Psalmul al 5-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Eliberează, Doamne,-n urechi sfinte
grai cu jale de cuvinte
și mi-ascultă săraca rugă
la greu, că-Ți sunt a Ta slugă,
Dumnezeu[le] și Împărate,
că[ci] mă rog [Ție] cu dreptate!
Iar zorii n-or să se reverse,
și încă soarele n-o să iasă,
[până ce] sfinția Ta [nu-]mi auzi glasul,
Cel care mă vezi peste tot ceasul.
Că[ci] Tu, Doamne, -n fărădelege,
pe nimeni nu lași s-alerge.
Iar în casa Ta nu va avea parte
vicleanul, cel care stă departe[1].
Pe cei strâmbi[2] [Tu] nu-i lași să trăiască
[și nici] de-aproape să Te privească,
că[ci] de sfânta Ta privire
pizmașii s-or face zgură.
Urât-ai pe toți cei care se fălesc
și îi vei pierde pe cei mincinoși, [căci greșesc].
Iar de om ce varsă sânge
Ți-e greață a Te atinge.
Iar eu, Dumnezeu[le] Sfinte,
cu mila Ta de mai-nainte[3],
voi intra în sfânta Ta casă,
unde șed, Doamne, la masă,
și mă voi închina cu rugă,
în[tru] frica Ta, că-Ți sunt slugă,
în Biserica Ta cea sfântă.
Și mă du fără de sminteală
spre adevăr, să nu am greață,
că[ci] Tu, Doamne, mi-ești povață
și spre Tine-mi îndrept pașii,
ca să nu mi-i strice pizmașii.
Că le este gura nedreaptă
și le este inima deșartă.
Cu gâturile căscate,
de izbucnesc răutate,
cu cuvinte necuvioase,
ca un mormânt plin de oase.
Și cu limba lor înșală,
să facă-n lume sminteală.
Ci le dă, Doamne, osândă,
să nu se laude-n dobândă!
Sfaturile să și le piardă
și din mila Ta să cadă.
După a lor păgânătate
să-i urnești la răutate,
că[ci], Doamne, Te mâniară,
clevetindu-Te prin țară.
Pe când, pe cei ce Te așteaptă,
pe toți să-i bucuri cu [răs]plată,
[ca]-n veci cu Tine să petreacă
[și] bucuria [slavei] să le placă.
Să se laude cu Tine
cei ce numelui Tău îi vor bine,
că[ci] dai binecuvântare
Dreptului și spor mare.
Doamne, -n scut de bună vrere,
ne-ncununi cu mângâiere.


[1] Care stă departe de Tine.

[2] La suflet.

[3] Cu mila Ta cea de mai înainte de veci, cu mila Ta cea veșnică.

Isaias, 24, 1-10, cf. LXX

1. Iată, Domnul nimicește lumea și o va pustii pe aceasta și va descoperi fața ei și îi va risipi pe cei care locuiesc în ea!

2. Și va fi poporul ca preotul și slujitorul ca domnul și slujitoarea ca doamna. Cel care cumpără va fi ca cel care vinde și cel care împrumută ca cel care se împrumută și cel care este dator ca [cel] căruia îi este dator.

3. [Cu] stricăciune va fi nimicit pământul și [cu] pustiire va fi pustiit pământul, căci gura Domnului a grăit acestea.

4. A plâns pământul și s-a stricat lumea, au plâns cei înalți ai pământului.

5. Iar pământul a făcut fărădelege pentru cei care locuiesc pe el, pentru că au călcat legea și au schimbat poruncile, făgăduința cea veșnică [διαθήκην αἰώνιον].

6. Pentru aceasta, blestemul va mânca pământul [ἀρὰ ἔδεται τὴν γῆν], că[ci] au păcătuit cei care locuiesc pe el. Pentru aceasta, săraci vor fi cei care locuiesc pe pământ și vor rămâne oameni puțini.

7. Va plânge vinul, va plânge via, vor suspina toți cei care veselesc sufletul [στενάξουσιν πάντες οἱ εὐφραινόμενοι τὴν ψυχήν].

8. A încetat veselia timpanelor [τυμπάνων][1]. A[u] încetat obrăznicia [αὐθάδεια] și avuția celor neevlavioși. A încetat glasul lirei[2].

9. Au fost rușinați, n-au băut vin, amară s-a făcut sichera [τὸ σικερα][3] celor care beau.

10. A fost pustiită toată cetatea. Va închide casa [ca] să nu intre.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Timpan_(instrument_muzical).

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Liră_(instrument).

[3] Cidrul, vinul din fructe.

Predică la pomenirea celor 4 Sfinți Ierarhi [30 ianuarie 2020]

Iubiții mei[1],

pomenim astăzi 4 Sfinți Ierarhi ai lui Dumnezeu: un Arhiepiscop și 3 Patriarhi. Arhiepiscopul pomenit astăzi este Sfântul Vasilios cel Mare [Βασίλειος ὁ Μέγας], Arhiepiscopul Chesariei Cappadociei [Καισάρεια της Καππαδοκίας][2], pe când Patriarhii lui Dumnezeu pomeniți astăzi sunt Sfântul Sfințit Mucenic Ippolitos [Ἱππόλυτος] al Romei[3],  Sfântul Grigorios Teologul [Γρηγόριος ο Θεολόγος] al Constantinopolului[4] și Sfântul Ioannis Hrisostomos [Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος] al Constantinopolului[5].

Iar dacă aceștia, pe când trăiau în istorie, erau Ierarhii unor zone limitate de pe fața pământului, acum, de când trăiesc în veșnica Împărăție a lui Dumnezeu, ei sunt Ierarhii întregii lumi. Pentru că ei ne învață pe toți dreapta credință, dreapta viețuire și dreapta slujire a lui Dumnezeu, ca cei care sunt Învățătorii întregii lumi.

Și rolul acesta de Învățător sau de Părinte duhovnicesc în Biserică este unul fundamental pentru orice creștin în parte. Căci fără Părintele duhovnicesc nu există credință, viață și evlavie autentice. Pentru că Părinte duhovnicesc e cel care ne naște duhovnicește prin rugăciunea și sfințenia lui și ne ajută să creștem duhovnicește, făcându-ne autentici slujitori ai lui Dumnezeu.

În mod indubitabil, Episcopul trebuie să fie Părintele duhovnicesc prin excelență al unei eparhii. El trebuie să fie cel mai bun dintre cei mai buni. Adică teologul prin excelență, omul duhovnicesc prin excelență, slujitorul prin excelență, administratorul prin excelență, judecătorul prin excelență, comunicatorul prin excelență și Părintele tuturor în același timp. În așa fel încât, atunci când mergi la Episcop și primești un sfat de la el, să simți că e ceea ce îți trebuie. Că prin el a vorbit Dumnezeu, pentru că el este omul lui Dumnezeu.

Iar istoria Bisericii ne arată că au existat astfel de Episcopi ai lui Dumnezeu! Și cei 4 Ierarhi pomeniți astăzi erau astfel de Episcopi: cei mai buni dintre cei mai buni. Cei mai buni nu doar pentru secolele când ei au trăit, ci pentru toate secolele istoriei lui Dumnezeu. Pentru că ei s-au construit continuu ca slujitori ai lui Dumnezeu și nu au fost niciodată funcționari ai Bisericii. Adică nu au slujit în Biserică pentru ca să primească onoruri și foloase necuvenite, nu au slujit pentru ca să ajungă la o pensie înfloritoare, ci au slujit ca niște lumânări aprinse puse în sfeșnic, care au ars tot timpul spre luminarea și spre folosul întregii Biserici. De aceea, ei nu au strâns nimic pentru ei înșiși, pentru că toată viața lor s-au dăruit, s-au împărțit tuturor, rămânând tot timpul verticali, omenoși, cu conștiință părintească față de toți.

Pentru că ceea ce scriau și spuneau ei nu era doar spre folosul celor din eparhia sau patriarhia lor, ci spre folosul întregii istorii. Viața și opera și slujirea lor sunt teologie autentică, pentru că ei au fost nu doar Episcopi hirotoniți, ci au fost Episcopi în adevăratul sens al cuvântului. Și când ești Episcopos [Ἐπίσκοπος] cu adevărat, când supraveghezi[6] toate ca un vultur al sfințeniei și al teologiei, privind în adâncul oamenilor și cunoscând viața lor, atunci rămâi în istorie, pentru că ești mai mare decât istoria.

Fiindcă nu există artificii prin care devii mare în istorie, ci numai calea aspră a zidirii de sine, a sfințeniei te face cu adevărat mare în ochii tuturor. Căci cel care se zidește pe sine continuu în slava lui Dumnezeu, acela se smerește pe sine continuu. Și pe cei care se smeresc continuu în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, El îi umple cu mari daruri dumnezeiești și îi învrednicește să facă lucruri mari în istorie, mai presus de orice așteptare a lor și a celor din jurul lor.

Despre viața și opera Sfântului Grigorios Teologul, Părintele nostru, am scris cu bucurie și cu pace în Viețile Sfinților (vol. 1)[7]. Așa doresc, împreună cu Doamna Preoteasă, să scriem despre mulți Sfinți ai lui Dumnezeu. Pentru că noi, cu toții, avem nevoie de viețile Sfinților. Fiindcă viețile lor ni-i dăruie pe Sfinții lui Dumnezeu, ni-i introduc în inimile noastre și ne fac prieteni cu ei. Și cine e prieten cu Sfinții lui Dumnezeu, acela îi iubește pe Sfinții Lui și li se roagă lor continuu și simte că trăiește și muncește și călătorește împreună cu Sfinții Lui.

…Sejurul nostru de 4 zile la Sinaia a fost darul Preacuratei Stăpâne. Care ne-a însoțit și ne-a bucurat la tot pasul cu luminări și înțelegeri pline de delicatețe. Tocmai de aceea am insistat să cumpărăm Sfânta Icoană a Născătoarei de Dumnezeu[8], care a fost pictată de experimentata pictoriță Daniela Rîndașu[9]: pentru ca să pecetluim acest adevăr. Adevărul că Preacurata Stăpână a fost călăuzitoarea noastră în aceste sfinte zile, în care ne-am rupt cu totul de la masa de scris și ne-am odihnit sufletește și trupește.

Și în care am conștientizat adevărul că ne-am neglijat mult sănătatea, pentru că ne-am refuzat sistematic zilele de odihnă. Aproape că nu știm ce înseamnă zile de odihnă sau de vacanță, atâta timp cât noi doi nu avem zi liberă. Dar aceste 4 zile ne-au învățat că trebuie să învățăm să avem și vacanțe, mici vacanțe în viața noastră. Pentru că ele sunt spre binele nostru și al operei noastre, spre binele tuturor.

Însă, ca să simți prezența unui Sfânt în viața ta sau a mai multora la un loc trebuie să ai intimitate zilnică cu ei. Căci dacă ne amintim de Sfinți doar când îi pomenim peste an, nu îi cunoaștem cu adevărat. Ci îi cunoaștem cu adevărat doar pe cei pe care îi citim, îi iubim, îi admirăm și cărora ne rugăm adesea. Și când îi avem pe Sfinți în noi, în iubirea și în rugăciunea noastră, atunci ei merg cu noi peste tot și ne ajută nouă, în ciuda neputințelor și a păcatelor noastre celor multe.

Tocmai de aceea trebuie să cunoaștem tot mai mulți Sfinți ai lui Dumnezeu și să fim cu ei mereu. Pentru că Sfinții ne învață să Îi slujim lui Dumnezeu cu adevărat. Ei ne învață detaliile credinței, ale evlaviei, ale închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei ne umplu de văpaia dragostei lor pentru Dumnezeu, de evlavia lor, de curăția lor, de frica lor de Dumnezeu.

Și trebuie să căutăm să cunoaștem tot mai diverși Sfinți ai lui Dumnezeu. Trebuie să îi cunoaștem pe Profeții Lui, pe Apostolii Lui, pe Mucenicii Lui, pe Mărturisitorii Lui, pe Cuvioșii Lui, pe Ierarhii Lui, pe toți de la mic și până la mare cu vârsta. Pe cei de multe vârste și din multe neamuri și cu nevoințe aparte fiecare. Pentru ca să învățăm bucuria diversității, a diversității sfințeniei, a cât de profunde și de diverse sunt viețile celor Sfinți.

Fiindcă astfel înțelegem că trebuie să luăm de la fiecare câte ceva, care să se potrivească vieții noastre. Iar dacă cineva m-ar întreba ce am învățat sau ce mi-am însușit de la un Sfânt sau altul în materie de teologie, experiență și evlavie, aș putea să dau detalii numeroase. Pentru că eu m-am construit interior și mă construiesc pe mai departe pe baza multor mărturii personale. Dar ceea ce aleg să cred și să trăiesc, eu personalizez. Le includ pe toate în modul meu de a fi, de a gândi și de a acționa. Tocmai de aceea ele nu par împrumutate, ci sunt ale mele. Pentru că le trec prin filtrul meu de-a fi și devin eu însumi.

Așa că, atunci când Dumnezeu ne cere să fim Sfinți ca El nu ne cere să fim Sfinți ca unul sau ca altul dintre Sfinții Lui de mai înainte, ci să fim Sfinți într-un mod nou, personal. El ne cere să învățăm de la toți sfințenia Lui, dar, în primul rând, să avem o relație sfântă cu El, pentru ca El Însuși să ne umple de sfințenia Lui. Pentru că noi creștem în sfințenie numai în relația reală cu Dumnezeu, căci El ne umple pe noi de slava Lui.

Părintele duhovnicesc ne ajută să creștem în această relație cu Dumnezeu, ca unul care stă lângă noi și se bucură de noi. Însă el nu poate trăi în locul nostru relația noastră cu Dumnezeu! El ne ajută să avem o relație reală cu Dumnezeu, însă noi suntem cei care trebuie să trăim tot timpul cu Dumnezeu, lăsându-ne inundați continuu de slava Lui cea dumnezeiască.

Există teologi recenți care încearcă, în mod netradițional, să înlocuiască paternitatea duhovnicească cu simpla ascultare față de autoritatea bisericească. Pentru că ei consideră că paternitatea duhovnicească e ceva „nebulos”, „imprecis”, atâta timp cât nu știm „cine este cu adevărat” Părinte duhovnicesc și cine nu, pe când ascultarea cazonă, militărească față de Ierarh, Stareț sau Duhovnic e „mai pragmatică”.

Dar acest delict teologic e consecința divorțului dintre hirotonie și vrednicia personală. Pentru că hirotonim slujitori ai Bisericii care nu au nimic de-a face cu sfințenia lui Dumnezeu și cu experiența duhovnicească. Adică hirotonim simpli funcționari, pe care îi plătim să facă ceea ce nu au învățat niciodată să facă: să slujească lui Dumnezeu și oamenilor ca niște oameni Sfinți, ca niște oameni ai lui Dumnezeu.

Și de ce nu au învățat aceste lucruri? N-au avut timp la Seminar și la Facultate? N-are cine să îi învețe în adevăratul sens al cuvântului? N-au vrut să cunoască pe Dumnezeu cu adevărat, pentru că sunt lupi îmbrăcați în piei de oaie? Toți cei care sunt în ecuație știu aceste răspunsuri! Se știu cei care sunt oamenii duhovnicești ai Bisericii și care sunt funcționarii ei. Tocmai de aceea trăim și mari bucurii, dar și mari decepții când privim în via Domnului, când ne privim unii pe alții.

Însă, dacă am studia viețile celor 4 Sfinți Ierarhi astăzi pomeniți, am vedea că lucrurile din vremea noastră seamănă cu cele din vremea lor. Pentru că și ei s-au luptat cu diverși funcționari ai Bisericii, care își permiteau să trăiască nebisericește și să gândească eretic. Și au rămas ca mari Ierarhi ai Bisericii tocmai pentru că nu s-au înfrățit cu astfel de oameni, care n-au teamă de Dumnezeu și nici rușine față de oameni.

Așadar, iubiții mei, dacă am cunoaște istoria Bisericii cu adevărat, nu ne-ar mai sminti nimic foarte ușor! Pentru că și în trecut, ca și în prezent, Sfinții, cei credincioși și cei netrebnici au locuit și locuiesc împreună în Biserica lui Dumnezeu și în lumea Lui. Și lupta interioară cu alții sau cu toată lumea laolaltă e o sursă nesfârșită de durere și de amărăciune. Cine rămâne pe această cale a aversiunii față de oameni și a judecării lor nu va avea niciodată liniște și nici nu va spori duhovnicește cu adevărat.

Căci nu putem schimba lumea cu forța, dar ne putem schimba continuu pe noi înșine!

Nu putem să facem binele cu forța, dar putem să îi iubim pe toți oamenii și să ne rugăm pentru toți oamenii! Și când ascultăm de Dumnezeu și ne rugăm pentru toți oamenii, atunci ne liniștim cu adevărat și din noi începe să izvorască multă bunătate și înțelegere față de oameni. Pentru că Dumnezeu ne vrea buni și binevoitori față de oameni, vrea ca noi să vedem în profunzime oamenii și să îi ajutăm în mod real să le fie mai bine, tot mai bine, adică să îi punem în relația reală cu Dumnezeu. În care ei să depindă continuu de slava Lui și să ceară ajutorul și miluirea Lui în orice clipă.

Vă mulțumesc frumos pentru mesajele de prietenie și pentru rugăciunile dumneavoastră pline de căldură, care ne-au însoțit în aceste zile bucuroase! Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească în tot lucrul cel bun! Căci trebuie să ne pregătim pentru zilele postirii, ale ascezei, ale călătoriei noastre duhovnicești spre Învierea cea de a treia zi a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Amin!


[1] Începută la ora 8.00, în zi de luni, pe 27 ianuarie 2020. Soare, minus 1 grad, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μέγας_Βασίλειος.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1949/sxsaintinfo.aspx.

[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Ναζιανζηνός

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.

[6] Cf. Friberg Greek Lexicon, 10. 986, în BW 10.

[7] O puteți downloada de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.

[8] O găsiți aici: https://www.facebook.com/dorin.piciorus/posts/10163013051415594.

[9] A se vedea contul de Facebook al autoarei: https://www.facebook.com/drindasu.

Psalmul al 4-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Când Îți strig cu mare jale
din adâncul de greșeli,
[Tu,] Dumnezeul bunătății,
mi-ai ascultat [ruga] dreptății,
și-n vreme de greutate
mi-ai lărgit [inima] pe [mai] departe.
Te îndură și miluiește
pe nevrednicul ce Te dorește!
Și mi-ascultă nevrednica rugă,
pentru că-Ți sunt adevărată slugă[1]!
Răilor, să nu vă pară
[că] Dumnezeu mila Își taie!
[Iar] cei ce iubiți cele deșarte,
Dumnezeu o să vă certe [până la moarte].
Părăsiți dar minciuna,
să nu o căutați totdeauna,
ci[, mai degrabă,] să-l cunoașteți pe omul,
pe care l-a [făcut] minunat Domnul!
Că Dumnezeu mă ascultă,
când Îl strig din grijă multă.
Iar când te mânii, rău altuia nu face,
[dacă nici ție răul] nu-ți place!
[Și] inima ce te dojenește
în patul tău o umilește.
Și fă [mereu] jertfa cea dreaptă,
[ca] de la Domnul să iei plată.
[Căci] mulți făgăduiesc daruri bune
celor care binele le-ar spune.
Însă spre noi, Doamne Sfinte,
Ți-ai însemnat mai înainte
strălucirea sfintei fețe,
de-a ne întoarce la blândețe.
De aceea îmi dai bucurie
inimii și veselie,
ca o casă cu agoniseală
cu haine întinse la soare.
Vin și grâu să prisosească,
uleiul să nu lipsească.
Iar eu, cu pace bună,
voi adormi dimpreună,
și când din lume m-oi duce
mă voi odihni în [slava cea] dulce,
în casa Ta cea senină,
către nădejdea deplină.


[1] Slujitor.

Psalmul al 3-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, cât se înmulțiră
cei ce mă trag spre pâră[1]!
Asupra-mi mulți se sculară,
cuvânt mare cuvântară,
dând inimii lor credință
c-o să fiu în deznădejde,
să n-am ajutor pe Tine,
Dumnezeu[l] ce-mi faci bine,
la nevoie sprijinire
și de voie a mea fală[2].
Că mi-ai împletit cunună,
cu podoabă dimpreună,
de m-ai pus cap[3] peste alții,
să bat pe toți necurații[4].
Am strigat cu glas mare
către Dumnezeu Cel tare,
că[ci] m-aude și mă slăvește
din al Său munte sfânt [privește].
Am dormit somn cu odihnă
de la cină până-n ziuă,
și m-am sculat dimineață,
că[ci] mi-e Dumnezeu povață.
De-ntunerice de gloate
teamă n-am, și nici nu poate
vestea rea să mă mâhnească,
dimprejur să năvălească.
Scoală, Doamne, de mă scoate,
din aceste întristări, din toate,
și le dă bătaie-n năvală
la pizmașii ce-mi fac boală[5]!
Ca, scrâșnind, să-și frângă dinții,
în durerea lor, greșiții,
că[ci] Dumnezeu, cu biruință,
va da celor buni dobândă[6].


[1] Spre clevetire.

[2] Lauda mea.

[3] Conducător.

[4] Pe cei păcătoși.

[5] Trebuia să punem din nou cuvântul „întristare”. L-am ales pe acesta pentru a crea rima.

[6] Răsplătire pentru faptele lor celor bune.

Rămâne să ne vedem. Poemul 83

Onlineul, la început,
a fost pagina tipografică
a celor care știau să scrie.
Tocmai de aceea, blogul
era pentru mine interiorul meu.
Eram scriitorul fără cenzură,
cel care scriam cu bucurie
pentru un public
în creștere.
Mai apoi au venit oamenii
care și-au pus vocea online,
apoi fața online,
în detrimentul conținutului.
Podcastul și vlogul
s-au certat adesea cu scriitorii,
pentru că zeflemitorii își ascund
în logoree
lipsa de gramatică
și de experiență.
Dai din gură audio,
te vezi și în imagine
și crezi că ai multe de spus.
Dar mai întâi trebuie
să vezi cum arată în scris
lucrurile debitate de tine,
ca să îți dai seama
dacă ai de-a face
cu comunicarea.
Însă onlineul
a democratizat cu totul
comunicarea,
până a ajuns vorbărie.
Cine scrie azi,
cine e cu vorba
și cu fața în online,
cel mai adesea
se mulțumește doar cu prezența,
fără valoare personală.
Nu îi mai interesează
dacă sunt proști, nesimțiți,
anoști, inumani,
pentru că ei cred că simpla prezență
ține loc de valoare.
Însă valoarea este interioară omului
și nu o mască!
Valoarea omului
este valoarea vieții lui,
a experienței lui unice.
Și dacă știi să o scoți la lumină,
atunci onlineul este o primăvară,
e o lume fără poluare,
e o regăsire de sine.
Pentru că onlineul în scris,
audio și video este autentic
numai când comunică adâncul omului.
Numai când el este
un canal de transmisie
al omului.
Când ni-l prezintă pe om
în toată frumusețea
și fragilitatea lui.

Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

„cultura dărniciei”[2] nu se referă la bani, ci la oameni. Iar dacă s-a făcut și se face ceva cu adevărat mare în această lume, nu se face datorită banilor, ci datorită oamenilor. A oamenilor cu conștiință, cu suflet mare, care privesc în viitor, care pledează pentru oameni și nu sunt ahtiați după bunăstarea lor imediată.

Pentru că oamenii schimbați de Dumnezeu, oamenii înduhovniciți, sunt oamenii care schimbă cu adevărat lumea. Iar cei care îi ascultă pe Sfinții lui Dumnezeu și, la rândul lor, se fac și ei buni și milostivi, aceia sunt oamenii care fac lucruri reale pentru oameni, pentru mulți oameni.

Și putem vedea, cu ochii credinței, valoarea oamenilor, dacă îi vedem pe oameni așa cum îi vede Dumnezeu. Dacă îi vedem după cum ne vede Dumnezeu în iubirea Lui nețărmurită pentru noi. Pentru că Dumnezeu are grija continuă ca oamenii să se mântuie. Grija lui Dumnezeu e mântuirea noastră. Grija Lui e soteriologică. Grija Lui ne privește, pentru că ne cheamă pe toți la unirea veșnică cu El. Și când te lipești de Dumnezeu, când te faci un duh cu El, atunci vrei ca toți să se bucure de această mare și unică împlinire: de relația reală și veșnică cu Dumnezeu.

Și de aici, din trăirea binelui real, țâșnește în noi tot gândul bun, toată grija bună de a ajuta oamenii, de a le fi de folos. Pentru că dorim ca binele din noi să fie binele tuturor. Pentru că binele din noi este binele lui Dumnezeu, e starea de bine, de pace și de bucurie pe care o aduce slava Lui în noi.

Dar când te înnămolești în patimi multe, când oamenii îți devin cu totul exteriori și când nu te mai leagă lucruri reale decât de foarte puțini oameni, atunci nu mai ai grija altora. Nu îți mai pasă de binele lor real, pentru că ei nu reprezintă nimic pentru tine. Dar, totuși, îți pasă de cei puțini pe care îi iubești pătimaș sau bolnav. Boala lor te doare și pe tine, pentru că ei îți sunt interiori, ei sunt în inima ta.

Și dacă am conștientiza că durerea pentru ai noștri trebuie să fie durerea pentru toți, această înțelegere ne-ar vindeca de egoismul nostru nesimțit, bădăran. Pentru că am înțelege că durerea e universală și că orice om are nevoie de atenția și de iubirea noastră.

De aceea, vindecarea Sfântului Zacheos [Ζακχαῖος] de iubirea de bani e dovada evanghelică a mântuirii noastre de orice patimă. Pentru că, dacă te poți vindeca de o patimă, cu harul lui Dumnezeu, atunci te poți vindeca de toate patimile. Și când el a făgăduit: „Iată [Ἰδού], cele jumătate ale averilor mele [τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne [Κύριε], le dau săracilor [δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă pe al cuiva [de la] cineva l-am smuls [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], îl dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦ]” [Lc. 19, 8, BYZ], el a făgăduit că va trăi evanghelic. Că va trăi după poruncile lui Dumnezeu.

Pentru că poruncile lui Dumnezeu nu te fac egoist, ci te fac sensibil la nevoile oamenilor, atent la durerile lor, grijuliu față de nevoile lor reale, profunde. Poruncile lui Dumnezeu ne scot din confortul nostru pătimaș și ne pun la lucru. La lucru în folosul Bisericii și al societății. Căci nu așteptăm să facem binele pentru că ni se cere, pentru că ni se impune, ci facem binele pentru că oamenii au nevoie de bine, se hrănesc duhovnicește cu binele și au nevoie să stea, să locuiască în binele lui Dumnezeu.

Iubirea de oameni se naște din iubirea de Dumnezeu. Cei care vor binele oamenilor fără raportarea la Dumnezeu, vor un bine efemer pentru oameni. Pentru că binele real e binele care îl împlinește pe om în mod deplin, adică și sufletește și trupește.

La o adică e bine să dăm mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă, loc de muncă oamenilor și dacă credem și dacă nu credem în Dumnezeu sau în mântuirea oamenilor. Dar binele real pentru om e când îi dai pâine, dar și har, când îi dai bani, dar și iubire, când îi dai casă, dar și prietenie reală. Pentru că oamenii nu sunt doar trupuri, ci sufletele lor au nevoi mult mai reale și mai complexe decât trupurile lor.

Materialismul epocii noastre ne inundă viața și modul de a vedea lucrurile, însă fericirea oamenilor ține de curăția vieții lor. De raportarea lor la Dumnezeu.

Tocmai de aceea, când Sfântul Zacheos s-a convertit, când s-a întors spre Dumnezeu, el a înțeles că trebuie să se împace și cu El, dar și cu oamenii pe care i-a nedreptățit, adică cu toți și cu toate. Și împăcarea aceasta este una interioară, dar care are nevoie de manifestarea prin intermediul lucrurilor. Pentru că milostenia și întoarcerea lucrurilor smulse de la alții, luate cu forța sau ca mită, vindecă și sufletele noastre, dar și sufletele celor nedreptățiți de către noi. Căci milostenia este iubire care se împarte prin lucruri și, tocmai de aceea, ea vindecă, întărește, ajută oamenii.

Privesc cu atenție schimbările din viețile oamenilor. Și văd că tinerii sunt cei care reacționează primii în fața excesului de lucruri. Primesc de la părinții lor de toate, dar mai puțin atenție, înțelegere, iubire, rugăciune. Și părinții cred că au rezolvat problemele lor, dacă le dau bani și dacă le asigură condițiile de trai. Însă, mai întâi de toate, copiii au nevoie de credință, de educație și de multă dragoste. Dacă ar fi plini de dragostea noastră, a părinților lor, nu i-ar mai interesa atât de mult lucrurile care să-i facă „compatibili” cu ceilalți. Pentru că ar simți că nimic nu e mai important decât fericirea.

Cei maturi au nevoie tot de dragoste și de înțelegere. De înțelegerea lor reală. Cu atât mai mult cei bătrâni au nevoie de dragoste, tot pe atât de mult pe cât au nevoie tinerii. Pentru că ei sunt la sfârșitul vieții, după cum tinerii sunt la începutul ei. Iar tinerii au nevoie de dragostea noastră pentru ca să se simtă iubiți și apreciați, după cum cei bătrâni au nevoie de dragostea și respectul nostru, pentru ca să simtă că nu au trăit degeaba. Că au făcut și ei ceva valoros pe pământ. Că noi, urmașii lor, îi purtăm în noi și ne pasă de ei.

Pe Sfântul Zacheos l-a convertit iubirea lui Dumnezeu, atenția Lui reală față de el. Pentru că era un om neiubit și respins de societate, chiar dacă era bine înșurubat în finanțele vremii sale. El era de partea imperiului cotropitor, lucrând în detrimentul conaționalilor săi. Dar iubirea lui Dumnezeu a fost mai puternică decât iubirea de bani! Sfântul Zacheos a aflat fericirea, adică împăcarea cu Dumnezeu și cu oamenii, și s-a dezbrăcat de viața lui de mai înainte, îmbrăcându-se în ascultarea de Dumnezeu. Pentru că poți renunța oricând la patimile tale pentru viața cu Dumnezeu. Pentru viața care te umple de fericirea cea adevărată.

Însă, pentru ca să trăiești bine pe pământ, împlinit și din partea lui Dumnezeu și a oamenilor, trebuie să întâlnești oameni care să te iubească și să te respecte cu adevărat. Care să nu îți vrea niciodată răul, care să nu te invidieze pentru ceea ce ești și ce faci, ci, dimpotrivă, să se bucure pentru tine și să se simtă împliniți pentru ceea ce tu ești și faci. Pentru că acei oameni îți dăruie iubire și le dărui iubire. Și iubirea aceasta este profunda noastră umanitate, profunda noastră împlinire în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Stau adesea și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oamenii care m-au iubit în viața mea și acum nu mai sunt pe pământ. Când mă gândesc la ei și mă rog pentru ei, izvorăște în mine iubirea lor pentru mine și a mea pentru ei ca o coloană nesfârșită a iubirii. Ei sunt fundamentale mele de liniște și de încredere în oameni. Însă, lângă mine, mai aproape sau mai departe, sunt alți oameni care mă iubesc, iar rugăciunea și prețuirea și prietenia lor pentru mine sunt ca niște scaune pe care mă odihnesc, pe care mă pot ruga, pe care pot zâmbi în liniște…

De aceea, la rândul meu, vreau să fiu scaun de odihnă pentru mulți alții, pentru toți. Vreau să fiu omul care să ajut în mod fundamental oamenii prin slujirea și opera mea. Pentru că toți avem nevoie de iubire! De prietenie reală, de înțelegere, de atenție, de compasiune, de jovialitate.

Însă iubirii trebuie să i se răspundă cu iubire! Atenției trebuie să i se răspundă cu atenție. Când iubirii i se răspunde cu bădărănie, atunci nu înveți nimic din liniștea iubirii. Însă bădărănia rănește iubirea, iubirea care te îmbrățișează și pe care nu știi să o îmbrățișezi.

Și noi, pe fiecare zi, cu o bădărănie fără rost rănim iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Ne facem că avem altceva mai bun de făcut. Că avem nu știu ce lucruri urgente…

Însă nimeni nu e mai important decât Dumnezeu în viața noastră! El trebuie să fie primul în inima noastră! El trebuie să fie mai întâi, după care vin toate celelalte! Pentru că toate nevoie vieții noastre se împlinesc în El și nu în indiferență față de El.

Și Sfântul Zacheos, Părintele nostru, Apostolul Domnului și Episcopul Chesariei Palestinei, cel pomenit pe 20 aprilie[3], a înțeles că El trebuie să fie primul în viața noastră. Că Dumnezeu e împlinirea reală a vieții noastre. Și tocmai de aceea I-a urmat Lui în tot restul vieții sale, trăind în credință și în sfințenie.

Lucru pe care Dumnezeu îl cere de la noi toți. Pentru că El ne vrea pe toți mântuiți, pe toți Sfinți, pe toți membri ai Împărăției Sale celei veșnice. Amin!


[1] Începută la 8. 30, în zi de luni, pe 20 ianuarie 2020. Soare, un grad, vânt de 5 km/ h.

[2] Aluzie la alocuțiunea recentă a Patriarhului României, în care a vorbit despre marii făcători de bine ai Bisericii noastre:

https://basilica.ro/patriarhul-daniel-biserica-promoveaza-cultura-darniciei-sau-a-generozitatii-in-viata-poporului-roman/.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.