Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: octombrie 2017 (Page 1 of 6)

Predica PFP Daniel, Patriarhul României, la 10 ani de patriarhat [28 octombrie 2017]

PF-Daniel-la-zece-ani-de-patriarhat

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le-a revărsat asupra Bisericii noastre în acești zece ani care au trecut.

Mulţumim ierarhilor din Sfântul Sinod, care împreună cu noi au hotărât cele mai importante măsuri de ordin pastoral, misionar și au contribuit la îmbunătăţirea legislaţiei Bisericii noastre printr-un Statut nou și prin mai multe regulamente bisericești de aplicare a Statutului nou al Bisericii Ortodoxe Române.

Dorim să mulţumim, de asemenea, tuturor colaboratorilor de la Patriarhie, de la Arhiepiscopia Bucureștilor, clerului, monahilor și monahiilor și tuturor credincioșilor.

De asemenea, mulţumim autorităţilor de Stat, locale și centrale, care ne-au sprijinit în această lucrare timp de zece ani și, în mod deosebit, mulţumim celor care au contribuit la construcţia catedralei noi – Catedrala Naţională sau Catedrala Mântuirii Neamului – și sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca la anul viitor să o vedem terminată la roșu și să sfinţim altarul.

Iar când va fi finalizată și pictura, îl vom invita pe Preafericitul Părinte Patriarh Kirill, deja i-am spus, la sfinţirea picturii, la sfinţirea completă a catedralei noi, luând exemplul Catedralei Hristos Mântuitorul de la Moscova, care în câţiva ani a fost reconstruită din temelie pe locul catedralei care a fost dinamitată în timpul lui Stalin (1931).

De asemenea, luăm exemplul Catedralei de la Tirana, o catedrală nouă, frumoasă, construită într-o ţară în care credincioşii creştini sunt doar o treime din populaţie. Albania este un stat majoritar musulman și, cu toate acestea, s-a realizat o catedrală ortodoxă frumoasă, deodată tradiţională și modernă.

Mulţumim din suflet tuturor celor care ne-au ajutat în lucrarea noastră!

În încheiere, dorim să spunem că în anii următori, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu al tuturor celor menţionaţi aici, cler și popor, ne-am propus să realizăm două lucrări mari, și anume continuitate și intensitate sau înnoire: să continuăm ceea ce am început și să intensificăm unele activităţi. Cele trei direcţii majore sunt următoarele:

În primul rând, să intensificăm viaţa liturgică și duhovnicească sau spirituală comunitară, dar și a noastră personal.

De ce? Pentru că fenomenul secularizării, care înseamnă a construi o societate și o viaţă particulară fără referinţă la Dumnezeu – sicut Deus non daretur, ca și cum Dumnezeu nu ar exista – reprezintă primejdia cea mai mare astăzi. Delăsarea duhovnicească este un fel de comoditate și de lenevire duhovnicească, care, așa cum spunea și Preafericitul Părinte Patriarh Kirill, nu se adresează atât de mult raţiunii cât instinctului și, de aceea, este mai cuprinzătoare decât o ispită ce se adresează doar raţiunii.

În al doilea rând, trebuie să intensificăm misiunea pastorală și filantropică în societate.

Lumea de astăzi cunoaște puţin adâncurile teologiei ortodoxe, cunoaște puţin profunzimea spiritualităţii ortodoxe și, în general, oamenii secularizaţi judecă Biserica doar după lucrarea ei în societate. Există, deci, o tendinţă de a reduce Biserica la un fel de agenţie de caritate sau filantropică.

Noi însă nu săvârşim lucrarea social-filantropică pentru că această lucrare este la modă, ci pentru că filantropia socială derivă din filantropia soteriologică, adică din filantropia mântuirii. Noi avem în Sfânta Liturghie istoria filantropiei, a iubirii lui Dumnezeu faţă de lume. De aceea, din Sfânta Liturghie derivă filantropia socială.

Dacă despărţim filantropia socială de filantropia liturgică, contribuim la secularizarea Bisericii din interiorul ei, acest fenomen numit auto-secularizare. Deci este foarte important să punem accent pe filantropia lui Dumnezeu din Liturghie și apoi să o arătăm în filantropia Bisericii în societate, evitând deci, pe de o parte, pietismul fără fapte sociale și, pe de altă parte, secularizarea fără suflet duhovnicesc.

În al treilea rând, dar nu de mai puţină importanţă, este necesar să întărim comuniunea și cooperarea sau coresponsabilitatea cu toate Bisericile Ortodoxe surori.

Avem nevoie de multă consfătuire, așa cum, în aceste zile, am simţit binecuvântarea informării reciproce privind viaţa Bisericilor noastre; avem nevoie, deci, de consfătuire și de reafirmare a comuniunii noastre liturgice sacramentale. În același timp, avem nevoie să cooperăm pentru o misiune comună ortodoxă mai intensă în lumea de astăzi.

Să ne ajute bunul Dumnezeu ca aceste perspective necesare din punct de vedere pastoral și misionar să devină o realitate și să simţim bucuria de a fi iubiţi de Dumnezeu, de a fi slujitori ai lui Hristos pentru dobândirea vieţii veșnice, spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Predica la împlinirea a 40 de ani [31 octombrie 2017]

Iubiții mei[1],

nu știam că maturitatea începe atât de firesc. Dar acum știu, cu harul lui Dumnezeu! Acum știu că la 40 de ani te simți pe drum, pe drumul spre veșnicie, pe drumul vieții tale spre veșnicie, și că nu există nicio ruptură între 40 și 30 sau între 40 și 20 de ani sau între 40 și 10 ani ai vieții tale. Pentru că toți anii vieții noastre sunt trăiți în mod organic de către noi, toți trec prin noi și ne creează interior și, dacă astfel se petrec lucrurile, de aceea nu simțim nicio ruptură între ieri și azi. Pentru că în sufletul meu eu sunt același, cel pe care îl știu că a avut 5, 15, 25, 37 de ani…

Sunt același și mereu altul. Pentru că fiecare zi, fiecare săptămână, lună și an, mă fac să fiu altul. Sunt același în crezurile mele, în munca mea, în determinarea cu care îmi trăiesc viața, mereu ca pe un dar preafrumos de la Dumnezeu, dar în același timp mă schimb continuu, mă șlefuiesc continuu, mă văd tot mai bine interior, pentru că trecerea prin viață e mână în mână cu înțelegerea vieții. Pentru că Dumnezeu, prin tot ceea ce trăim și facem, acest lucru vrea de la noi: să înțelegem cine suntem, pentru ce suntem aici, pe pământ și să alegem relația cu El, singura care ne face bine, care ne împlinește. Și de aceea, viața, viața noastră e pentru ca noi să ne clarificăm interior, pentru ca să ne clarificăm iubirea și să ne-o manifestăm cu toată ființa noastră.

La 40 de ani mă simt împlinit și, în același timp, sunt mereu pe calea împlinirii interioare. Pentru că proiectele mele teologice, proiectele mele de-o viață, sunt în plină derulare, și vârsta de azi, cea de 40 de ani, e o vârstă a muncii continue pentru mine.

Mă simt împlinit pentru ceea ce am făcut, mă simt bine cu ceea ce am făcut bine, pentru că tot scrisul meu s-a scris mai întâi în mine, apoi pe foi de hârtie sau de pixeli. Și de aceea, împlinirea interioară e alergarea mereu înainte, e munca continuă cu sine, e întrecerea de sine continuă, pentru că opera mea se scrie mai întâi în mine și doar urma ei rămâne în cărți. Însă cărțile mele vorbesc despre arderea mea interioară, despre epuizările mele continue, despre slujirea mea în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru că ele sunt iubirea și grija mea față de toți oamenii. Pentru că eu cred că oricine poate citi o carte a mea și oricine se poate folosi după vârsta lui. Așa după cum fiecare citim Scriptura și cărțile Sfinților și ne folosim după vârsta și nivelul nostru de înțelegere și de experiență, neavând conștiința că „le-am înțeles” în mod desăvârșit.

…Pe la 18-19 ani credeam că voi muri tânăr. Că nu voi ajunge la 30 și ceva de ani. Pentru că eram copleșit adesea de gândurile și de sentimentele creației mele literare. Mă consumam mult. Compătimeam cu oamenii pe care îi întâlneam și, mai ales, în literatura pe care o scriam. Mă aventuram în ore întregi de scris epuizant. Mă puneam în locul personajelor mele din roman, nuvelă sau teatru, într-o dedublare asumată, pentru ca să scriu despre ele din interiorul lor. Și încercând să trăiesc viața lor, a personajelor pe care le cream, sau să sondez sentimentele despre care trebuia să scriu, îmi refuzam propriile mele trăiri pentru a fi…ceilalți. Și este epuizant și depersonalizant să fii altulalții…dar este și o mare introducere în smerenie. Pentru că numai când îți pasă de ceilalți, numai când ți-i asumi cu totul, poți să le slujești și să le vorbești lor.

Însă după minute și ore întregi de a fi…altul, întoarcerea la tine însuți o simți ca pe o mare eliberare, ca pe o întoarcere la liniștea și blândețea ta interioare. Pentru că a fi altul e mereu deranjant, e mereu o reînvățare a lucrurilor sale, e un fel de-a fi care nu îți e propriu. Și eu mă deranjam interior în acest fel în mod continuu, adică trăiam viața altora pe când scriam literatură, pentru că esențialismul meu literar, curentul literar numit esențialism pe care eu îl inventasem și pe care îl trăiam la propriu, dorea acest lucru: să ajungă să exprime ceea ce este esențial, vital pentru oameni, să vorbească din interiorul oamenilor în orice cămașă a vreunui curent literar de până acum, ca, în cele din urmă, acest mod de a scrie să se contureze în una proprie.  Pentru că pe mine nu mă interesa stilul în care scriam, ci experiența pe care o împărtășeam prin vers, prin proză, prin teatru. Și ceea ce era esențial pentru mine, pentru alții, pentru toți oamenii, trebuia neapărat scris. Și trebuia scris într-un mod actualizat, într-un mod propriu publicului de azi.

Cum însă am ajuns la esențialism în literatură? Datorită vieții și experienței mele isihaste și teologice. Pentru că teologia ortodoxă și experiența mistică a ei te învață să îți reduci viața și gândurile și simțirile la lucrurile esențiale, la lucrurile mântuirii. Iar eu, în literatură, scriam experiența Bisericii într-un mod interiorizat, vulgarizat, pentru ca sinceritatea, bucuria, curajul, omenia, iubirea din mine să transpară în cărțile mele și să ajungă la toată lumea. Însă, în același timp, vorbind despre sinceritatea multora, adică din interiorul oamenilor, eu vorbeam despre experiențele de viață ale multor oameni. Și prin aceasta, esențialismul meu, ca experiență de viață și de creație, nu a fost și nu este un curent ipseist și marginal, pentru că el reprezintă modul de a fi al lumii noastre. Pentru că un scriitor esențialist își asumă lumea lui cu totul pentru ca să scrie despre ceea ce o reprezintă în mod fundamental.

Când, pe la 20 și ceva de ani, am renunțat la literatură pentru teologie, de fapt m-am întors la teologie și la viața de pocăință, la viața mea cea mai intimă. Dar nu am renunțat la literatură în sine, la faptul de a scrie (lucru evident până azi, nu?), ci la transpunerile depersonalizante pentru a scrie literatură esențialistă. Pentru că m-am coborât în mine însumi ca să îmi plâng păcatele și să lupt serios cu propriile mele patimi, făcând din curățirea mea de patimi propria mea muncă zilnică. Căci literatura este expozitivă, ea expune ceea ce vede în oameni, expune adevărul oamenilor, dacă îi vede la modul esențialist – și adevărul e o mare binefacere pentru orice societate umană –, pe când asceza ortodoxă e arta interioară a îndumnezeirii oamenilor. Pentru că în asceza Bisericii oamenii devin catedrale vii ale lui Dumnezeu, care mereu se construiesc în slava Lui.

Și mi-am amestecat asceza și pocăința cu traducerile teologice, cu tâlcuirile duhovnicești, cu scrisul teologic, cu sinceritatea din mijlocul vieții duhovnicești, cu slujirea în Biserică, scriind în mod esențial despre viața Bisericii și despre viața mea în Biserica lui Dumnezeu.

M-am liniștit și mă liniștesc în continuu în rugăciune, în contemplație, în slujire. Iar durerea asumării în rugăciune și în pocăință a întregii lumi îmi este îndulcită de slava lui Dumnezeu, care mă întărește în această slujire duhovnicească. Pentru că accentul cade acum pe voia lui Dumnezeu, pe mila Lui față de toți oamenii și nu pe rugăciunea mea. El, Dumnezeul milostivirii noastre, e în centrul rugăciunii mele pentru toți. Dar eu, în rugăciune, doresc să se facă voia lui Dumnezeu în toți oamenii, pe când, în literatura esențialistă, mă transpuneam în viața oamenilor, pentru ca să aflu adevărul lor existențial, cum trăiesc și ce cred ei, și să scriu despre ei, despre adevărul lor.

O, da, mă interesează și acum viața oamenilor!  Mă interesează adevărul lor, greutatea vieții lor, cum fac față vieții de zi cu zi. Cum biruiesc în viața lor. Mă fascinează și mă umple de multă înțelepciune viața oamenilor.

Însă adevărul literaturii este estetic, pe când adevărul mântuirii e ascetic. Asceza îl umple de adevărata frumusețe pe om și frumusețea adevărată a omului e slava lui Dumnezeu, e sfințenia Lui coborâtă în om. Literatura adevărată e o fotografie sinceră, din interiorul omului, al lumii, dar asceza Bisericii e sinceritatea luptei totale cu tine însuți pentru a te umple de frumusețea lui Dumnezeu. Și cred că cea mai mare și mai sinceră literatură a lumii e cuprinsă în viețile Sfinților, pentru că aici gradul de frumusețe ascetică, adică de estetism real și de experiență reală, e la el acasă. Iar literatura adevărată trebuie să conțină în paginile ei nu doar experiența coborârii în iadul oamenilor, ci și pe aceea a intrării lor în Împărăția lui Dumnezeu. Dar pentru a scrie și despre căderile și despre ridicările oamenilor trebuie să le fi trăit tu însuți. Pentru a fi scriitorul ambelor ipostaze, trebuie să le fi străbătut interior pe amândouă.

Însă, ca Preot, în mod paradoxal, sunt nevoit adesea să fiu esențialist. Predicile mele, discuțiile mele de la Spovedanie, discuțiile mele diverse cu oamenii sunt esențialiste. Pentru că din mult trebuie să fac puțin. Oamenii nu vor, cel mai adesea, să știe câte știu eu, nu-i interesează totul, așa cum mă interesează pe mine, ci ei vor răspunsuri clare, fugitive, și, dacă se poate, și ușoare. La ce? La întrebări, cel mai adesea, banale pentru mine. La întrebări pe care nu le-ar mai pune, dacă ar pune mâna pe cărțile Bisericii și le-ar citi. Dar pentru că nu au minime cunoștințe teologice și despre viața Bisericii, tocmai de aceea își permit să pună, cu morgă, întrebări banale.

De aceea, viața preoțească e rutinizantă, te mașinalizează, te învață să înveți pe de rost rugăciunile și să nu te mai gândești la conținutul lor. Pentru că vrei, nu vrei, ai chef, n-ai chef, te simți sau nu te simți bine, plouă sau e caniculă, ai vreo grijă sau vreo nevoie personală, tu trebuie să înmormântezi oamenii, să îi cununi, să îi spovedești, să le faci dezlegări de blesteme și să stai de vorbă despre lucruri de tot felul, cel mai adesea, neteologice.

Ce trebuie să facem în această situație? Să privim în mod esențialist fiecare slujire a noastră! Să ne trezim întotdeauna interesul pentru slujire și pentru întâlnirea cu oamenii, prin gândirea la profunzimea teologiei Slujbei pe care o slujim și la viețile oamenilor care ne stau înainte. Să nu rămânem doar la cuvintele și la gesturile pe care trebuie să le spunem și să le facem, ci să coborâm cu toată ființa noastră în starea evenimentului la care participăm. Pentru că aceste coborâri în viețile oamenilor, aceste asumări interioare ale lor înseamnă cunoașterea lor, a celor pe care îi slujim.

Iar eu, cel mai adesea, când sunt în situația de a sluji, dar mi-ar fi plăcut, în acel timp, ca mai bine să scriu sau să traduc, mă leg de fiecare amănunt pe care îl văd. Pentru că scrisul și traducerea sunt o atenție continuă la amănunte. Și devin astfel un slujitor și un participant la Liturghie, la Nuntă sau la Înmormântare, care traduce toate elementele pe care le vede și le aude într-o literatură interioară care îi face bine. Pentru că atunci scriu în mine tot ceea ce văd și înțeleg și aud și simt, amestecându-le cu rugăciunea și slujirea mea. Și îmi astâmpăr astfel nevoia de detaliu, pe care aș fi avut-o în timpul traducerii, al scrisului, cu gândirea în detaliu la ceea ce văd. Și prin acest procedeu interior de legare interioară continuă la evenimentul la care particip, eu nu cad niciodată în rutină, în mașinalism liturgic, pentru că mă interesează în mod continuu câte ceva. Pentru că îmi pun în continuu mintea în lucrare prin întrebări, prin constatări, prin simțiri, prin deschideri către luminarea lui Dumnezeu.

Și când termin Slujba sau Slujbele, pentru că pot fi una după alta, eu sunt pregătit pentru scris, pentru traducere, pentru corectură de text, pentru rugăciune, pentru alte munci, pentru că m-am rugat în timpul Slujbelor, am reflectat la diverse lucruri, am înregistrat vizual diverse amănunte, adică am scris în mine o literatură pe care o pot folosi oricând în scrisul și în predicarea mea.

– Care sunt marile pericole ale vârstei de 40 de ani?

– Cred că cel mai mare pericol e să te mulțumești cu ceea ce ai făcut până acum. Te uiți în spate, vezi că ai făcut niște studii, că ai familie, ai copii, ai niște prieteni, ai cunoștințe diverse, te-ai realizat cumva…și acum vrei să te simți bine cu ceea ce ai. Să o lași mai moale cu munca, cu studiul, cu dăruirea.

Însă asta e fața „frumoasă” a ratării! Așa s-au ratat mulți oameni cu potențe. Au început bine, dar au sfârșit prost, pentru că au crezut că „au făcut destul”. Numai că viața ne este dată de Dumnezeu pentru ca să muncim până în ultima clipă. Până în ultima clipă a vieții noastre noi trebuie să fim ascetici, dăruitori, harismatici. Pentru că noi suntem chemați la sfințenie de Dumnezeu și nu doar la crearea unei opere literare sau la construirea unei cariere.

Iar la 40 de ani începe maturitatea noastră! De la 40 la 60 de ani trebuie să arătăm că suntem în putere, în puterea creației și a slujirii noastre. Pentru că noi ne-am pregătit până acum tocmai pentru ca să aducem roade la această vârstă. Roadele specializării noastre continue. Ale specializării de-o viață.

De la 60 de ani începe bătrânețea și nu creația! Pot fi și excepții, dar bătrânețea, pentru toți, e o haină grea. La 65 de ani ieși la pensie în România. Adică ești considerat a nu mai fi capabil de o muncă susținută. De aceea, să te culci „pe laurii victoriei” la 40 de ani înseamnă a te sinucide interior.

Un al doilea pericol e acela de a trăi ca și când ai fi nemuritor. Pe mine mă îngrozesc oamenii care își trăiesc viața înotând în lene. Dar cel mai mult mă tulbură oamenii care își amână marile proiecte într-un viitor iluzoriu. Pentru că mâinele nu e niciodată al nostru. Numai clipa de față e a noastră. Dacă azi nu facem nimic, speranța că peste 5, 10, 30 de ani vom face ceea ce nu am făcut când eram în putere, e o curată nebunie.

Un al treilea pericol e să te bucuri doar de ceea ce îți aduce clipa. Viața instantanee, prezenteismul continuu, fără să te intereseze ce-a fost și ce-o să mai fie pe fața pământului e calamitatea postmodernității sau modul ei de-a fi. Sunt tot mai mulți oameni care nu mai dau nicio importanță cărții, informării, educației istorice, și trăiesc ca frunza dusă de vânt.  Nu știu de unde vin și nu-i interesează unde se duc. Ei trăiesc clipa, doar ce e acum, doar ce se vede, și viața lor e moda vremii.

Așa că mulțumirea de sine, falsa „nemurire” și prezenteismul sunt marile pericole ale vârstei de 40 de ani. E mulțumit de sine cel care a făcut ceva până la 40 de ani, dar i-a cam trecut cheful. Trăiește în beția „nemuririi” cel care are ceva potențe, dar nu și le fructifică niciodată în mod plenar, ci doar profită de ascendentul său social. Și trăiește prezenteist cel care n-a cam făcut nimic și nici nu vrea să facă.

Însă pentru mine cei 40 de ani împliniți astăzi sunt doar o trecere organică într-o altă etapă a vieții mele, în care vreau să trăiesc și să muncesc ca și până acum: la cote entuziaste. Mai am foarte multe lucruri de făcut, proiectele mele teologice sunt în derulare, slujirea mea este aprinsă continuu, iar prezența mea online este evidentă pentru cine mă urmărește zilnic.

De aceea, pentru toți cei care mă cunosc și nu mă cunosc, eu merg mai departe, cu harul și întărirea lui Dumnezeu! Călătoresc mai departe, împreună cu Dumnezeu, pe marea acestei vieți.

Pentru că le uit pe cele din spatele meu, pe cele pe care le-am făcut, și mă întind mereu spre cele dinaintea mea [Filip. 3, 13, BYZ], cum făcea și Sfântul Pavlos, Părintele nostru. Pentru că trebuie să alergăm spre scopul vieții noastre, spre răsplata chemării celei de sus [Filip. 3, 14]. Căci cetățenia [τὸ πολίτευμα] noastră este în ceruri, din care noi așteptăm să revină Mântuitorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca să schimbe trupul nostru smerit întru unul asemenea trupului Său plin de slava Lui cea dumnezeiască [Filip. 3, 20-21] și să fie un cer nou și un pământ nou [Apoc. 21, 1], în care Dumnezeu va fi lumina noastră [Apoc. 22, 5]. Amin.


[1] Predică începută în seara zilei de 9 octombrie 2017, o zi de luni. Terminată a doua zi, la 13. 29, pe un soare frumos, fiind 17 grade afară.

Eminescu: între modernitate și tradiție [128]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lectura îndelungă și repetată a operei lirice eminesciene, ne-a purtat către conștientizarea unor caracteristici semnificative ale versurilor sale. Am ajuns la sesizarea faptului că ceea ce se imprimă pe pânza conștiinței, în urma acestor lecturi și relecturi, este urma unei lupte acerbe cu negația și nihilismul și refuzul rațional al unei lumi absurde[1].

Avea dreptate Slavici când, în repetate rânduri, contesta teza pesimismului lui Eminescu? El susținea că:

„am ajuns încetul cu încetul să stăm la îndoială chiar și noi, cei ce-l știm și ni-l reamintim după ființa lui cea adevărată și să ne întrebăm dacă nu cumva e greșită imaginea ce ne-am făcut despre el. Eu, bunăoară, am petrecut cele mai frumoase zile din tinerețile mele stând de vorbă cu dânsul și nu pot să mi-l reamintesc decât râzând cu o seninătate copilărească. […]

Era foarte deștept și știa foarte multă carte; eu îndeosebi însă nu l-am iubit nici pentru deșteptăciunea lui, nici pentru știința lui de carte, ci pentru că nu am cunoscut în viața mea un om atât de fericit ca dânsul (s. n.) și mă simțeam și eu mai fericit când stăteam numai noi doi împreună.

Bună, rea cum o fi, lumea în care trăim, oglindită în capul lui Eminescu, era cea mai frumoasă din lumile care sunt cu putință (s. n.), și era peste putință să nu-l iubești pe om când îl vedeai ca dânsul și să nu treci cu inima ușoară peste toate mizeriile vieții când el îți arăta nimicnicia lor (s. n.). [Cu alte cuvinte, rostul sublinierii deșertăciunilor nu este acela de a cădea în apatie și pesimism/ scepticism, ci exact contrariul, de a recăpăta optimismul și vitalitatea].

Așa era Eminescu atunci și tot așa a rămas până în primăvara anului 1884, când căile noastre s-au despărțit. Pe el nici vârsta, nici nevoile vieții, nici mediul social n-au putut să-l schimbe și n-are să-l schimbe nici moartea”[2].

Slavici considera că Hașdeu, „puind pe Eminescu în rând cu pesimiștii, s-a pus pe sine însuși în rând cu cei ce nu sunt în stare să-și deie seamă despre ceea ce zic”[3] și că

„Eminescu a fost prezentat de cei atinși de adevărurile spuse de el drept un pesimist cu inima neagră, drept un smintit, care, în loc de a profita de bunăvoința oamenilor cu mare trecere care-l îmbrățișaseră, lovea orbește când într-unul, când într-altul și li se făcea tuturora nesuferit. Nu, așa nu a fost Eminescu nici ca om, nici ca scriitor. Disprețul lui față cu unii era manifestarea iubirii lui către toți (s. n.)”[4].

Revenind la discuția noastră, credem, mai degrabă, în pofida a ceea ce se afirmă de obicei, că Eminescu a evoluat de la a bănui că totul ar putea fi „vis al morții-eterne” (Împărat și proletar), în sens nihilist (dacă totuși a luat în considerare și această perspectivă sumbră) la a considera că nimic nu se pierde: „Oricâte par a se fi șters,/ Oricâte se mai curmă/ Nimic din ce-i în univers/ Nu piere făr’ de urmă. /…/ Că tot ce naște-n univers/ Aceea și declină/ De-ar înceta totul în mers/ S-ar naște lumina, lumină!” (La steaua, variante)[5].

Nu este însă vorba de repetiția ciclică mitologică, nu la aceasta se gândește Eminescu, pe aceasta o contestă și o detestă, ca pe o reluare necontenită a aceleiași vanități și o infinită și absurdă reproducere a durerilor.


[1] Semnalăm și următoarea opinie: „oare într-adevăr a fost Eminescu un schopenhauerian fără nicio rezervă, a fost el oare un adept așa de devotat al pesimismului german încât și pentru dânsul lumea se reduce, în fond, la nimic?

Dacă există atâtea pasaje evident schopenhaueriene la Eminescu, aceste nu sunt oare numai reflexii teoretice, speculații abstracte? Și dacă ne gândim că adevărata poezie nu este teoretizare abstractă […], ne întrebăm: oare nu cumva găsim la Eminescu, în afară de filozofia teoretizantă, o vână de gândire imagistică, poetică, plină de viață și caldă, care în concepția ultimă ce se degajă din ea, se deosebește fundamental de ceea ce a enunțat el așa de des în mod teoretic?

Cu alte cuvinte: nu cumva întreaga problemă Eminescu este cu mult mai complexă decât suntem obișnuiți s-o privim, oare marele nostru poet nu are, în fond, două fețe, una mai superficială și alta mai adâncă?…”, cf. Liviu Rusu, Eminescu și Schopenhauer, în vol. Studii eminesciene, EPL, București, 1965, p. 108-109.

Problema ridicată nu este tocmai superficială, pentru că o inadecvare cel puțin parțială între poezie și teorie se poate depista într-o destul de largă acoladă temporală, care începe înainte de Eminescu și se continuă cu Macedonski, Blaga, avangardiști ca Voronca sau Vinea etc.

În relație cu cele afirmate mai sus, cred că sunt binevenite și aceste precizări, pentru cine ar putea considera superfluă gândirea poetică în comparație cu cea filosofică: „Gândirea poetică nu este creație de imagini. Imaginea poate să ilustreze o gândire poetică, nu se confundă însă cu aceasta”, cf. Al. Philippide, Eminescu și gândirea poetică, în vol. Studii eminesciene, op. cit. supra, p. 171.

[2] Ioan Slavici, Amintiri, op. cit., p. 578-579.

[3] Idem, p. 580. [4] Idem, p. 30.

În aceeași direcție, Ilarie Chendi făcuse observații de bun simț, interpretând prietenia dintre Eminescu și Creangă:

„Judecând pe Eminescu prin prisma unilaterală a pesimismului, prietenia dintre cei doi scriitori s-ar părea paradoxală. Lumea era obicinuită să știe că Eminescu, cel înzestrat cu o cultură apuseană considerabilă, admiratorul Nirvanei, victima mediului social și mai știu ce…n-are ce căuta în tovărășia optimistului, veselului și seninului Creangă.

Excesul de teorii, lipsa de date biografice și de cunoaștere a materialului literar făcuse mulțimea să considere în cei doi mari scriitori români două firi eterogene, cu idealuri și direcțiuni estetice opuse. Adevărul este însă contrarul. Firile acestea se dovedesc din ce în ce mai omogene, mai ales în obârșia lor. Un șir de trăsături comune din lumea lor de cugetare îi unește”, cf. Ilarie Chendi, Eminescu și vremea sa, op. cit., p. 87.

[5] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 319 și 324.

Sfântul Dosoftei al Moldovei, Psalmul 2

Ce poate fi de poveste,
ca aceasta și de veste,
de se vorbiră păgânii,
mulțimi, tineri și bătrânii,
de se sfătuiesc cu sfaturi
în deșert, din multe laturi!
Se sfătuiesc necurații,
cu craii și cu-mpărații
și cu toți se-ncurajează
spre Domnul, de vor să piardă
pe alesul Lui și Sfântul,
iubitul Fiu și Cuvântul.
Iar noi, seminție sfântă,
să nu cădem cu ei în cursă,
[ci] legătura lor să spargem,
[și] în jugul lor să nu tragem.
Că[ci] Dumnezeu toate le vede
din scaunul Său unde șade
în ceruri, unde Se-odihnește
[și] de-acolo pe toți privește.
De dușmani și de potrivnici,
Domnul va râde de ei
și îi va mustra cu ocară,
pentru ce Îl supărară.
Cu mânie le va zice,
de ce-au stat cu-mpotrivire
și-i va tulbura-n urgie
cu chinurile din vecie.
Însă eu sunt pus de Domnul,
împărat peste Sionul,
ca să le spun spre-nvățătură,
ce se spune în Scriptură.
Către Mine Domnul zice:
„Fiul meu ești [Tu] din uter,
Eu astăzi Te nasc pe Tine
și vei cere de la Mine
și-Ți voi da neamurile toate,
care Îți sunt sorț de moștenire,
ce-Ți vor asculta cuvântul
și vei domni în tot pământul.
Și-i vei paște cu toiagul
cel de fier, în tot șiragul[1],
de vei face în ei cârduri
și-i vei zdrobi ca pe hârburi”.
Iar acum, voi, împărații,
să luați seama, cât și alții,
să vă învățați cu cuvântul[2],
toți ce judecați pământul.
Slujiți Domnului cu teamă
și vă bucurați cu băgare de seamă,
[ca] să răbdați și certare
de la Fiul Lui, ce-L are,
ca nu cumva să Se mânie
spre voi Domnul cu urgie.
Căci vă va alunga din ceata
celor care sunt de-a dreapta,
când urgia Lui cea mare
va arde fără-ncetare.
Atunci vor fi fericiți,
cei ce nu se fac vrăjmășiți,
ci cu inimă dreaptă
nădăjduiesc să ia plată[3].


[1] Șiragul anilor, șirul lor.

[2] Să vă învățați unii pe alții cuvântul învățăturii. Cu referire la învățătura Bisericii.

[3] De la Dumnezeu. Cu referire la dreapta Judecată a Domnului.

Predică la Duminica a 24-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

fiecare zi a vieții noastre este o înviere din morți, dacă vrem să ne ridicăm din păcatele noastre. Pentru că din prima clipă a zilei, îndreptându-ne mintea spre Dumnezeu, începem să ne rugăm Lui și să Îi cerem iertarea noastră. Iertarea noastră de păcatele pe care le-am făcut. Iar iertarea Lui e întotdeauna o înviere duhovnicească a noastră. Pentru că nu ne-a pierdut în fărădelegile noastre, ci, din multa Sa iubire de oameni, ne-a ridicat și azi la viață pentru a slăvi puterea Lui[2].

Și tocmai de aceea, încă de la rugăciunile dimineții, noi trăim noua zi pe care El ne-a dat-o ca pe o nouă viață, ca pe o înviere din morți, din somnul morții și al păcatului, pentru ca să fim vii împreună cu El. Căci aseară ne-am pus în pat și L-am întrebat pe Stăpânul vieții noastre: „Încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet?”[3]. Căci lumina zilei și viața noastră sunt de la El.

Și degeaba ne încredem în sănătatea noastră, în tinerețea noastră, în banii noștri, în medicamentele și în oamenii pe care îi avem prieteni, care sar întotdeauna în ajutorul nostru. Pentru că atunci când e să murim…moartea e porunca lui Dumnezeu, prin care sufletul nostru se desparte de trupul nostru[4], iar noi nu putem să avem o viață mai lungă decât cea pe care ne-o dăruie Dumnezeu. De aceea, în Slujba Înmormântării, ni se aduce aminte de „scurtimea vieții noastre”[5] și că moartea cea bună e cea în care ne bucurăm de „odihnă de la Hristos”[6], de la Dumnezeul nostru.

– Însă ce înseamnă să ai odihnă de la Dumnezeu? Și unde trebuie să ne odihnim după moarte?

– Ne spune tot Slujba Înmormântării, într-o cântare a Sfântului Ioannis Damaschinos: odihna noastră cea adevărată, odihna de după moarte, e „în latura celor vii și în locașurile Drepților”[7]. Adică în Împărăția Lui cea veșnică. Și acolo se odihnește sufletul nostru, dacă e plin de slava lui Dumnezeu, pe când trupul nostru se desface în pământul din care a fost alcătuit[8]. Însă odihna cea veșnică a Sfinților nu e o stare de inactivitate, ci, dimpotrivă, Împărăția „este locașul tuturor celor ce se veselesc”[9] în mod veșnic, iar veselia lor este și odihna lor veșnică. Căci întru Împărăția Lui „este locașul tuturor celor ce se veselesc și glasul curatei bucurii”[10], pentru că toți Sfinții și Îngerii Lui se bucură de Dumnezeul mântuirii noastre.

Însă, dacă unele trupuri devin pământ, pentru că sunt ale unor oameni păcătoși, trupurile Sfinților Lui devin nestricăcioase după moarte și noi le numim Sfinte Moaște.

– Și de ce devin nestricăcioase trupurile Sfinților?

– Pentru că „trupul participă la sfințenia sufletului”[11] în această viață. Și „buna mireasmă și nesfârșitele minuni ale Cinstitelor lor Moaște fac dovada legăturii care există între suflet și trup în mod corespunzător în aceștia, în chip de negrăit și mai presus de fire”[12]. Căci, accentuează Sfântul Patriarh Callistos, dacă sfințenia omului ar sta numai în sufletul său, atunci, după despărțirea sufletului de trup prin moarte, ar trebui ca sufletul să plece cu toată sfințenia omului și trupul lui să nu aibă nimic de-a face cu ea[13]. Însă, deși Sfinții mor, ca toți ceilalți oameni, cu toate acestea nu numai sufletele lor sunt sfinte, ci și trupurile lor, pentru că sfințenia lor, a Sfinților, s-a sălășluit din timpul vieții lor pământești și în sufletele, cât și în trupurile lor[14]. Pentru că tot omul se sfințește și nu doar sufletul lui. Iar noi, când cinstim Sfintele Moaște ale Sfinților, cinstim templele personale ale lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui. De aceea, nu ne închinăm la „cadavre”, ci la trupuri transfigurate, îndumnezeite de Însuși Dumnezeu, la trupurile Sfinților Lui, pe care Dumnezeu le-a împodobit cu slava Lui cea veșnică. Iar dacă cinstim filele Scripturii, doar pentru că pe ele sunt scrise cuvintele lui Dumnezeu, deși Scriptura e tipărită de un om, la tiparul electronic, cum putem să nu cinstim trupurile Sfinților Lui, când ele sunt sfințite de Însuși Dumnezeu în mod tainic, în mod de negrăit? Căci Dumnezeu, Care îi sfințește pe Sfinții Lui, tot El sfințește și Biserica și Icoanele și Crucile și veșmintele și casele noastre și toate ale noastre, pentru că slava Lui, care e în Sfintele Moaște, e și în noi și în toate cele sfințite de El.

Și trebuie să știți cu toții că aceasta e sfințenia: prezența lui Dumnezeu în noi prin slava Lui cea veșnică și în toate cele sfințite în Biserică și în lume. Și unde Dumnezeu e prezent, noi trebuie să stăm cu sufletul dezlegat de gânduri pământești și să I ne închinăm Lui cu evlavie. Căci toate sunt ale Lui și în fața Lui oriunde ne putem închina în Duh și în Adevăr [In. 4, 24], pentru că ne putem închina Dumnezeului nostru treimic cu toată ființa noastră, iubindu-L și ascultându-L pe El.

Așadar, iubiții mei, fiecare zi poate fi o înviere din morți a noastră și ocazia binecuvântată de a se naște o dorință vie în noi pentru a trăi în sfințenie. Căci omul poate alege în fiecare clipă a vieții sale pe Dumnezeu. El poate decide oricând, la orice oră din zi și din noapte, să-și lase în urmă viața lui păcătoasă și să înceapă o nouă viață, o viață călăuzită de Dumnezeu, în care el să trăiască și să se bucure ca un înviat din morți.

Și, o, cât de frumoși sunt acești înviați din morți de către Dumnezeu! Cât de frumoși sunt cei care au înviat din moartea lor sufletească și au pus început bun vieții lor prin pocăință! Pentru că pocăința e cea care ne rezidește interior, alături de teologia și evlavia Bisericii. Căci acestea trei sunt împreună în omul care se mântuie, în omul care se schimbă continuu, în omul care trăiește ca un înviat din  morți.

Și am vorbit despre fiecare zi a vieții noastre ca despre o zi a învierii, pentru că Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56] ne-a propus învierea la sfârșit de octombrie ca pe o biruință continuă în noi a păcatului și a morții sufletești. Căci rostul citirilor scripturale în Biserică e tocmai acesta: ca să facem din Scriptură propria noastră viață.

Și când am reascultat azi, în mod liturgic, vindecarea femeii care era în curgerea sângelui [ἐν ῥύσει αἵματος] [Lc. 8, 43, BYZ] și  învierea fiicei lui Iairos [Lc. 8, 54-55], ne-am reîntâlnit cu Domnul, cu Cel care are puterea [Lc. 8, 46] de a vindeca orice boală și neputință și Care poruncește morților să învie, și duhurile lor se întorc înapoi, în trupurile lor [Lc. 8, 54-55]. Ne-am reîntâlnit cu Domnul cel viu și adevărat, pentru că fiecare recitire a Scripturii e o reîntâlnire cu El de și mai mare profunzime.

Însă Scriptura, în Biserică, se citește liturgic, adică integrată în Slujbele Bisericii, iar acum, la Dumnezeiasca Liturghie, Evanghelia ne pregătește pentru întâlnirea sacramentală cu Domnul. Căci de aceea avem mai întâi Evanghelia, integrată în Liturghia catehumenilor, pentru ca, mai apoi, Liturghia credincioșilor să aibă în centrul ei sfințirea Darurilor și împărtășirea noastră cu ele, adică cu Domnul Cel euharistic. Pentru că, auzind despre El în Evanghelie și în Apostol, auzind cuvintele Lui în Liturghie, văzându-L pe El iconic, în toată pictura Bisericii, alături de Sfinții și Îngerii Lui, noi nu rămânem la stadiul de spectatori ai lui Hristos, ci ne împărtășim cu El, cu Trupul și Sângele Lui, pentru ca să fim în mod intim uniți cu El.

Căci una e să Îl vezi și să Îl auzi pe Hristos, și, cu mult mai mult e să Îl ai pe Hristos în tine, locuind și trăind cu tine. Pentru că Cel care este în Evanghelie și în Icoane, Cel pe care Îl iubesc toți Sfinții și Îngerii Lui cu iubire negrăită, prin Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii Se lasă mâncat și băut de către noi, Se lasă adăpostit în trupul și în sufletul nostru, pentru ca El să ne facă locașuri vii, sfinte ale Lui, în care El să locuiască veșnic. Și de aceea, orice Sfântă și Dumnezeiască Liturghie e ziua și clipa în care ne putem face purtători de Dumnezeu, în care ne putem face locașuri vii ale lui Dumnezeu, în care El să locuiască, în noi și cu noi.

Din acest motiv, canonul 9 apostolic ne obligă pe noi toți, pe toți cei credincioși, care venim la Liturghie și ascultăm Evanghelia și predica zilei, să ne și împărtășim cu Domnul[15]. Pentru că finalitatea Liturghiei e tocmai împărtășirea cu El. Toată slujirea noastră e pentru a ne împărtăși cu Domnul și a fi cu El zilnic. Iar împărtășirea, precedată de spovedirea păcatelor noastre, e o înviere duhovnicească din morți. Pentru că noi ne-am lepădat de păcatele noastre pentru a fi cu Domnul slavei, știind că Lui nu Îi place niciun păcat.

Iar Domnul ne spune că slava Lui e putere [δύναμιν] [Lc. 8, 46, BYZ] vindecătoare și îndumnezeitoare, pentru a nu căuta în altă parte, în afara Bisericii Lui, „puteri” și „vindecări minunate”, pentru că nu le vom găsi. Căci puterea vindecătoare a ieșit din trupul Lui [Ibidem], pentru a ne arăta că numai în Biserică Sa El ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi. Și eu cred că dăm dovadă de o mare neîncredere și de nesimțire față de Dumnezeu, când cautăm vindecări și în Biserica Lui dar și în altă parte, în alte pseudo-biserici, sau la vrăjitori și pseudo-doctori. Căci omul care se încrede în Dumnezeu, așteaptă voia Lui aici, în Biserica Sa. Și Dumnezeu ne dăruie tuturor după cum consideră că e mai bine pentru noi. Dar nu doar pentru acum, ci pentru veșnicie.

Iar noi, cum nu putem înțelege voia lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, nu trebuie să ne smintim și să ne punem întrebări necredincioase, dacă unul moare, iar altul se face bine, dacă unul e prosper, iar altul zace în sărăcie lucie, dacă unul e sănătos, iar altul a avut zeci de boli în viața lui și necazuri, pentru că El știe cel mai bine folosul real, adică veșnic, al omului. Și, în veșnicie, vom vedea cu adevărat ceea ce nu am înțeles aici și acum. Vom vedea de ce unul a trăit în huzur, iar altul a avut multe necazuri, de ce unul a murit la 15 ani, iar altul la 99 de ani. Pentru că acolo va conta doar ceea ce am făcut noi în scurta noastră viață și cum ne-a rânduit Dumnezeu pe fiecare.

Căci, la urma urmei, ce e mai bine: să trăiești aici mulți ani și fără necazuri, apoi să ajungi în Iad, sau să pătimești multe aici și să te bucuri veșnic? Ce e mai bine: să fii mare pe pământ sau mare în Împărăția lui Dumnezeu? Să nu îți lipsească nimic aici, dar să te chinui veșnic în Iad, sau să fii moștenitor, împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, în mod veșnic, după o viață trăită în smerenie și în simplitate? Și toți recunoaștem că ne place veșnicia bună, că ne place bucuria cea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui, dar nu ne place la mulți asceza pentru Împărăție. Însă nu putem intra în Împărăție decât pe poarta cea îngustă [τῆς στενῆς πύλης] [Mt. 7, 13, BYZ], pe poarta ascultării de Dumnezeu, în care trebuie să ne facem voia Lui voia noastră.

De aceea, iubiții mei, Biserica ne oferă toată cunoașterea sfântă și toată împodobirea duhovnicească interioară de care avem nevoie pentru a ne sfinți viața. Aici, acum, în clipa de față, noi putem primi har și întărire și cunoaștere sfântă, pentru ca să ne facem din oameni păcătoși, niște ființe îndumnezeite și preafrumoase ale Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că sfințenia e ontologică, sfințenia cuprinde și umple întregul om, iar omul sfânt e omul în care locuiește Dumnezeu Cel viu.

Iar eu îmi doresc ca toți dintre dumneavoastră să se umple de dor sfânt pentru Sfinții Lui din cer și, în același timp, să îi iubească pe oamenii de acum, din Biserică, care vor să trăiască cu Dumnezeu și acum și veșnic. Pentru că cine se îndrăgostește de Sfinții Lui și de cei care trăiesc cuvios înaintea Lui, acum, în Biserică, se îndrăgostește de Dumnezeu, Care lucrează toată sfințenia întru ei. Căci Dumnezeu locuiește cu Sfinții și Îngerii Lui și binevoiește întru ei, iar cine îi cinstește pe ei, Îl cinstește și pe El. Sau, mai bine zis, cine Îl cinstește pe Dumnezeu, îi cinstește și pe Sfinții Lui, căci Dumnezeu locuiește în ei prin slava Lui.

Așadar, iubiții mei, terminăm o nouă lună din viața noastră, iar, pentru mine, sfârșitul acestei luni înseamnă și împlinirea vârstei de 40 de ani! La 40 de ani am intrat în al 13-lea an al preoției mele, în al 14-lea an de căsătorie și voi începe, în curând, al 12-lea an de creație online. Ani și zile în care am încercat să lucrez în și pentru Biserica lui Dumnezeu, iar acest lucru e mângâierea inimii mele. De aceea, orice zi este un nou început, e un nou început pe care trebuie să îl trăim cu Dumnezeu, pentru că El ni-l dăruie.

Și Lui trebuie să Îi mulțumim, pe El trebuie să Îl binecuvântăm și de la El trebuie să cerem tot lucrul cel bun și mântuitor pentru noi. Căci El știe cel mai bine ce ne trebuie, când ne trebuie și la ce folosește fiecare lucru din viața noastră.

La mulți ani, multă bucurie și pace și înțelegere în Biserica lui Dumnezeu și în lumea întreagă! Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți și să ne bucure cu bucuria Sa cea negrăită, El, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 24 octombrie 2017, o zi de marți ploioasă. Afară sunt 14 grade.

[2] Prima rugăciune din Rugăciunile dimineții, cf. Ceaslov, ed. a II-a, Ed. IBMO, București, 1993, p. 9.

[3] Rugăciunea Sfântului Ioannis Damaschinos din Rugăciunile de seară, cf. Ceaslov, ed. cit., p. 172.

[4] Prima rugăciune din Rugăciunile de iertare ale Înmormântării, cf. Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 234.

[5] Idem, p. 228. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 229. [8] Idem, p. 234. [9] Idem, p. 228. [10] Idem, p. 223.

[11] Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, Omilii la Schimbarea la față, împotriva lui Gregoras, trad. din lb. gr. veche de Laura Eanche, cu studiu introd. de Constantin Paidas, trad. în rom. de Emanuel Dumitru, fiind o ed. îngrij., cu note, bibliografie și indici de Pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2017, p. 126. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 125-126. [14] Idem, p. 126.

[15] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. 1992, p. 13.

Eminescu: între modernitate și tradiție [127]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dar poate cea mai elocventă ilustrare (deși pot fi multe) a rândurilor cantemirene evocate mai devreme este poemul Rime alegorice, structurat în două părți: în prima parte, mortul contemplativ („Căci țapăn mort eram și fără vrere./ Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate/ Deși prin ele eu aveam vedere”) intră într-o lume de vis („Mergând încet spre-un vis: Fata-Morgana”) și de basm („Mă sui [pe scheletul unui cal] și plec…o umbră sunt din basme/ Și o fantasmă sunt între fantasme”), călătorind către palatul unei vrăjitoare, o Șeherezadă: „regina basmelor măiastră –/ Lumină lumea gândurilor mele /…/ Ochii adânci ca două basme-arabe/ Samăn cu-aceia ai reginei Sabbe,/ Cum împăratul Solomon îi scrie,/ Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe”. Aceasta îl învie și urmează partea a doua a poemului, în care nu sunt morții vii, ci viii morți:

Ș-atuncea pier anticele portale.
În jurul meu iluminate sale
Și-n loc de morți ființe vii, ce vesel,
Cu hohot râd – serbează bachanale.

Unde-s acum fantasticele șeme
Prin care luna străbăte-ntr-o vreme?
Acele mii risipuri [ruine] din pustie
Trăiesc… niciunul moartea nu și-o teme.

Când [dacă] ar avea moarte o veșnicie
De-amor, de viață și de nebunie,
Ei nu s-ar veseli atât de tare
Precum o fac în astă moarte vie[1]. /…/

Toți se iubesc – ș-o spun în gura mare.
Toți au făcut din viață sărbătoare:
De măști râzânde lumea este plină,
De comedianți și de femei ușoare. /…/

Ce-i lumea asta mă întreb acuma
Au nebunit-au, sau domnește ciuma?
De-acopăr moartea, ranele hidoase
Cu râs, cu-amorul, cu beții, cu gluma?

„Ba nu – răspunse-atunci Șeherezade –
Nu, nu îi vezi așa precum se cade;
Viața lor un vis al morții este
Azi pradă ei, iar mâni [mâine] ea o să-i prade[2]. /…/

Moarte și viață, foaie-n două fețe:
Căci moartea e izvorul de viețe,
Iar viața este râul, ce se-nfundă
În regiunea nepătrunsei cețe.”…

Aici, „moartea e izvorul de viețe” poate reprezenta o exprimare alegorică prin care să fie desemnată vanitatea desăvârșită a ființelor care nu își măsoară corect statura ontologică.

Mă întreb dacă sintagma „moartea e izvorul de viețe” nu reproduce, pe de altă parte, credința conform căreia învierea trebuie să fie neapărat precedată de moarte: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. 12, 24). Mai ales că „izvor de viețe” este o expresie liturgică și chiar Eminescu Îl numește astfel pe Dumnezeu: „tu izvor ești de vieți” (Luceafărul).

Moartea lui Dumnezeu-Cuvântul este izvor de vieți pentru oameni. Cu alte cuvinte, ultima strofă s-ar putea interpreta prin aceste cuvinte: „cel ce iubește sufletul său îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică” (In. 12, 25). Căci pentru cei ce își iubesc aici sufletul și îl îmbată de plăceri (care „au făcut din viață sărbătoare”), pentru aceștia „viața /…/ se-afundă/ În regiunea nepătrunsei cețe”. În timp ce pentru cei pentru care viața este o moarte continuă, situația este exact contrară: „moartea e izvorul de viețe”.

Existența umană este, într-adevăr, după cum zice Eminescu, o „foaie-n două fețe” (sau o sabie cu două tăișuri), din care oamenii aleg o față sau alta.

În basmul Făt-Frumos din lacrimă[3], eroul trece prin-o experiență similară. Condus prin pustiu, știe că „schelete înmormântate de volburele năsipului arzător al pustiilor au să se scoale, spre a se sui în lună la benchetele lor” și adoarme: „cu toate acestea îi părea că nu adormise. Pelițele de pe lumina ochiului i se roșise ca focul și prin el părea că vede” coborând luna spre pământ și scheletele de oameni, purtând „mantale” și „coroane făcute din fire de raze și din spini auriți”, călare pe oseminte de cai, se urcau în lună.

Semnificativ de remarcat sunt „capetele seci de oase” și „oasele albite de secăciune”, ca și scheletele uscate din Rime alegorice, pentru că viziunea aceasta, deși expusă într-o formulă de basm, are ceva în comun cu cea a învierii de obște/ universale, respectiv cu capitolul 37 din Iezechiel: „Vedenia oaselor uscate. Alcătuirea din nou a trupului și învierea morților”. Aici se spune: „oasele acelea erau foarte multe pe fața pământului și uscate de tot (s. n.) […] și au înviat și mulțime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor. […] Așa grăiește Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre și vă voi duce în țara lui Israel” (Iez. 37. 2, 10, 12).

Chiar dacă, repet, viziunile eminesciene par a fi doar imagini de basm, însumând, dintr-o anumită perspectivă, și interferențe cu macabrul baroc, semnificațiile sunt mult mai profunde și ne poartă spre descifrarea pe care am indicat-o în textul lui Cantemir și în Biblie.

De altminteri, Făt-Frumos din lacrimă nu este deloc un simplu basm, în genul celor semnate de Petre Ispirescu sau de Creangă (de fapt, nici basmele lui Creangă nu sunt lipsite de semnificații mai profunde[4]), ci o alegorie complicată, care conține multe din laitmotivele eminesciene și în care sugestiile hermeneutice în spirit medieval sunt abundente.

Descoperim o perspectivă încă neaprofundată exegetic asupra umanității, în creațiile eminesciene, adăpostită, așa cum ne-am obișnuit deja, într-un frunziș umbros de simboluri și imagini alegorice, mai des decât jungla codrilor de care se înspăimânta Călinescu.

Finalul poemului Rime alegorice este la fel de greu de pătruns: „Femeia goală, cufundată-n perne,/ Frumsețea ei privirilor așterne;/ Nu crede tu că moare vre odată/ Căci e ca umbra unei vieți eterne.// Iubirea ta-i viață – a ei iubire/ E viață iar și iar de omenire [femeia dă viață prin naștere]./ Voința ei ș-a ta de se-mpreună/ Atunci e suflet în întreaga fire”.


[1] Și cu alte ocazii, precum în Junii corupți, acuză existența unor oameni morți de vii.

[2] Este evident aici sensul creștin-ortodox al afirmațiilor repetate ale lui Eminescu, cu privire la faptul că viața este visul morții eterne. Și anume: viața păcătoasă, plină de patimi și de păcate repetate la nesfârșit este visul morții eterne, este o iluzie pe care și-o fac cei care păcătuiesc constant, considerând că nu există sfârșit pentru fărădelegile lor, că nu există moarte a desfătărilor în care trăiesc și nici răsplătire pentru faptele lor.

De aceea, viața aceasta nu este decât o moarte vie, în care ei trăiesc pentru o clipă, existența lor efemeră fiind, din perspectiva veșniciei, un vis al morții eterne.

[3] Cf. Mihai Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 25-26.

[4] A se vedea Vasile Lovinescu, Creangă și creanga de aur, Ed. Cartea Românească, București, 1989.

Calea Sfinților [26 octombrie 2017]

Fila audio este aici. Ea cuprinde transmisia live a Radio Trinitas. Am integrat-o în arhiva de aici. În format video aici.

Articolul de pe Basilica dedicat acestui eveniment eclesial. În cadrul procesiunii liturgice a fost primit la București, de către Patriarhul României, Patriarhul Kirill [Кирилл] I al Rusiei.

Page 1 of 6

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén