Iubiții mei,
astăzi se împlinesc 23 de ani din momentul convertirii mele la Ortodoxie!
Pentru că eu, cel botezat ortodox în pruncie…nu aveam o relație bisericească cu Dumnezeu până la Revoluția română din decembrie 1989.
În zilele revoluției însă, am înțeles că entuziasmul oamenilor, starea lor de bucurie imensă vine de deasupra lor, de la Cineva care transcende lumea dar Care îi face bine.
Și Cel care putea să-i dinamizeze astfel pe oameni, Care putea să-i facă atât de vii și de umani…a devenit Cel de care aveam nevoie cu toată ființa mea.
Și am avut nevoie de câteva luni…din decembrie până în august 1990…ca să înțeleg, în mod deplin, pașii schimbării mele interioare.
De aceea, schimbarea/ transfigurarea umanității Domnului pe Tabor a însemnat pentru mine prima zi de praznic bisericesc, pentru că de atunci am intrat cu totul în ritmul timpului Bisericii.
În timpul bisericesc, liturgic al Bisericii, adică ritmându-mi viața după slujbele ei, după posturile ei, după rugăciunile ei, citind tot mai multă teologie și căutând pe fiecare zi să îmi explic diverse lucruri pe care nu le știam.
În prima mea zi de slujbă, la care am venit conștient și asumat, netrimis de vreun om, am fost pus să citesc psalmii Utreniei, cei 6, de dimineață…iar la Sfânta Liturghie am citit Cazania, adică o explicație teologică a Evangheliei zilei.
Și acea zi a rămas ca una luminoasă, frumoasă în viața mea…pentru că a fost ziua când Dumnezeul nostru treimic m-a dus în Biserica Lui, fără ca să fiu rodul predicilor cuiva.
Pentru că nu m-am convertit pentru predica vreunui ierarh sau a vreunui preot…ci din cauza acțiunii lui Dumnezeu în viața românilor, atunci, în zilele revoluției și după, când oamenii se simțeau despovărați de greutățile ateismului și deveneau tot mai umani.
Și de aceea înțeleg profund rostul primordial al convertirii în viața noastră, că fără o conștientizare de sine și fără o schimbare totală a noastră nu putem fi, cu adevărat, mădulare ale lui Hristos, pe de o parte iar, pe de altă parte, că orice reală convertire se face într-o totală libertate și prin chemare dumnezeiască.
Acesta e motivul pentru care respect abisal libertatea oamenilor…libertatea lor de a se îndumnezei continuu…dar și non-libertatea lor, aceea prin care se satanizează continuu.
Pentru că fără dorința totală a omului de a fi cu Dumnezeu nu există creștin ortodox autentic.
Există doar botezați ortodox care mimează, mai mult sau mai puțin, interesul pentru Biserică sau care au nevoie de Biserică din când în când, pentru probleme colaterale mântuirii…dar nu de mântuire și de relație veșnică cu Dumnezeu.
Căci nu se poate face nimic cu forța, nimic prin lege, nimic prin impunere…ci numai prin consimțirea omului, în mod deplin, de a trăi și a sluji lui Dumnezeu.
Însă libertatea noastră trebuie chemată de Dumnezeu la lucrare!
Fapt pentru care, pe lângă respectul meu profund pentru libertatea oamenilor, pentru dreptul lor de a decide ce vor să facă cu viața lor…înțeleg abisal și mă plec voii lui Dumnezeu cu oamenii.
Pentru că orice creștin autentic, real din Biserică, care vine la Biserică pentru Dumnezeu și care trăiește ortodox pentru ca să își sfințească viața și nu pentru vreun interes anume…vine la Biserică, e al lui Dumnezeu…pentru că e chemat de El.
Și în acești ani de viață bisericească, am înțeles cu vârf și îndesat, că nimeni nu a venit la Biserică și nu s-a dat cu totul Bisericii, fără să fie chemat de El.
Fără ca El, Dumnezeul nostru, să nu-l fi umplut de încredințări, de minuni, de încurajări, de luminări dumnezeiești pas cu pas.
Așadar libertatea noastră și chemarea de sus a lui Dumnezeu sunt cele două aripi ale mântuirii, ale prezenței noastre în Biserică.
Iar în Evanghelia praznicului de azi [Mt. 17, 1-9] vedem cum se întâlnește, în mod minunat, libertatea oamenilor cu chemarea lui Dumnezeu.
Căci Domnul, pe Tabor, i-a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan…dar nu cu forța!
Pentru că nimeni nu poate să vadă vederi dumnezeiești cu forța.
El i-a ales/ i-a chemat…iar ei au răspuns cu dragoste. Cu dragoste multă…
Fapt pentru care, atunci când El S-a transfigurat (v. 2) la față/ la trup înaintea lor, a celor 3, ei s-au umplut de strălucirea dumnezeiască a slavei Sale.
Ei nu știau ce-o să se petreacă pe munte…
Nu știau nici că sunt pregătiți pentru o asemenea vedere dumnezeiască.
Însă Apostolii s-au lăsat duși/ conduși de Dumnezeu spre descoperirea Lui mistică…și au trăit o stare și înțelegeri pe care numai Dumnezeu ți le poate dărui.
Dar totul a pornit de la urmarea Lui…
De la venirea după El…și cu El.
În limba greacă, verbul care exprimă esența praznicului de față este metamorfoo. Iar el înseamnă a fi schimbat la înfățișare, a fi transformat, a fi transfigurat, a fi metamorfozat.
El apare doar la Mt. 17, 2 și la Mc. 9, 2 în tot Noul Testament potrivit ediției GNT.
Adică în două pasaje evanghelice care narează transfigurarea Domnului pe Tabor.
Și în Evanghelie nu este explicat în sine ci prin urmările sale: „și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” [Mt. 17, 2, GNT].
Pentru că nu știm cum, în persoana Domnului, slava dumnezeirii Sale a strălucit prin umanitatea Sa…dar știm, datorită acestui praznic, că strălucirea slavei Sale în oameni e posibilă.
Cum se produce umplerea noastră de har și vederea dumnezeiască ne depășește…dar umplerea de slavă și vederea Lui sunt realități ale vieții noastre duhovnicești.
Pentru că ce s-a petrecut pe Tabor cu trupul Domnului…s-a petrecut cu mulți Sfinți ai Lui, încă din această viață.
Și de aceea, în slava Lui, alături de cei 3 Apostoli de pe Munte, apar Moise și Ilie…doi oameni care experimentaseră încă din viața aceasta slava lui Dumnezeu și vederea Lui.
Dar apar Moise și Ilie și cei 3 Apostoli…cu Domnul în mijlocul lor…pentru ca noi să înțelegem că El, Domnul, e sursa de har și de sfințenie și a celor din trecut și a celor din prezent.
Că slava, care ne îndumnezeiește pe toți, e slava Treimii, e slava în care au fost creați atât Îngerii cât și oamenii…și că a trăi în slava Lui/ în lumina Lui, înseamnă a trăi viața autentică, viața cu Dumnezeu.
Acesta e motivul pentru care eu subliniez adesea, în scrierile mele, experiența slavei Sale.
Pentru că singurul lucru pe care îl primim de la Dumnezeu, prin toate slujbele și viața Bisericii, e simțirea și vederea slavei Lui.
Harul necreat/ lumina dumnezeiască/ slava Lui sunt unul și același lucru…iar El, prin toate ale Bisericii, ne împărtășește același dar: slava Lui necreată și veșnică.
Slavă prin care ne unește cu Sine și ne are cu El mereu…pentru că slava Lui e atmosfera Împărăției Sale.
Însă cum să experiezi slava Lui, așa cum au făcut-o Sfinții din vechime sau cei mai recenți?
Ce trebuie să faci?
Să te lași condus de Dumnezeu, prin tot ceea ce trăiești în Biserica Lui…spre înțelegerea cuvintelor și a voii Lui.
Pentru că Dumnezeu, pe cei care vor cu adevărat să se împrietenească cu El…îi conduce la El.
La înțelegeri și simțiri tot mai profunde ale prezenței Lui în Biserică și în lume.
Trebuie să te lași dus de Dumnezeu…la Sine Însuși.
Pentru asta trebuie să te încrezi în El…că El nu poate greși în nicio situație a vieții noastre…și să încerci să îți explici, cu ajutorul Lui, de ce s-au petrecut lucrurile, într-un fel sau altul, în viața noastră.
Căci de la înțelegerea voii Lui cu noi…de la acceptarea ei…de la mergerea spre sensul unde ne duce El…înțelegem care e chemarea și conținutul chemării noastre din partea lui Dumnezeu.
Însă dacă acceptăm chemarea Lui…trebuie să renunțăm la ceea ce credeam că știm despre noi…și la ceea ce credeam că vrem.
Schimbarea la care ne cheamă El e una radicală…și în urma căreia nu ne mai recunoaștem.
Ne schimbăm cu totul…în comparație cu ce eram mai înainte.
Însă acum, după 23 de ani de viață bisericească, deși am trăit atâtea schimbări sfinte în viața mea, după ce am citit imens despre istoria Bisericii, după ce am văzut diversitatea enormă a trăirilor duhovnicești în Biserică dar și a decadenței înspăimântătoare, observ că m-am schimbat…dar, în același timp, sunt încă în drumul schimbării…
Înțeleg, pe fiecare zi, că am multe de rectificat în mine, de schimbat, că am multe de înțeles, că universurile de înțelegere pe care ți le propune viața și istoria Bisericii sunt copleșitoare.
Și că prima chemare a lui Dumnezeu…ascultarea ei…nu e de ajuns…pentru că trebuie să asculți, pe fiecare zi, noile Lui chemări, noile Lui direcții, noile Lui schimbări.
Dar, pe de altă parte, că nici libertatea mea de a alege nu e de ajuns…ci am nevoie, mereu, de ajutorul lui Dumnezeu, de ajutorul Bisericii, de ajutorul societății…pentru ca să fac anumite lucruri.
Pentru că patimile din mine, care sunt vii…mă trag înapoi…
Mă trag înapoi demonii, mă trag înapoi oamenii…mă trag înapoi neajunsurile materiale și financiare…mă trage înapoi atmosfera epocii mele…
Entuziasmul oamenilor, atunci când eu m-am convertit, acum 23 de ani…a intrat la fundul sufletului lor, la mulți…și pe față stă marasmul, neîncrederea, dezamăgirea.
Și îi înțeleg…nespus de mult…
Mulți se simt furați, înșelați în așteptările lor…
Vor să plece în străinătate…vor să își piardă identitatea…sau se retrag din binele obștesc, din munca pentru toți…în colțul lor de mediocritate.
Și aceasta, pentru că trebuie să ai multă tărie de caracter, multă încredere în Dumnezeu, multă responsabilitate…pentru ca să lupți pentru convertirea ta, pentru chemarea ta, pentru viața ta veșnică.
De aceea, nu poți să ai o Biserică vie, o Biserică entuziastă, o Biserică cu oameni Sfinți…dacă nu există autodeterminare în oameni, luptă interioară pentru a fi și a rămâne cu Dumnezeu.
Pentru că viața ortodoxă înseamnă să urci pe fiecare zi pe munte, nu din când în când…
Să urci pe munte…pe muntele ascultării de Dumnezeu…ca să vezi, de la loc înalt, voia lui Dumnezeu.
Să vezi și să te comporți potrivit voii lui Dumnezeu.
Așadar, iubiții mei, începutul trebuie să aibă continuitate!
Iar începuturile bune, convertirile reale adică, se văd după…continuitate.
După consistența lucrurilor pe care le faci cu Dumnezeu.
De aceea, nu trebuie „să arătăm” lucruri pentru ca „să dovedim” că suntem convertiți/ schimbați de către Dumnezeu, nu trebuie să facem acțiuni ostentative de „certificare” a vieții noastre duhovnicești…ci trebuie să facem lucruri bucurându-ne că suntem cu Dumnezeu și El e ajutorul și călăuza noastră în tot ceea ce facem.
Adică trebuie să jubilăm, să prăznuim în fiecare clipă, să ne bucurăm în tot ceea ce facem de prezența și de slava lui Dumnezeu.
Să îi umplem pe oameni de pace, de bucurie, de sens, de demnitate, de încredere, de dor de nevoință și de muncă…prin tot ceea ce facem.
Acestea sunt roadele convertirii continue: schimbările duhovnicești din noi înșine și din alții.
Dacă ele se produc, dacă ele sunt reale, e pentru că Dumnezeu ne umple de slava Lui…și viața noastră, aceasta, bisericească, e plină. E împlinită.
Vă doresc să vă simțiți împliniți și convinși de purtarea Lui de grijă față de noi! Amin.
