Ion și semnele [1]
Romanul începe cu descrierea drumului, care înscrie ficțiunea în viață, așa cum s-a spus. Drumul acesta face din romanul lui Rebreanu o porțiune de existență.
Facem cunoștință cu satul Pripas, cu casele și apoi cu locuitorii satului.
La marginea satului e o Troiță care pare mai degrabă neîngrijită și nebăgată în seamă de oameni: „o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare”[1] etc.
E un prim semn premonitoriu. Puțina credință a oamenilor e un semn prevestitor al evenimentelor rele care vor avea loc.
„Satul parcă e mort”[2] din cauza zăpușelii, ne spune naratorul, care e realist și obiectiv. Dar notația aceasta vine imediat după descrierea Crucii de la marginea satului.
Satul e mort din cauza vipiei sau din cauza arșiței păcatelor? Rămâne să vedem.
Casele satului sunt o imagine a oamenilor care le locuiesc. „Casa învățătorului [Zaharia Herdelea] este cea dintâi [stabilind ierarhia satului, în care învățătorul e un personaj de frunte] […] cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare”[3]: casa dă mărturie asupra rolului pe care îl are sau ar trebui să îl aibă învățătorul în sat. Dar, totodată, privirea dojenitoare prin ochii ferestrelor e o altă premoniție. „Inima satului” merita o privire „cercetătoare și dojenitoare”.
La casa lui Alexandru Pop-Glanetașu, „ușa e închisă cu zăvorul; coperișul de paie parcă e un cap de balaur”[4]: încă o prevestire. Casa are ceva rece, neprimitor și sumbru în aspectul ei.
„Casele privesc sfioase din dosul gardurilor”[5]: către o lume care le excede așteptările sau înțelegerea.
Satul, până acum copleșit de zăpușeală, se animă brusc la cârciumă: „de-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește”[6].
Dacă Troița este părăsită, iar viața Bisericii nu se face simțită în mod fundamental în existența oamenilor, sau, cu alte cuvinte, dacă Biserica nu mai reprezintă centrul existenței oamenilor, acesta se mută la cârciumă: locul de distracție și de relaxare al sătenilor.
Axul vieții nu îl mai reprezintă Crucea, viața creștină, ascetică, ci interesele sunt polarizate în altă parte.
Din nou cârciuma, ca și în Moara cu noroc, nuvela lui Slavici, devine un simbol esențial pentru depărtarea de tradiție și schimbarea mentalităților. Dar nu numai ea…
Romanul lui Rebreanu erodează ideea că satul este păstrător al tradițiilor. Satul, în sine, e o lume deschisă la nou, ca și orașul (poate doar într-un ritm mai lent). De altfel, Moromeții lui Marin Preda nici nu afirmă altceva. Cu un singur Moromete nu se face primăvară…
Satul se animă, așadar, la cârciumă, de la care se aprovizionează cu rachiu sătenii adunați la horă, în apropiere. În zi de duminică.
Nu ni se spune nimic despre Biserică. Ci doar: „Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos”…[7].
Ne amintim de predica virulentă a Sfântului Antim Ivireanul împotriva horelor, de cuvântul lui, acela că oamenii preferă hora în locul participării la Slujba Bisericii. Deci era o realitate mai veche. Sfântul Antim o critica în Valahia începutului de secol XVIII, Rebreanu o constată în Ardeal, în primul sfert al secolului al XX-lea.
Numai că hora „e pe Ulița din dos”, la propriu, dar și la figurat. La horă cântă țiganii lăutari (Briceag, Holbea și Găvan), oamenii beau și se aprind spre joc.
„Locul geme de oameni”[8], în ciuda caniculei. Pare că aici zăpușeala are efect contrar. Mai devreme, satul părea mort tocmai din cauza ei și autorul nota: „zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. […] Căldura picură mereu din cer, îți usucă podul gurii, te sugrumă”[9].
Părea, deci, că singurul efect al vipiei era acela de a strangula dorința de viață a oamenilor, de a-i moleși și a-i reduce la tăcere.
În mod surprinzător, însă, la horă, unde „locul geme de oameni”, unde se bea și se dansează în plină arșiță, aici, zăpușeala are alte urmări.
Aici, „zăduful ațâță sângele lumii”[10]. Aici, căldura verii nu mai țese nicio tăcere, dimpotrivă.
Rebreanu se dovedește maestru în a spune prin sugestii. De fapt, „sângele lumii” e cel care se lasă ațâțat de patimi. Nu zăpușeala e de vină, ea devine un factor excitant pentru că oamenii vor, fiindcă, tot la fel de bine, ea putea să fie un factor de liniște, un generator de calm și de tăcere.
Ne dăm seama acum că impresia de sat părăsit nu era din cauza căldurii. Autorul a descris ce a văzut, noi am tras o concluzie falsă. Pentru că aparențele erau înșelătoare.
Oamenii acționează împotriva naturii. Starea naturii ar fi îndemnat mai degrabă la calm și la odihnă, la liniște și moderație, la…țesătura tăcerii, contemplativă. (La fel se petrec lucrurile și în zilele noastre…)
Însă patimile oamenilor hotărăsc altfel:
„De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someșana cu atâta pasiune [patimă], că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire.
Cu cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc, ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite…
Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrățișează pe toți…Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură în tactul zvăpăiat al jocului cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după două-trei versuri, o sfârșește într-un [ch]iuit aspru, istovit.
Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns de după mijlocul fetelor…Sânii acestora tremură sub iile albe și ating din când în când pieptul flăcăilor, turburându-le ochii și inima. Nu schimbă nicio vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare.
Învârtita ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură. De două ori Briceag, cu cârcei în degete, a încercat să se oprească și, de amândouă orile, flăcăii s-au năpustit la el urlând desperați, cu priviri amenințătoare sau rugătoare:
– Zi, țigane! Mai zi, cioară!…”[11].
Hora e și loc de inițiere în taine sexuale a băieților care învață să privească pe sub fuste, în timpul jocului…
După ce hora se sparge, petrecăreții se vor muta la cârciumă, unde
„Mirosul de rachiu se frământa cu fumul greu de tutun și cu zăpușala acră de sudori. Toată lumea vorbea de-a valma, închinând, strigând, lălăind. Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare și de lună, pe lăutari sau pe Avrum, sau pe Dumnezeu însuși”[12].
Acesta e centrul satului, într-o zi de duminică…
Aceasta este, așadar, introducerea în viața satului și în acțiunea romanului. Și dacă, așa cum s-a spus, romanul lui Rebreanu este unul monografic, ce introducere mai bună se putea face, decât…la horă?
Însă, mai mult decât atât, hora e o introduce semnificativă/ simbolică la ceea ce urmează să se întâmple. Pentru că locul unde se „ațâță sângele lumii” are el însuși valoare de simbol, de semn premonitoriu. Pentru că cele ce se vor întâmpla, se petrec tocmai din această cauză, a sângelui ațâțat.
Mai demult, Nicolae Manolescu scria:
„Revenind la romanele realiste și naturaliste, ele sunt desigur mai degrabă imagini ale destinului decât ale vieții. Naratorul omniscient este divinitatea centrală a unui sistem teocentric. În raport însă cu personajele, se află pe o poziție îndepărtată și excentrică, în sensul în care centrul vieții umane nu coincide niciodată cu centrul destinului uman. Își are sediul în acesta din urmă. Citește în cartea destinelor. Eroii lor sunt predestinați. Și aproape nimic nu există în sine, ci în vederea unui scop știut de autor.
Semnele predestinării sunt pretutindeni în jurul eroului, în biografia, în faptele sau în trăsăturile lui. El nu e liber, e manipulat. I se interzic hazardul, accidentalul, excepția, în fond singularitatea: căci împlinirea destinului îi impune legea, necesitatea, generalitatea și în fond media. E o victimă a fatalității. În acest roman, nimic nefiind întâmplător, totul devine necesar: este o tiranie a semnificativului. Totul anticipează, avertizează. Nu e o lume a oamenilor, ci una a semnelor. Fiecărui erou (dar și cititorului) i se fac semne.
Romanul este această lume răsturnată: cea mai familiară și cea mai stranie dintre lumi. Absurdă prin inumana ei coerență: infernul nu e în definitiv o lume a cauzelor transcendente și a scopurilor imanente? Bucuria cea mai mare a diavolului nu e de a zugrăvi, nici de a inventa, ci de a construi. El e marele constructor de lagăre concentraționare. Decât cu Dumnezeu, romancierul epocii dorice seamănă mult mai bine cu diavolul”[13].
Trecând peste obsesiile lui Manolescu legate de teologie și demonologie, cred că aici se potrivește cel mai bine vorba lui Caragiale: „A dracului fatalitate!”…
Însă, ar fi fatalitate, cu adevărat, dacă, spre exemplu, țăranii ar fi fost înmormântați în case de căldură. Pentru că instinctele lor nu le cereau să scapere foc din potcoavele cizmelor pe vipie…
Numai o parte din instincte (și nu unele de autoconservare) îi trimit acolo unde altele nu i-ar direcționa niciodată. Mai bine zis, pe cele dintâi nici nu ar trebui să le numim instincte, pentru că acelea sunt firești, pe când patimile nu sunt firești…
Autorul (Rebreanu sau romancierul realist-omniscient, în general) nu face semne din cauză că personajele lui ar fi predestinate. El face semne pentru că semnele există în viața oamenilor, fără a fi „dovada” predestinării. Dumnezeu le îngăduie pentru ca să-i avertizeze pe oameni, fără ca să-i predestineze în vreun fel.
Tocmai semnele aceste sunt dovada absenței predestinării! Dacă oamenii ar fi predestinați, de ce li s-ar mai face semne ca să evite „destinul”?!
Nu, Dumnezeu vorbește oamenilor prin anumite semne, după înțelegerea fiecăruia, tocmai pentru ca ei să cunoască faptul că au un Interlocutor ceresc, Care nu e departe și nu e neparticipant la viața lor. Însă oamenii, cel mai adesea, ori nu văd aceste semne, ori le ignoră.
Ei aleg de unii singuri. Inclusiv în nuvela lui Slavici și în romanele lui Rebreanu, semnele există, adesea…degeaba, pentru că personajele fac ce vor ele. Când un personaj, precum Apostol Bologa, începe să fie atent și să înțeleagă rostul lor, lucrurile se schimbă în viața lui.
Diavolul face și el semne, dar false, pentru că de la început a fost un plagiator ordinar și, în afară de a plagia, altceva nu știe să mai facă. El Îl plagiază pe Dumnezeu tocmai pentru ca să încurce judecata oamenilor.
În ce privește afirmația că autorul seamănă mai degrabă cu diavolul decât cu Dumnezeu din cauza…coerenței romanului, a multitudinii de semne prevestitoare, cred că mai degrabă aici este o logică întoarsă și inumană, absurdă.
Dar semne fac autorii care…nu mai pot să mai vorbească. Care se restrâng la a fi receptacule ale vieții așa cum e ea, prin faptul că sunt naratori realiști-obiectivi, și care se abțin de la comentarii. Comentarii care, altfel, ar trebui să fie…predici. Iar predicile deja s-au scris și s-au rostit. Sfântul Antim Ivireanul era cu două secole mai devreme virulent împotriva horelor (și, în mod cert, nu era singurul predicator). Ce ar mai fi putut adăuga Rebreanu, decât…o descriere realistă?
Cârciuma e animată în centrul lumii, iar Troița tremură spălăcită la marginea satului.
Cine e de vină că timpul nu a mai avut răbdare cu oamenii satului românesc?! A avut cel puțin două secole și jumătate…
[1] Liviu Rebreanu, Ion, Ed. Cartea Românească, București, 1979, p. 9.
[2] Ibidem. [3] Idem, p. 10. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 11. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 9-10. [10] Idem, p. 11. [11] Idem, p. 11-12. [12] Idem, p. 32.
[13] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Ed. Gramar, București, 2007, p. 143-144.