Reîntoarcere la Nichita [2]
După primul volum, plin de exuberanță, Nichita va începe să se retragă – încet, dar singur – din ce în ce mai mult în sine însuși, scriind despre sine și despre viața sa interioară în mod obscur, despre înțelegerile și despre experiențele sale lăuntrice: intelectuale, sufletești și spirituale.
De altfel, el a precizat în mai multe rânduri faptul că: „Biografia poetului e opera lui”[1]. Pentru că el nu reproduce evenimentele biografiei sale în operă, ci numai pe acelea care s-au transformat în evenimente ale spiritului. Adică: după ce le-a judecat și le-a găsit un înțeles adânc.
Așa încât putea spune că orice poezie lirică are caracter metafizic[2] și că: „Lirismul adevărat e o stare a sentimentului inteligent. Nu emană din glande. Nici din pofte”[3]. O definiție care exclude erotismul exacerbat și adesea vulgar din sfera poeziei lirice. Și, prin urmare, exclude din categoria poeților lirici pe cei care dau frâu liber senzațiilor primitive, care confundă instinctualitatea patimilor cu libertatea creației.
Pentru Nichita, „poezia este o dimensiune a conștiinței”[4].
„La urma urmelor, cum de nenumărate ori ți-am zis și ți-am zis, arta este o culme a moralei. Sau, și mai bine spus, frumosul este surâsul purității”[5].
Nichita a fost foarte serios cu viața, cu sentimentele, cu experiențele și adâncirea sa în cunoaștere. N-a intenționat niciodată să fie ludic sau frivol, nici atunci când a părut multora că este sau că se exprimă astfel.
Așadar, vom citi opera lui ca pe biografia lui adevărată – lucru pe care l-am făcut, de altfel, cu toți poeții despre care am scris până acum și pe care îl vom face și în continuare.
Iar sensul acestor cuvinte este acela că viața unui om nu este formată numai din succesiunea de evenimente empirice pe care le cuprinde, nu este numai totalitatea faptelor și a acțiunilor pe care le întreprinde un individ, bune sau rele, de care este bucuros sau pe care le regretă, ci, cu mult mai mult, ceea ce devine el însuși în urma lor, prin trăirea, acceptarea sau negarea lor.
Iar aceasta este o paradigmă existențială profund creștină, care apreciază interioritatea vieții spirituale și refuză acceptarea existenței sau a creației la voia hazardului sau a instinctelor.
În cazul lui Nichita Stănescu, vorbim din nou despre un poet pe care cu greu îl putem înghesui în șabloane sau integra în curente literare. Nichita reconfirmă situația particulară a marilor noștri poeți (dar și a literaturii române în general), în care autorul se prevalează numai de un anumit tipar literar, folosit cu preponderență în epoca lui, sau de tehnici literare diverse, pentru a se situa, de fapt, în afara oricărui curent și pentru a vorbi despre sine însuși pe înțelesul…cui înțelege.
În mod paradoxal, opțiunea lui stilistică este – după propria sa mărturisire –, ca și în cazul lui Eminescu, pentru o poezie foarte veche sau, mai bine zis, pentru texte care conțin poezie chiar și atunci când ele înseși nu corespund definiției pe care o dăm îndeobște poeziei.
Nichita – care nu știu în ce măsură era conștient de experiența în acest sens a lui Eminescu, care a fost ocultată până la studiile noastre recente[6] – descoperă, în același fel, poezie în Ghilgameș sau în opera lui Dimitrie Cantemir, pe care îl consideră „primul și cel mai mare poet român”[7], datorită Istoriei ieroglifice, „genială și stranie și unică alcătuire în limba română”[8].
Poetul nostru are alte ierarhii literare:
„…anumite texte antice, peste care au trecut mai mult de două mii de ani, își păstrează virginitatea semantică și dimensiunea tragică cu mult mai acut chiar decât acelea ale lui Rimbaud sau Edgar Allan Poe. Ce să mai vorbim de mici-mari poeți ai secolului XX pe care, pe toți, două-trei texte Lao Tze[9], cartea Dao-de-tzin[10] sau cinci versete din Ghilgameș[11] ori trei fraze din Cartea (egipteană) a morților[12] îi mătură și-i iau cu fărașul”[13].
Observăm aplecarea poetului spre textele religioase (numite adesea filosofice, dar religioase în esența lor). Cineva ar putea să remarce faptul că Sfânta Scriptură este omisă din această enumerație. Însă poetul a reușit să ne strecoare, cu aerul unei comunicări incidentale, și informația că s-a născut și a crescut cu Biblia în casă[14]. Pe lângă care familia îl mai avea numai pe Bacovia, „singurul mare poet acceptat de manualele proletcultiste ale epocii”[15].
Mare libertate de mărturisire nu a avut Nichita niciodată, în această direcție, a literaturii religioase, mai ales în ceea ce privește religia creștin-ortodoxă, cu care sistemul politic lupta în primul rând. Așa încât suntem nevoiți să reconstituim anumite adevăruri.
Astfel, dacă ne-au rămas numai elogiile sale adresate cronicarilor și lui Cantemir, nu înseamnă că pe Dosoftei sau pe Antim Ivireanul i-a nesocotit.
Și dacă Nichita spune: „Ca și cronicarul zic: «Aicea, între vârste, șezum și plânsem». Dar asta numai dacă ar fi să fim ca și cronicarul”[16], nu înseamnă că trebuie să-l considerăm pe poet atât de naiv sau de confuz, încât să nu fi știut că pseudocitatul/ parafraza lui e din Psalmii lui Dosoftei și nu de la cronicar: „La păraole [pâraiele/ râurile] Vavilonului, acii, ședzum și plânsăm, când ne adusăm aminte noi de Sion” (Psaltirea de-nțăles, Ps. 136, 1). Sau, în Psaltirea versificată: „La apa Vavilonului/ Jelind de țara Domnului/ Acolo șezum și plânsăm”.
Nu între sălcii (cf. Ps. 136, 2), ci „între vârste” a fost poetul șezând și plângând, adică între vremuri de robie amară, ca și cele de care pomenește psalmul.
Din faptul că se ferea să pronunțe chiar și numele Mitropolitului, se vede cât de periculos era, pentru el, să vorbească și să mărturisească despre lucruri care țineau de religie.
Însușindu-și o tradiție literară vastă – fără să facă diferențe estetice între antichitate și modernitate[17], ci dimpotrivă, descoperind adesea modernitatea în operele vechi și foarte vechi – Nichita, prin „nenumărate exerciții”, în care a folosit „toate tipurile de tehnici poetice moștenite de la diferitele curente literare”[18], operează așadar metamorfoze mai mari decât cele efectuate, înaintea lui, de Eminescu.
Și, deși nici la Eminescu n-a fost câtuși de puțin un lucru facil să descoperim urmele tradiției vechi în opera sa, la Nichita e infinit mai greu de identificat cu certitudine o astfel de influență sau orice fel de influență. Pentru că Nichita le-a mixat în mod intenționat și numai pe alocuri a lăsat să transpară admirația sa pentru o anumită personalitate poetică sau operă din istoria umanității. Dar chiar și din aceste mărturii ne putem face o idee destul de bine conturată despre concepțiile sale.
Poezia sa nu lasă impresia formulelor matematice barbiene, însă e adesea la fel de ininteligibilă. Uneori, ca și la Eminescu, pare că poetul a făcut filosofie în versuri, ceea ce mulți au încercat să demonstreze, în cazul amândurora. Însă nici pe Nichita nu l-a interesat filosofia peste nivelul unei informații culturale îndestulătoare. Mai degrabă putem spune că a avut propriile…idei filosofice (dacă le putem numi astfel).
Însă mărturiile pe care ni le-a lăsat Nichita despre tehnicile sale poetice (uneori și despre despre viziunile sale) nu constituie nici pe departe o cheie care să deschidă ușile semnificațiilor, ci doar un îndrumar elementar. Așa încât, sperăm ca pe mai departe, în investigațiile noastre, să ne lumineze Dumnezeu ca să înțelegem sensul.
***
Astăzi, de ziua Sfântului Ignatie Teoforul și a Sfântului Ioan de Kronstadt, când îi prăznuim pe toți Sfinții Vechiului Testament, se împlinesc și 166 de ani de la nașterea lui Eminescu.
În ce ne privește pe noi, pe Părintele Dorin și pe mine, noi serbăm 20 de ani de la întâlnirea noastră, despre care am mai povestit altădată.
Acum, la Înainteprăznuirea Nașterii Domnului, așteptăm pe Dumnezeiescul Prunc să ne facă prunci la inimă și înțelepți la minte ca pe Sfinții Lui pe care i-a luminat harul Său.
La mulți ani tuturor, bucurie și pace!
[1] Nichita Stănescu, Antimetafizica. Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, ediția a II-a, prefață de Alexandru Paleologu, postfață de Dan-Silviu Boerescu, Ed. Allfa, București, 1998, p. 28. A se vedea și p. 258.
[2] Cf. Idem, p. 28. [3] Idem, p. 107. [4] Idem, p. 262. [5] Idem, p. 302.
[6] A se vedea cărțile noastre:
Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/;
Eminescu între modernitate și tradiție, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.
[7] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei. Proză și versuri (1957-1983), ediție îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului, Ed. Eminescu, București, 1990, p. 403.
[8] Ibidem.
[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Laozi.
[10] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Tao_Te_Ching.
[11] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Epopeea_lui_Ghilgame%C8%99.
[12]Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cartea_Mor%C8%9Bilor.
[13] Nichita Stănescu, Antimetafizica, op. cit., p. 283.
[14] A se vedea idem, p. 279.
[15] Idem, p. 116. [16] Idem, p. 27.
[17] „Problema modernității e o problemă de istorie, iar nu una de estetică”, cf. Idem, p. 283.
[18] Idem, p. 286.