Memento mori și nostalgia Paradisului [6]
Astfel de hiperbolizări și-ar fi putut afla, de asemenea, un temei în descrierea unor peisaje edenice în hagiografii, precum acea binecunoscută lui Eminescu Viață a Sfântului Macarie Romanul, în traducerea lui Dosoftei[1]:
„Și iarăș[i] venim la un loc cu părău mare, și băum de ne săturăm, slăvind pre Dumnădzău. Și era-n amiadzădz[i], pripăc, și ședzum lăngă pârău sfătuind ce vom face, și din pârău eșiia luminâ de strălumina. Și socotim în patru părțile lumii, și nu sufla vânturile de la noi.
Și-ntr-alt chip sufla vânturile acealea. Și unghiul despre apus era vearde, a ceriului, ca prajii. Iară a răsăritului ca trestiia. Iară miadză-noaptea ca sângele curat. Iară amiadzădzul alb ca omătul.
Și stealele ceriului era mai străluminate, și soarele mai herbinte, cu 7 părți. Și copacii preste măsurâ de mare. Și mai deș[i] și mai rodiț[i] și munțâi aceia mai nalț[i] decât pre la noi și mai faeș[i] [frumoși] (s. n.).
Și pământul acela luminat ca focul și cumu-i laptele, și pasările pre fealiu careaș în cântecul ei”[2].
Exemplele de acest fel din poetica eminesciană pot fi însă mult mai cuprinzătoare şi vor mai apărea pe parcursul acestei cărți.
Imaginile acestea poetice sunt înrudite cu viziunile cosmice şi paradisiace din Sărmanul Dionis şi Geniu pustiu şi pot fi insuflate şi de alte surse ortodoxe, ca Hexaemeronul lui Ioan Exarhul (scriitor bisericesc bulgar, din secolele X-XI):
„Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori şi cu lune (s. n.), pământul împodobit cu ierburi şi copaci, marea bogată în toate soiurile de peşti şi de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăceşte de minunare şi nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălţare a spiritului, care îmbrăţişează întreg pământul şi merge încă şi mai sus decât cerurile.
De ce este legat acest intelect? Şi când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depăşeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile şi în aceeaşi clipă se găseşte în corpul omului? Cu ce aripi se înalţă? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări!”[3].
O asemenea atitudine explică elanurile vizionare ale lui Dionis/ Dan.
Libertatea de gândire a poetului şi expansionismul cosmic şi cognitiv sunt îngăduite de permisivitatea cugetării bizantine-ortodoxe şi de aceea Eminescu îşi îngăduie să asimileze osmotic în filosofia sa structurile interogative ale lui Kant sau ale altor filosofi, scriitori şi gânditori ai epocii, la care face referire în nuvele.
Chiar o sintagmă ca atare, „sori și lune”, apare în Memento mori, în descrierea luptei dintre zeii daci și cei romani: „Lupta-i crudă, lungă, aspră. Lumin pavezele dave,/ Sori și lune repezite printr-a norilor dumbrave/ Ard albastrele armure ale zeilor romani”.
[1] Cf. [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților (Iași, 1682-1686), B.A.R., CRV 73, f. 76v-82r.
[2] A se vedea cartea noastră, Studiu despre „Viața Sfântului Macarie Romanul”, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 8, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.
[3] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 399-400, n. 17.