Zi: 21 decembrie 2016

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a.

***

Era, prin urmare, normal ca Eminescu, pornind de la sensibilitatea sa înnăscută pentru a asculta glasul naturii şi a o contempla şi de la lecturile sale numeroase din cărţile şi manuscrisele vechi pe care le citise cu nesaţ, să aibă multe în comun, atât în plan ideatic, cât şi în cel al formulelor poetice, metaforice, cu Antim Ivireanul, cu care – o repetăm – s-ar putea să fi avut posibilitatea să ia cunoştinţă măcar prin întâlnirea cu unele copii ale paginilor sale.

Deşi sensul în care merge studiul lui Negoiţescu este acela de a exclude din ecuaţie orice impresie de religiozitate a poetului şi de a evidenţia sâmburele de demonism din opera sa poetică (chiar şi acolo unde, în ce ne priveşte, nu credem că ar fi vorba, cu niciun chip, despre aşa ceva), am semnalat totuşi unele din observaţiile analizelor sale, pentru că, la nivel particular, fragmentar, ele coincid cu propriile noastre opinii.

În acest sens, exegetul poemelor eminesciene constată chiar neliniştea profundă a lui Eminescu, cea mai autentică, o „nelinişte care e mai mult decât dor metafizic”[1] şi care vizează ajungerea la „odihna absolută (nu cea a contemplării artistice), la contemplarea divinităţii…”[2], contemplare care este superioară celei naturale (contemplarea universului) şi pe care atât de mult o propovăduieşte Antim ca fiind posibilă numai printr-o viaţă curată şi sfântă, prin care oamenii pot ajunge să vadă lumina dumnezeiască, precum Apostolii pe Tabor, dacă îşi fac – după expresia antimiană – mintea lor, muntele Taborului. Eminescu, în neliniştea sa, gândind la care-i scopul vieţii mele, avea însă nădejdea, exprimată într-un poem, că prin lumine / M-oi sui la Dumnezeu (Cântecul lăutarului).

Antim propune, în numele Evangheliei, revenirea omului în patria sa de origine, din care a fost exilat de păcatul său, revenire care se produce prin pocăinţă, prin transfigurare, prin întoarcerea la starea nepervertită iniţială. Omul care se pocăieşte recuperează întregul cosmos, încă o dată, şi odată cu sine, în virtutea ontologiei sale, a principiului personal care caracterizează ontologia sa, fiind creat după chipul lui Dumnezeu. El răsare c-o-ntreagă lume, aşa precum Hyperion, din genuni, ale nefiinţei şi apoi ale iadului, căci pocăinţa creştină se trăieşte ca o „ieşire în nefiinţă”[3].

Unele imagini eminesciene sunt în mod cert inspirate de Scripturile Sfinte sau de scrierile Sfinţilor Părinţi despre cunoaşterea dumnezeiască, precum cele din următoarele versuri: Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze / Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază … (Înger de pază/ Geniu pustiu). În timp ce alte versuri sunt inspirate din învăţăturile teologice despre rugăciunea curată, isihastă, despre tăcerea minţii sau tăcerea gândurilor: Când însuşi glasul gândurilor tace, / Mă-ngână cântul unei dulci evlavii… (Sonet).

„O mireasmă preţioasă de lucruri rare şi învechite păstrează pentru noi şi o întreagă serie de expresii pe care el le ia dintr-o tradiţie de texte de disciplină ascetică, din care cunoaşte nu numai operele inspirate de marii maeştri ai aşa-numitei nepsis (păzirea) – un Macarie din Egipt, un Isaac Sirianul – (…), ci şi manualele curente, pe care le vom numi tehnice, în uz de activitatea duhovnicească” [4] – şi scriind aceste cuvinte, Rosa del Conte se referă aici la un poem eminescian, Pentru păzirea auzului, inspirat de o carte a Sfântului Nicodim Aghioritul: „Şi numai în acea tradiţie [isihastă – n.n.] supravieţuiesc metafore precum uşile gândirii, încăperile gândirii, cămara tristei inimi…, a căror pace vrea să o apere « păzirea » poetului, barând accesul imaginii care vrea să domine prin ochi, tulburând-o, intimitatea tainică a omului”[5].

Însuşi dinamismul cosmic eminescian, al corpurilor cereşti şi importanţa lui, sunt extrase – credem că este evident acum – dintr-o concepţie cu mult mai veche decât romantismul, care este cea creştin-bizantină şi care priveşte luminătorii cerului atât din perspectivă reală, ca planete fără viaţă (căreia ştiinţa modernă i-a dat dreptate, în defavoarea platonismului, a lui Origen şi a neoplatonismului), cât şi simbolico-mistică.

Concepţia aceasta o regăsim moştenită din literatura veche în poezia noastră înainte de Eminescu, dar ea se prelungeşte mult şi în modernitate, sugerându-ne o continuitate şi complementaritate remarcabilă a literaturii române vechi cu cea modernă.

La Vasile Cârlova, luna, vremelnică stăpână [icoană, însă, a stăpânirii veşnice] răsare pe cer c-o frunte mai blajină (în poezia Înserarea), iar pentru Gheorghe Asachi, poeţii, care îl au ca începător pe Sfântul David (dintâi profeta, cântător de imne sânte), pot fi nişte stele luminate de Dumnezeu, care, la rândul lor, să lumineze mintea celor neînvăţaţi, aşa cum soarele luminează pământul: Precum soarele pământul, ele mintea luminează / Cu cea rază ce purcede de l-al lumei Urzitor (Pleiada).

Pentru Grigore Alexandrescu, stelele sunt litere de foc (în poemul Reveria), iar pentru Ion Heliade Rădulescu, soarele e ochiul zilei şi stelele arată înscrisul veşniciei: Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie, / Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc (O noapte pe ruinele Târgoviştii).

În timp ce mintea contemplativă a lui Vasile Alecsandri priveşte cum Gânditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte. / Sufletul cu voluptate în estaz adânc pluteşte, / Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare / Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare (Concertul în luncă). Sau cum: Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii  (Miezul iernei, ambele poeme făcând parte din ciclul Pasteluri).

Tot Heliade Rădulescu, în vastul poem Anatolida, versificând pe tema celor şase zile ale creaţiei, poetizează izvodirea luminătorilor cereşti în ziua a patra, dar sesizează şi prezenţa acestora ca martori ai iubirii dintre Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva, în sânul primului cuplu uman. Crearea luminătorilor, însoţită de relatarea rolului şi a simbolismului lor, secondează referatul biblic şi hermeneutica patristică (despre care am vorbit şi noi):

A zis, şi, iată, suntem luminători ai lumii. (…) / Spre luminarea zilei, spre luminarea nopţii / În firmament ne puse drept candele de aur / În templul Său cel mare, / A fi imagini înseşi nespusei Lui splendoare: / Reprezentaţi pe Domnul, naraţi a Lui putere [6] / Şi gloria-I divină prin legea ce vă puse. / Lumina vă e vocea, prin ea vorbiţi vederii….

După aducerea întru fiinţă a primilor oameni, Luceaferi, astre, stele, şi însăşi casta lună / Aprinseră ca marturi făcliele nuntale…. A se remarca similitudinea cu nunta păstorului din Mioriţa, la care au luminat stele făclii, dar şi felul în care acest tablou primordial ne poate focaliza atenţia spre sursa tradiţională a imaginilor eminesciene care conţin cuplul de îndrăgostiţi unificat în sânul unei naturi virginale, paradisiace, sub veghea lunii şi a stelelor.

Regăsim exprimată aceeaşi viziune, uneori difuz şi abstract, în contexte uneori nebănuite şi într-un stil foarte specific epocii moderne, la poeţi precum George Coşbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski (rival al lui Eminescu, fapt ce confirmă sursa tradiţională a viziunilor comune), Ion Pillat, Ilarie Voronca, Benjamin Fundoianu, George Bacovia, Vasile Voiculescu sau Nichita Stănescu.

Coşbuc, care nu este un poet al regimului nocturn, care are fobie de noapte şi preamăreşte zorii dimineţii şi faptul zilei, în poemul Prin Mehedia regăseşte armonii eminesciene şi o simbolistică străveche a lunii ca un scut de aur şi a frumuseţii nocturne caracterizate prin: atâta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc; totul într-un peisaj vegheat tainic de Dumnezeu ca Părinte-al vieţii[7].

Imaginea aştrilor ca ochi ai cerului sau a naturii şi a codrului ca o biserică, subliniind puritatea cosmică, sunt constantele poeziei lui Goga, din care putem oferi exemple nenumărate: Ca o vecernie domoală / Se stinge zvonul din dumbravă, / Pleoapa soarele-şi închide (…) // Din cetăţuia strălucirii / Coboară razele de lună  (Apostolul); Luceafărul bolnav în lumea de-ngheţ, / Clipeşte din gene molatic (…) // Cu ochii plânşi, stelele toate se duc / Pe patul de nori să se culce (…) // Cu lacrimi plâng genele zării. / Şi doina se zbate şi frunzele plâng, / Şi codrul prelung se-nfioară aşteptând să vie-mpăratul măririi, Hristos (Dimineaţa); Din ochii veşnicelor stele / Cad razele tremurătoare (…) //

Se zbuciumă înfiorată / De-un tremur geana lor de aur (Cântece); Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-şi aprindă (Aeternitas); Întregul cer cu ochi de stele / Să lumineze lupta noastră… (Strămoşii); Ca din cădelniţi fumul de tămâie, / Prelung se zbate frunza din dumbravă (Dăscăliţa); Şi luna, când trece, de milă tresare (De la noi); Azi [codrule], lasă-ţi freamătul să-mi pară / Un mulcom zvon de patrafire / Ce blând asupra mea-şi pogoară / Duioasa lor hirotonire (Reîntors);

S-aştern bobiţele de rouă / Pe-ntinsul luncii patrafir: / Din mâna ceriului, Părinte, / Se cerne preacuratul mir (…) // S-aude toaca cum, grăbită, / În fag o bate-o gheunoaie (Pe înserate); Veniţi, veniţi în ceasul dimineţei, / Când sub clipirea bolţii-mbujorate, / Sărbătoreşte-al învierii praznic / Biserica de frunze-nrourate. / Când umbre mor şi scapără lumina / Din negură zburând biruitoare, / Veniţi, veniţi să cad-asupra noastră / Hirotonirea razelor de soare (Cântăreţilor de la oraş);

Lumina şi cântul nuntesc peste fire / În zvon de evlavie sfântă (…) / Azi lunca-i o mândră biserică largă, / Iar plopii străjeri la irugă / Par preoţi cărunţi în odăjdii de praznic, / Cu braţe nălţate spre rugă… (Carmen); Din întinderea albastră / Voi citi ca dintr-o carte… (La mal); Tu, Doamne, Tu, Stăpânul peste fire, / Ce din curata stelelor lumină / Dai lumilor de veci orânduire… (Poezie); Cum stăm aşa sub bolta înstelată, / Pădurea neagr-o catedrală pare (În brazi), etc.

---

[1] Ion Negoiţescu, op. cit., p. 29.

[2] Ibidem.

[3] Aşa după cum ne dă mărturie, printr-o voce contemporană nouă, experienţa milenară creştin-ortodoxă: „ieşirea în nefiinţă [o trăiam] ca pe o stingere a întregului cosmos în mine: în mine, cu moartea mea, moare întregul neam omenesc, cu toate suferinţele şi bucuriile sale, cu toate năzuinţele şi cunoaşterile. Mai mult: Însuşi Dumnezeu, încă necunoscut, şi totuşi oarecum cunoscut, şi El moare în mine şi pentru mine. Întreaga fiinţă făcută şi nefăcută se pierde în hăul cel fără de fund al întunericului uitării.

Experienţele unei astfel de stări erau, în esenţă, contemplarea absolutului (chipul-răsfrângerea Absolutului) principiului ipostatic în noi, însă sub semnul minus. Când însă a venit Lumina Necreată, dându-mi mărturie duhului că eram în afara stăpânirii morţii, atunci tot ceea ce înainte murise în mine, prin lucrarea acestei Lumini, a înviat împreună cu mine”, cf. Arhimandritul Sofronie [Saharov], Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de ieromonah Rafail Noica, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 266-267.

[4] Rosa del Conte, op. cit., p. 327.

[5] Ibidem.

[6] Parafrază la Ps. 18, 1: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o povesteşte tăria”.

[7] George Coşbuc, Poezii, vol. I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982.