 ani în pământ și despre mila noastră mai mare față de animale decât față de oameni? Pentru că, din păcate, nu s-a schimbat nimic fundamental în modul în care noi ne raportăm la lume și la oameni. Și acum, ca și atunci, oamenii privesc mai mult spre pământ decât spre cer și se înduioșează mai degrabă de o pisică sau de un urs panda decât…de un om beat căzut în șanț sau de un cerșetor.

Ba, mai mult, astăzi mulți slujesc unei ideologii ecologiste, care prețuiește mai mult animalele și păsările și peștii și pădurile decât oamenii. Însă a pune creația deasupra omului, când omul e stăpânul creației, stăpânul rânduit de Dumnezeu [Fac. 1, 28], înseamnă a minimaliza omul.

Iar omul se minimalizează pe sine când dorește lucrurile pământești în locul celor dumnezeiești și el este minimalizat în orice politică și ideologie care îl vede doar ca pe un „produs social”. Pentru că omul nu e creat de Dumnezeu doar pentru a fi un bun cetățean, ci scopul vieții lui e acela de a fi cetățeanul Împărăției lui Dumnezeu, adică un locuitor împreună cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui.

Și Evanghelia aceasta a fost rânduită azi cu multă înțelepciune, pentru că praznicul nașterii Domnului îl pune în prim-plan pe om, atâta timp cât Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om ca noi, afară de păcat.

Da, lumea în care suntem e cadrul firesc al vieții noastre! Aici am fost creați de Dumnezeu și aici, în lume, noi ne mântuim. Dar respectarea creației lui Dumnezeu și protejarea ei nu trebuie să ne ducă nicio clipă la ideea că pământul, clima, fauna pământului sunt „mai importante” decât omul. Pentru că nimic nu e mai important decât omul pe pământ. Ci ele sunt importante tocmai pentru că ne susțin viața și ne ajută în mântuirea noastră.

Însă trebuie să subliniez faptul că praznicul nașterii Domnului nu este despre orice fel de om, ci despre omul credincios. Pentru că Dumnezeu a creat la început un om credincios, un om în relație cu El, un om plin de slava Lui. Așa a fost Sfântul nostru Protopărinte Adam[2]!…

Iar Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om tocmai pentru ca să ne arate cum este omul duhovnicesc, omul plin de har și că scopul nostru este să fim oameni duhovnicești.

De aceea, cei care nu suportă întruparea Domnului, care o contestă și o minimalizează, minimalizează, în fapt, omul. Pentru că Dumnezeu a ridicat umanitatea noastră, în persoana Fiului, în Preasfânta Treime și prin aceasta l-a arătat pe om mai presus de Îngeri. Iar noi, când îl minimalizăm pe semenul nostru, când spunem că el nu merită iubirea și respectul nostru, atunci ne minimalizăm pe noi înșine, pentru că nu vrem să ajungem cu toții în Împărăția Lui.

Căci aceasta e calea pe care a deschis-o Domnul: calea Împărăției Sale! Și cine nu merge pe această cale, fără doar și poate, poartă Iadul în el și își dorește Iadul…

Însă Dumnezeu vrea să ne ridice din rușinea noastră, din sărăcia noastră duhovnicească și să ne umple cu slava Lui, care e veșmântul nostru de nuntă. Pentru că acest veșmânt dumnezeiesc este, deopotrivă, interior și exterior nouă, pentru că slava Lui ne umple și sufletul și trupul.

Și veșmântul slavei Sale ne învață că în fiecare zi e praznic și că binele e adevărata prăznuire a omului. Și că oricând facem binele, noi Îl cinstim pe Dumnezeu și îi iubim pe oameni. Dar, oricând păcătuim, noi facem rău și ne facem rău, în primul rând, nouă înșine.

De aceea, iubiții mei, să nu ne ascundem după cuvinte, ci să ne recunoaștem păcatele, cu rușine și cu frică de Dumnezeu! Să ne recunoaștem păcatele, pentru ca să ne vindecăm interior și, în același timp, pentru ca să îi iubim pe oameni și pe Dumnezeu. Căci iubirea de oameni e legată de iubirea lui Dumnezeu. Fiindcă iubirea de oameni se naște din iubirea de Dumnezeu. Și iubirea aceasta e iubire duhovnicească, e iubire învățată de la Dumnezeu, din slava Lui care coboară în noi.

Căci ce înseamnă să îl iubim duhovnicește pe cineva? Înseamnă să îi dorim tot binele pe care i-l dorește Dumnezeu. Să dorim mântuirea lui și bucuria lui veșnică.

Și dacă îi iubim duhovnicește pe oameni, atunci îi ajutăm în toate ca să se mântuiască. Și mântuirea începe odată cu Botezul nostru. Așadar, dacă vrem să îi ajutăm pe oameni, la modul fundamental, atunci trebuie să îi ajutăm să se boteze și să trăiască ortodox în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Și dacă îi ajutăm în mod real pe oameni, atunci nu vrem să îi smintim și nici să le stăm împotrivă.

Pentru că Dumnezeu ne cheamă pe toți la iubire și unire sfântă în Biserica Lui, la respect reciproc și la bună conviețuire, pentru mântuirea tuturor. Și dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu, atunci vom trăi această bucurie în fiecare zi.

La mulți ani tuturor, multă pace și împlinire în tot ceea ce facem. Amin!

---

[1] Scrisă în ziua de 1 decembrie 2016, zi de joi, zi friguroasă, dar cu soare. 4 grade la ora 12.00.

[2] Găsim aici o Sfântă Icoană a sa: http://www.pravoslavie.ru/gallery/image89_16743.htm.