Lună: februarie 2007

Duminica Ortodoxiei este un ”Vino și vezi!” ( In. 1, 46) pentru fiecare. Daca ți se pare că ai o credință, daca ți se pare că nu ai nicio credință, dacă ești săturat de viața și viața de tine, dacă aștepți OZN-uri sau te închini la șerpi dansatori, în această zi Dumnezeu te îndeamnă să vii să vezi, să intri în Biserica Sa și să guști tu însuși din dulceața harului dumnezeiesc.

Citeam de curând comentariul părintelui profesor Stelian Tofană la episodul întâlnirii Domnului înviat cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus ( cf. Lc. 24, 13-32). Și acesta spune că cei doi ucenici au fost pregătiți prin cuvintele Lui, li s-a aprins inima de focul harului ascultându-L, dar L-au văzut pe Domnul, au înțeles că El este tocmai când S-au împărtășit cu El. Spune profesorul nostru: ”El S-a contopit cu pâinea euharistică pe care le-a oferit-o ucenicilor spre hrană, săvârșind astfel prima Liturghie euharistică după învierea Sa. Astfel, cei doi ucenici sunt primii care se împărtășesc cu trupul lui Hristos euharistic, Cel jertfit, mort, înviat și penetrat de energiile Duhului Sfânt. Așadar, cunoașterea și unirea deplină cu Hristos s-a realizat nu în cuvânt, ci în Hristos Cel euharistic” ( cf. Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, ”Cuvântul lui Dumnezeu într-o lume secularizată. Cauzele nerodirii acestuia”, în ”Ortodoxia” LVII ( 2006), nr. 3-4,. 24).

Cuvântul pregătește pentru împărtășire, pentru unirea cu Domnul. Cei care nu primesc cuvântul lui Dumnezeu nu au fost atinși interior de el. Cum ai putea să convingi pe cineva că tortul e dulce și e bun, dacă el nu a mâncat niciodată tort? Tot la fel, cum poți să convingi pe cineva că Hristos euharistic e împlinirea și desfătarea noastră cea mai mare și veșnică, dacă omul nu a gustat niciodată din Domnul ca să vadă cât de bun este El? Mulți se indignează când aud pe cineva că hulește, că spune aberații. Eu nu mă mir de asta. Mă mir cum mai poate să spună și lucruri bune, raționale, la câtă iraționalitate a patimilor este în fiecare dintre noi.

Și de aceea Dumnezeiescul Filip i-a spus Dumnezeiescului Natanel: Vino și vezi! ( In. 1, 46), pentru că credința este încredințare de ceea ce te împărtășești. În Biserică te întâlnești cu El și vezi cum strălucește slava Lui aici, unde toate gândurile omului sunt copleșite de minunile ce se petrec. Când vezi ceea ce este Dumnezeu, când simți cum este Dumnezeu, ce face Dumnezeu pentru tine, nu mai pleci, nu mai vrei să pleci.

Cei care nu percep nimic sfânt în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, se pare că nu au avut privilegiul să vadă. Patimile lor le-au obturat vederea cu totul și nu au putut să fie apți, niciodată, să vadă cum e Domnul. Și când necredincioșii spun că nu cred în Dumnezeu, ei au dreptate, pentru că a crede înseamnă a te împărtăși, a fi cu Dumnezeu, a trăi în slava Lui.

Credința e vedere, este experiență, este o realitate palpabilă pentru sufletul nostru. Când crezi în Dumnezeu Îl cauți mereu, ca să fii și mai propriu Lui sau să fii și mai deplin cu El. Noi căutăm mereu să ne afundăm în simțirea slavei Lui și de aceea a veni și a vedea înseamnă mereu a veni pentru a vedea și mai mult.

Vine vara și vrei să pleci la mare, la munte…Vrei să vezi ce ai mai văzut, unde ai mai fost și anii trecuți pentru ca să vezi și mai bine. Ce? Munți, apă, vânt, relaxare, odihnă…Vrei să fie bine și mai bine. Vrei tot mai mult bine. Tocmai de aceea eu vin mereu la Biserică și la Domnul ca să Îl văd și mai bine, să Îl simt și mai bine, dar nu numai atât ci vreau să fie mereu cu mine. E o dragoste fără sațiu, cum spunea Emil Botta, un dor fără sațiu dorul meu pentru El.

Când ai un prieten vrei să îl vezi chiar și când e peste oceane și mări sau chiar dacă de el te desparte o veșnicie. Vrei să îl vezi. Vederea e cea care te concentrează asupra lui cu totul dar care îl focalizează și pe el în inima ta. Vrei să-l vezi și îl vezi. Dar vederea e fără sațiu. Ea te aprinde și mai mult. Dacă L-ai văzut pe El nu mai vrei să fii fără El. Dacă L-ai văzut, toate grandorile lumii au pălit în fața prezenței Lui deodată. Când L-ai văzut pe El nu ai niciun termen de comparație pentru că totul e fad, e prea puțin, e minor.

Duminica Ortodoxiei nu este victoria noastra, ci a lui Dumnezeu pentru noi. Praznicul de astăzi inseamnă biruința Întrupării Fiului lui Dumnezeu asupra iconoclasmului și biruința îndumnezeirii asupra extistenței căzute. Fiind restaurate Sfintele Icoane în Biserică, Dumnezeu a mărturisit pentru noi Întruparea Fiului Său și consecințele sale. Dacă Hristos S-a făcut om pentru noi și a îndumnezeit trupul și sufletul Său omenesc, atunci sfințenia tuturor e posibilă prin împărtășirea de El. Chipul iconizat al Domnului, al Prea Curatei Sale Maici, al Sfinților și Îngerilor vorbesc despre sfințenie, despre îndumnezeierea făpturii raționale a lui Dumnezeu.

Iar când noi vedem Icoane vedem cum arată frumusețea noastră adevărată. Vedem chipul lui Dumnezeu plin de mărirea slavei Sale. Vedem oameni plini de lumina cerească, vedem adevărații oameni ai lumii, pe ei, pe cei de care lumea nu este vrednică, cf. Evrei 11, 38. Bucuria noastră de astăzi este bucuria adevărului, a demnității noastre. Pentru că demnitatea noastră este aceea de chipuri ale lui Dumnezeu care suntem menite spre asemănarea cu El, spre îndumnezeirea noastră.

Noi cinstim astăzi Icoana în locul afișului, al tabloului și al posterului. Icoana îmi arată ce sunt menit să fiu eu. Ea mă îndeamnă să văd, să privesc departe și să nu dau cu nasul de pereți. Icoana mă face să străvăd ceea ce se află în cer, bucuria mea din cer. Dacă mă uit la poster, la reclamă, la afiș, la tablou văd ceva de aici. Dar dacă sunt cu inima pironită în dulceața bucuriei de El, atunci privesc prin icoana Lui pe El, pe Domnul meu și mă împărtășesc cu El, ca El să fie cu mine și eu, nevrednicul, cu Măritul Împărat al făpturii, și citesc cuvântul Lui, ca El să fie mereu cu mine și să mă adăp tot timpul și să mă satur dumnezeiește de frumusețea iubirii Sale.

Vino și vezi, prietene! Vino și vezi și nu ai să mai pleci, dacă vrei să fii frumos și bucuros o viață și o veșnicie! Vei avea multă bucurie dar și multă tristețe când vei găsi adevărul, pentru că el te va face liber de trecut, iar ca să te lepezi de trecut trebuie să te arați brav, cu inimă vitează. Vino și vezi, ca să rămâi fără glas! Vino și vezi, ca să mărturisești minunile lui Dumnezeu cu glas de bucurie! Vino și vezi cât de gol ești tu, prietene, vino să vezi cât de gol ești tu fără El și cât de fadă e concepția ta despre viață!

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Mai înainte de a da un răspuns pozitiv invitației părintelui profesor Constantin Coman, de a discuta despre legătura interioară pe care trebuie să o aibă în viitor studiile dogmatice și cele biblice ( cf. Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Despre recursul studiilor sistematice la Sfânta Scriptură, în Studii Teologice, seria a III-a, II ( 2006) nr. 2, p. 181-193), credem că trebuie să spunem pentru ce optăm noi. Opțiunea noastră teologică mizează nu numai pe complementaritatea dintre studiile biblice și cele dogmatice, ci pe complementaritatea tuturor disciplinelor teologice pentru un discurs teologic coerent și viu, îndreptat către viața Bisericii și cu metodele pe care ni le cere un discurs postmodern.

Trecerea peste granițele disciplinelor teologice actuale nu este numai o nevoie ardentă ci o necesitate vitală pentru teologie. Pentru că hiperspecializarea teologică care ni se cere astăzi, care să încadreze întregul areal al vieții Bisericii, impune studii teologice cu o amplă viziune teologică, care să nu facă tabu dintr-o metodă de lucru în detrimentul scopului înțelegerii duhovnicești a vieții Bisericii și nici să transforme specializarea teologică într-o victorie a studiului rupt de viața ascetică și liturgică a Bisericii ci o ierminie existențială, personală, a fiecărui creștin în parte.

Interdisciplinaritatea teologică, credem noi, trebuie să presupună ieșirea din granițele forțate ale ramurilor teologice și o specializare multiplă a teologilor, lucru care trebuie să meargă concomitent cu democratizarea discursului teologic, a discursului care să vizeze pe toți membrii Bisericii deși subsolul său presupune o multiplă, o vastă cercetare teologică.

Și acum mă întorc la articolul părintelui profesor Coman, care cere următoarele lucruri legitime, credem noi, în conexiunea dintre studiile biblice și cele dogmatice: 1. studiile sistemtice trebuie să aibă recurență la textul biblic (p. 182); 2. eradicarea metodei de citație biblică ruptă de context, care ignoră unitatea discursului biblic cât și unitatea tematică a cărților scripturale (p. 183-184); 3. accentuarea înțelegerii duhovnicești a Scripturii în locul literalității raționaliste (p. 184); 4. non-separarea Scripturii de istoria biblică (p. 185). La ultimul punct, părintele profesor notează: ”Credința noastră se întemeiază pe istoria consemnată și comentată de Sfânta Scriptură, nu pe Sfânta Scriptură. Credința noastră este întemeiată pe prezența și lucrarea continuă a lui Dumnezeu în istorie, despre care dau mărturie numeroasele cărți biblice scrise într-un interval de peste o mie de ani”, cf. Idem, p. 185.

Îi dăm întru totul dreptate autorului, în aceea că studiile teologice care nu au în prim plan cunoașterea experiențială, duhovnicească nu își pun problema în mod acut a modului cum percepem interior Revelația și că fără simțire interioară a harului intimitatea noastră cu Dumnezeu, prin Scriptură, este inexistentă. Părintele profesor atenționează în subsidiar că nu trebuie să idolatrizăm Scriptura sau să o rupem de arealul Bisericii, pentru că Scriptura a fost scrisă în Biserică și este un anume cuantum din mesajul Treimii către Biserică, către cei credincioși ai Ei.

Până acum s-a mers pe ideea în teologia ortodoxă că trebuie să citim și să cităm mai degrabă Părinții pentru a ajunge la Scriptură, pentru că Părinții Bisericii au interpretat Scriptura și ne-au esențializat-o în scrierile lor. Însă munca personală de a înțelege Scriptura, a Părinților, și de a o comenta nu ne dezangajează pe noi de la același efort, ci o înțelegere a cărților lor și o utilizare a lor fără o familiarizare pronunțată a noastră cu Scriptura, ne face să cităm decontextualizat pe Părinți și să credem că le facem un favor prin aceasta. Însă, noi nu facem decât să ne distanțăm interior discursul de Scriptură, de experiența și viața Bisericii, de dogme, de imnologia și slujbele Bisericii, în măsura în care n-o să ne pliem cugetarea pe sursele învățăturii Bisericii, adică pe dogme, imne, Scriptură, cărți de cult, Sfinți Părinți, Viețile Sfinților etc., noi pornim de la studii ale lor spre ele.

Interdisciplinaritatea teologică asumată personal, în opinia noastră, presupune să începi de la zero în fiecare domeniu, chiar dacă știi o bună parte din literatura teologică existentă, să regândești sursele și să vezi dacă ele converg înauntrul înțelegerii tale. Adică să studiem Scriptura dându-i atenție exclusivă, la fel cultul, Viețile Sfinților, dogmele și apoi să mergem să unim toate datele ce le găsim în cercetarea noastră, în ceea ce trebuie să se numească, din punct de vedere realist: înțelegere și teologie personală.

Și vom observa că atunci când traducem, citim, comentăm sursele fără intermediari, ele ne dau o stabilitate și o coerență uluitoare, în măsura în care mergem cu smerenia și cu prezența interioară a Duhului spre înțelegerea tezaurului viu al credinței. Comentariile Sfinților Părinți nu dezavantajează sau nu exclud cercetarea personală mlădiată de Duhul, atâta timp cât Părinții au făcut același efort al înțelegerii purtați fiind de Sfântul Duh. În măsura în care citirile noastre personale și comentariile noastre nu ne duc la aceeași unitate de vederi atunci trebuie să ne punem problema derapajului personal. Dar dacă cercetarea textuală și duhovnicească a textelor ne fac să vedem și mai mult și mai adânc unitatea și abisalitatea mesajului acelui text, atunci acest lucru înseamnă cunoaștere teologică împlinitoare.

Teologii viitorului, dacă este să ne pronunțăm în această problemă, trebuie să fie oameni ai interdisciplinarității. Adică să creeze cărți de teologie în care să îmbine cercetări multiple, atât din cadrul ramurilor teologice cât și din spațiul non-teologic, al culturii, politicii, vieții seculare etc. Trebuie să știe să articuleze diferite segmente ale vieții Bisericii și ale vieții seculare în măsura în care, în ființa lor, nu le trăiesc separat, defalcat.

Însă interdisciplinaritatea pe care noi ne-o dorim trebuie să aibă în același timp un mesaj democratizant, un mesaj pentru un public larg, care să instruiască omul Bisericii, care să-l lumineze dar în același timp să lumineze și pe cel din afara Bisericii, care se simte înălțat prin intermediul lui la o gândire luminată a vieții și a experienței umane.

Nu mai putem face teologie fără a cunoaște fundamentele credinței noastre în amănunțime și fără a le experia în mod personal. Și făcând așa, deodată ni se deschide în față un imens spațiu de lucru în teologie, unde trebuie să comentăm, să traducem, să explicăm de la capăt conexiunile interioare dintre triadologie și hristologie, dintre asceză și mistică, dintre dreptul canonic și legile statului, dintre tipic și ierminie, dintre slujirea liturgică și simțirea interioară a harului, dintre viața mondenă și sfințenie etc.

În măsura în care ne problematizăm personal vizavi de fiecare punct al credineți și al vieții duhovnicești aflăm că suntem încă la început, după ani întregi de teologie, cu înțelegerea planului interior al unei cărți scripturale, cu înțelegerea mistică a momentelor Sfintelor slujbe, că avem carențe enorme în cunoașterea Sfinților Bisericii sau că ne depășesc imensele probleme de conștiință ale creștinilor noștri.

Toate acestea la un loc ne fac să înțelegem că teologii trebuie să își unească forțele și să folosească resursele cercetărilor personale într-un mod colectiv și nediscriminatoriu, pentru a înțelege fațetele multiple ale problemelor teologice care fac subiectul atenției Bisericii. Nu ne mai putem permite luxul a-teologic de a considera că nu avem nevoie de Scriptură dacă tot avem dogme sau că nu ne trebuie să știm ce reprezintă pictura Bisericii dacă noi ne ocupăm cu muzica psaltică.

Fiecare domeniu teologic trebuie integrat unui program personal de înțelegere și explicitare a vieții Bisericii și cărțile noastre de teologie pe care avem să le scriem trebuie să demonstreze capabilități și specializări multiple în viața Bisericii și a lumii, pentru a da viziuni globale și în același timp duhovnicești ale înțelegerii realității.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.