Zi: 27 decembrie 2016

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a.

***

Dar nu numai lumea e o catapeteasmă, dincolo de care se află Raiul, pentru cei ce îl doresc, ci şi cuvântul alegoric sau tainic al scriitorului, metafora antimiană este şi ea o catapeteasmă, pentru frumuseţi indescriptibile ale creaţiei dumnezeieşti, pentru lucruri inexprimabile sau greu exprimabile.

Pentru Antim, ca, de altfel, pentru toţi scriitorii noştri religioşi, timpul nostru este anticamera veşniciei, sau lumea în care trăim nu este decât o anticameră a „cămării de nuntă”, pridvorul Raiului şi tinda Bisericii, în care omul stă, de când a fost alungat din Eden: Aşa şi Raiul iaste zidit de Dumnedzău sus la râsărit, pre munţi înalţi şi frumoşi, unde-s vănturi vesele, nice foarte calde, nice foarte râci, şi văzduh luminat. Că Raiul stâ mai sus de pământ, ca o curte împârăteascâ mai sus decăt alte case. Iară pământul acesta stâ gios, făcut numai pentru fieri şi pentru dobitoace, unde fu gonit Adam, pre carele şi noi acmu lâcuim [1].

Dar dacă pământul „făcut numai pentru fiare şi pentru dobitoace” – cum zice Varlaam şi cum afirmă Biserica – este atât de minunat, „dacă pridvoarele Sfintelor (adică universul sensibil – n.n.) sunt aşa, iar tindele Bisericii sunt atât de cinstite şi de înalte, încât întunecă ochii minţii noastre cu străfulgerarea frumuseţii lor, cum vor fi Sfintele Sfintelor?”[2]. Văzând frumuseţea creaţiei, omul îşi poate face o idee despre frumuseţea lumii spirituale şi eterne.

Funcţia artei nu este deci aceea de a ne transcende pe noi într-o lume spirituală (cum se spune adeseori), în mod secvenţial şi aleatoriu (un fel de teleportare teleghidată), căci nici nu poate arta să facă aşa ceva, ci aceea de a ne face pe noi sensibili la prezenţa spiritualului inefabil care există în noi, în lume şi în lucruri.

Omul este chemat să se transfigureze şi, odată cu sine, să transfigureze întreaga creaţie, după cum se străduia să demonstreze şi Dimitrie Cantemir în Divanul său:

„Toate lucrurile macrocosmosului sunt pieritoare şi coruptibile, în timp ce microcosmul [omul], prin harul dumnezeiesc pe care-l are, poate ca pe toate cele coruptibile şi pieritoare să le prefacă în necoruptibile, veşnice şi permanente, iar prefăcându-le, să le moştenească pe vecie. Cum asta? În felul următor: prefăcând lumina lumii în lumina credinţei, adică în soarele ce nu apune niciodată; cu alte cuvinte, făcând prin credinţă din Dumnezeu lumina sa proprie, precum se arată în Apocalips (21, 23 [25]): Lumina lui este Mielul […], căci acolo nu va fi niciodată noapte, şi în Isaia (60, 20): Soarele lui nu va apune niciodată; şi se va preface într-o preastrălucitoare lumină a luminii, precum zice: Va fi lumina lunii ca a soarelui, iar lumina soarelui înşeptită (Is. 30, 26).

Tot aşa firmamentul, adică cerul macrocosmosului, să-l prefacă microcosmosul [adică omul] într-un firmament adevărat, adică în nădejdea credinţei care este mai puternică şi mai neclintită decât firmamentul, fiindcă cerul va trece, dar nădejdea niciodată, după cum însuşi Domnul mărturiseşte: Cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece (Mt. 24, 35), adică nădejdea pe care ne-a dat-o El nu va trece. Iar că nădejdea va deveni firmament, adică un cer nou, mărturiseşte Ioan: Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou (Apoc. 21, 1).

Cu alte cuvinte, acel cer este întărirea şi împlinirea nădejdii, precum adevereşte Apostolul: Cer nou şi pământ nou aşteptăm, după făgăduinţa Lui (II Pt. 3, 13). De asemenea [să prefacă] apele, adică marea, care se interpretează „amăreală” şi „tulburare”, pe care mare să o secătuiască prin căldura credinţei, ca să piară cu totul din jurul omului şi să nu mai fie, aşa cum mărturiseşte Ioan Teologul: Şi nu va mai fi mare (Apoc. 21, 1), adică în noul cer şi pe noul pământ să nu mai fie amărăciune şi supărare.

Mai departe, poamele şi seminţele macrocosmosului sunt ca şi faptele bune şi cele rele ale microcosmosului, adică precum le va semăna [omul] în lumea aceasta, aşa le va culege în lumea cealaltă; despre aceasta Solomon spune: Vor mânca roadele căii pe care şi-au ales-o (Prov. 1, 40), iar despre faptele deşarte este scris: Vânt au semănat şi nimicirea lor va urma lor (Os. 8, 7) sau Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera (Ps. 125, 5). În legătură cu aceasta aflăm şi în Legea veche: Nu va trăi omul numai cu pâine, ci şi cu orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu (Deut. 8, 3; Mt. 4, 4; Lc. 4, 4). Aceasta, dar, este pâinea cerească şi hrana îngerească.

Microcosmosul [omul] trebuie apoi să prefacă soarele macrocosmosului în soare veşnic, adică în înţelepciune dumnezeiască. Despre aceasta zice Apostolul (I Cor. 3, 19): Nebunie este înaintea lui Dumnezeu înţelepciunea lumii, adică lumina solară a lumii, care este întuneric, în faţa Mielului, care este Soarele dreptăţii, adică în faţa luminii lui Dumnezeu, dacă nu se va preface în credinţa deplinei înţelepciuni, adică în lumina sau în soarele pe care îl arată nădejdea.

Iar luna, tovarăşa soarelui, când plină şi când dispărută, arată imperfecţiunea şi deşertăciunea celor vremelnice, pe care o împlineşte soarele, împrumutându-i din lumina sa. Prin aceasta se înţelege că veşnica înţelepciune este aceea care trebuie să împlinească cele ce acum sunt deşarte şi goale: adică se va face lumina lunii, ca şi a soarelui [Is. 30, 26], cu alte cuvinte, fiecare cap lipsit de înţelepciune şi de cunoaştere se va umple [de lumină] …”[3].

Prin urmare, ca scriitor şi filosof duhovnicesc, nici Antim Ivireanul nu este – în mod evident – un adept al artei ca joc secund platonic, nici al artei gratuite. Pentru el, arta este ceva impregnat în univers ca şi în fiinţa umană. Capacitatea de receptare a frumosului a fost creată de la început, ca funcţie intrinsecă a sesizării umane.

Nu trebuie să fie subiectul adoraţiei, pentru că „arta nu este superioară omului”[4], cum recunoştea marele poet modernist Nichita Stănescu, sau, altfel spus, „operele poesiei şi ale artei nu sunt decât emanaţiuni parţiale din comorile spirituale mult mai bogate ale poeţilor şi artiştilor”[5]. Omul, ca fiinţă raţională, este un logos superior lumii întregi, iar capacitatea lui creatoare este infinită (dezvoltându-se la infinit), astfel încât ceea ce numim noi arta acestei lumi, nu este decât o mică parte a acestei energii creatoare întrupată (devenită manifestă), o parte infimă, am putea spune.

Nu trebuie să privim opera lui Antim ca pe un fel de artă angajată, încercând să o înghesuim (strivind-o) în concepte literare ce nu i se potrivesc. Creaţia lui nu priveşte din perspectivă unilaterală, ci are în vedere şi logica şi raţiunea şi utilitatea şi frumuseţea şi armonia şi estetica, care converg în opera lui, care sunt congruente.

Aceasta este utilitatea frumosului în predicile sale – intrinsecă naturii logice şi teologice a discursului –‚ aceea de a ne invita să cugetăm mai presus de el, către sublim, urcând treptele acestui sublim la infinit. În acelaşi timp, suntem de acord că, în ce-l priveşte pe Antim şi literatura veche, cu afirmaţia că, „de vreme ce suntem siliţi să proiectăm asupra textului istoria şi cultura noastră, cu scopul de a ni-l apropia într-un fel oarecare, cel puţin această proiectare să evite primejdia analogiilor simplificatoare şi a justificărilor mitice”[6], spre care o lectură superficială este mai întotdeauna tentată să se îndrepte.

Arta – aşa cum o concepe Antim şi orice scriitor sau artist religios – are rolul de a ne conduce spre Dumnezeu. Am făcut această analiză hermeneutică pe textul antimian, pentru a vedea cât de mult a mizat autorul său pe frumos, pe magnific, pentru ca să trezească spiritele la dorirea adevăratei frumuseţi inalienabile.

Pentru scriitorii bisericeşti, „hermeneutica, exegeza biblică, chemată să descifreze sensurile textului şi cele definite de contexte (…) trebuie să fie de origine sacră”[7]. Antim păstrează foarte atent tradiţia – după cum am văzut – şi nu se depărtează de sfinţenia izvorului biblic, cunoscând fără îndoială şi el, la fel de bine ca şi Dosoftei şi ceilalţi scriitori ierarhi, că „înţelesul în Sfânta Scriptură este împătrit”[8].

Autorul are însă marele talent de a încadra în metafore şi în imagini extrem de concentrate, adevăruri şi idei mistice, cu o mare fineţe şi subtilitate, care denotă şi o bună cunoaştere a psihologiei umane: el evită faptul de a bombarda în permanenţă, cu dogme, un auditoriu creştin care nu mai are atenţia şi profunzimea celui ce asculta omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur sau ale Sfântului Grigorie Palama.

De aceea, recurge şi la sensibilizarea acestui auditoriu prin poezie, prin care el exprimă dogme ortodoxe, dar mai ales, îi face pe oameni atenţi la dogma cea mai înaltă, a lui Dumnezeu ca iubire, pentru că dragostea iaste (…) temeiul şi vârful tuturor bunătăţilor, care uneşte pre mulţi întru una şi face cale cătră Dumnezeu tuturor celor ce o iubesc [9] şi porunca cea dintâi şi cea mai mare iaste pentru dragoste [10].

Prin punerea în lumină a frumuseţii, a sublimităţii cu care Dumnezeu a îmbrăcat toate lucrurile Sale şi întreaga făptură, Antim nu vrea să spună decât că dragostea iaste singur Dumnezeu [11], Cel care are pururea urechile milostivirii dumnezeeşti [12] deschise către oamenii care sunt principalii beneficiari ai acestei creaţii.

---

[1] Varlaam, op. cit., p. 303

[2] Sântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 84.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul…, op. cit., p. 299-301. Autorul a înfăţişat acelaşi lucru chintesenţiat, şi anterior în lucrare (vezi p. 245-246), unde înţeleptul, dialogând cu lumea, îi spune:

„Tu eşti creaţia şi făptura veşnicului Împărat, înfrumuseţată întru toate podoabele tale – pentru că Dumnezeu nu face nimic urât sau displăcut – desăvârşită întru toate, în decurs de şase zile, după cum scrie Moise, cel mai vechi dintre toţi istoricii. Tu eşti numită macrocosm, prototip şi model al microcosmosului, adică al omului; de aceea toate podoabele care se găsesc în tine pot să se explice ca fiind ale omului şi toate cele ale omului ca fiind ale tale.

Astfel, mai întâi în tine este lumina, care corespunde la om cu credinţa, în tine este tăria de deasupra, adică cerul, care la om este nădejdea. În tine apele de deasupra, care la om sunt grijile lăsate de Dumnezeu, apoi apele de dedesubt, care sunt tulburările ce vin de la trup; în tine este pământul – la om trupul. Ierburile şi copaci înseamnă faptele bune; seminţele şi roadele tale sunt virtuţile şi milosteniile.

Soarele este imaginea înţelepciunii celor veşnice, iar luna imaginea lucrurilor temporale. Peştii, care stau totdeauna în apă, sunt umilinţele, păsările zburătoare sunt contemplaţiile cele cereşti; animalele neraţionale sunt ajutorarea şi miluirea săracilor; târâtoarele, adică animalele care se târăsc pe pântece, sunt suferinţele durerilor altora; sălbăticiunile înseamnă meditarea la demoni şi la răutate”.

[4] Nichita Stănescu, Antimetafizica (însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu), ediţia a II-a, Ed. Alfa, Bucureşti, 1998, p. 166.

[5] Mihai Eminescu, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 542.

[6] Paul Zumthor, Încercare de poetică medievală, traducere şi prefaţă de Maria Carpov, Ed. Univers, Bucureşti, 1983, p. 42.

[7] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. I, op. cit., p. 433. [8] Ibidem.

[9] Opere, p. 48. [10] Idem, p. 53.

[11] Idem, p. 39. Cf. I In. 4, 16: Dumnezeu este iubire.

[12] Idem, p. 111.