Reîntoarcere la Nichita [5]

În volumul acesta, poetul încearcă să ne explice creșterea sa, sufletească și spirituală.

Odată, demult, a fost „timpul în care aveam/ o gândire învălmășită, de fum”, în care „eram pe-atunci legat de obiecte/ cu invizibile liane,/ și atârnat de ele-n legănare,/ din oră mă săltam în oră,/ cum dintr-un arbore într-altul/ al junglei”… (Mi-amintesc cu uimire).

Credea, instinctiv, că viața depinde de obiectele din jur.

Atunci timpul părea fix, cu măsuri exacte, după cum și obiectele păreau de nezdruncinat conștiinței care de abia începea să înțeleagă lumea.

Poetul ne spune, însă, cum și-a simțit, treptat, sufletul crescând, încă de când era mic: „Eram copil și sufletul/ începuse să-mi împingă în coaste, în tâmple,/ nemaiavând loc” (Epilog la lumea veche).

Ne vorbește despre momentul în care s-a născut în el conștiința că este o ființă spirituală. Nu numai rațională, ci și spirituală/ duhovnicească.

Sufletul nu-și are sediul în inima de carne și nici în creier sau în cap. Și nici nu mai avea loc în inima sau în mintea cu care simțise și gândise până atunci, împingând în coaste și în tâmple.

Atunci a conștientizat că vasul trupului și chiar întreaga lume este prea mică pentru suflet: „și mi-era milă de lucruri că existau,/ și le iubeam, și aș fi vrut să le apăr”.

Este iubirea care se desprinde, se rupe de lucrurile materiale, dar, în același timp, îmbrățișează lumea compătimitor.

Această simțire tainică, dacă ar fi avut un mediu propice în care să fie cultivată, ar fi putut face din Nichita un ascet și un mistic ortodox. Însă lucrurile stau cum stau și avem, în schimb, un poet mare…

Lucrurile/ obiectele începeau să se desființeze, să-și arate ruina lăuntrică, după cum și timpul nu se mai prezenta ca o alergare din oră-n oră, nu mai avea o consecuție ritmică ordonată, ci dimpotrivă: „Parcă am căzut din ore” (Oră fericită).

Copilul simte, cu toată ființa sa, la un moment dat, chiar și fără o propovăduire specială, dacă nu se lasă stăpânit de pofta de a poseda, de egoism și de patimi, simte că nu e legat de lucrurile lumii și că nimic din această existență nu-l poate ține prizonier cu forța, iar Nichita a prins în versuri această stare:

Eram copil /…/
și-mi tremura de emoție spinarea,
ca și cum ar fi trebuit
să-mi crească aripi din ea. /…/

Eram copil și sufletul
începuse să-mi împingă în coaste, în tâmple,
nemaiavând loc.

O, și nopțile nu mă uitam niciodată
la cer,
de teamă că m-aș putea prăbuși
spre el,
înfrigurat și singur,
lăsând în urma mea lucrurile,
ca pe niște dinți de lapte,
smulși dureros cu sfoara subțire
a vremii aceleia,
când totul se începea cu moartea…

(Epilog la lumea veche)

Era copil și își simțea sufletul crescând în el și se simțea atras spre cer. Simțea…gravitația cerului, faptul că îi aparține mai degrabă lui decât pământului.

Însă nu vroia să moară nu din frică de moarte, ci din compătimire pentru lucrurile lumii, adică pentru lumea însăși.

O milă adâncă, ce ne aduce aminte de Eminescu: „Sus inimile voastre! Cântare aduceți-I,/ El este moartea morții și învierea vieții! // Și El îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac)^[1].

Aș îndrăzni să spun că această compătimire  l-a făcut pe Nichita poet. Pentru că el a vrut să se facă organul unor trăiri și gândiri universale și să trezească poezia din oricine. Alexandru Condeescu avea dreptate spunând că „Nichita Stănescu are pudoarea durerilor personale, el suferă de durerile…lumii”^[2].

Dar și poetul mărturisise că „o rană întâmplătoare la mână/ mă face să văd prin ea,/ ca printr-un ochean,/ durerile lumii, războaiele” (Sunt un om viu)…

Mai târziu, în „vârsta de aur a dragostei”, Nichita trăiește din nou senzația de dilatare a sufletului, din cauza căreia „lucrurile sunt atât de aproape de mine,/ încât abia pot merge printre ele/ fără să mă rănesc”.

Realitatea devine constrângătoare pentru cel care se simte „un univers în expansiune”:

E un spectacol de neuitat acela
de-a ști,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ți privești
o fotografie din copilărie!

(Sunt un om viu)

Nici el nu mai poate descifra întru totul „papirusul vieții/ plin de hieroglife”, cartea propriei vieți.

În altă parte amintește de felul „cum țin trupul copilăriei, în trecut,/ cu morțile-i nerepetate” (Îmbrățișarea) sau despre modul cum „voi, schimbări și creșteri zvelte,/ sufletul mi-l potriviți /…/ ridicându-l acoladă/ peste-orașul suitor” (Oră fericită).

Dar se simte expansiv la modul creator:

Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viață. /…/

Îmi place să râd, deși
râd rar /…/

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și în pietre și în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalță
ca pe niște trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și în pietre și în schelării.
Umbra de mi-aș ține-o doar o clipă pironită,
s-ar și umple de ferigi, de bălării!

(Sunt un om viu)

Chiar și umbra lui face locurile pustii să nască viață. Dar nu are un sentiment demiurgic la modul hulitor, ci își exprimă exuberanța, fericirea cu care descoperă darul creației în sine însuși.

---

[1] A se vedea comentariul nostru din Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 331-332, 686-688, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] Cf. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, vol. I, op. cit., p. 25.