Ce înălțime a sincerității ai?

Iubiții mei[1],

suntem în a 3-a zi a Postului Mare și în prima zi a lunii martie și întrebarea acestei zile e aceasta: Cât de sinceri suntem noi? Cât de sinceri suntem cu Dumnezeu, cât de sinceri suntem cu noi înșine, cât de sinceri suntem cu familia noastră, cât de sinceri suntem cu cei care ne cunosc, cât de sinceri suntem în tot ceea ce facem? Pentru că sinceritatea e capitală în viața noastră de zi cu zi și în înaintarea noastră duhovnicească. Sinceritatea e motorul vieții omului și, când renunță la ea, omul devine un hârb.

Ce faci…dacă?…

Dacă te duci să mănânci ceva la un restaurant și atmosfera și servirea și mâncarea de acolo nu îți sunt pe plac, a doua oară nu te mai duci. Pentru că ți-ai dat seama cu cine ai de-a face.

Dacă cineva ți-a promis ceva anume, apoi se face că „a uitat” sau că „nu are timp” de tine, atunci acel om nu e de încredere și nu are rost să mizezi pe el, pentru că nu se va întâmpla nimic. Îl bifezi la neserioși și îți vezi de drumul tău.

Dacă afli, în cele din urmă, că „atenția” și „iubirea” pe care ți le dăruiau părinții, frații, rudele, prietenii tăi nu erau autentice, ci interesate și ipocrite, atunci faci un gest radical: te distanțezi interior și fizic de cei care s-au prefăcut că au o „relație” cu tine și nu mai ai o părtășie reală cu ei. De ce? Pentru că sinceritatea are nevoie de sinceritate. Bunătatea are nevoie de bunătate. Iubirea iubește să fie iubită. Pentru că atunci când e vorba de intimitate, de a lăsa pe cineva să intre în inima ta și să îi spui cele ale tale în mod curat, atunci e nevoie, și din cealaltă parte, de aceeași deschidere, sinceritate, frumusețe sufletească.

Cât de sinceri suntem noi cu Dumnezeu? Cât de mult recunoaștem noi cine suntem în fața Lui? Căci a recunoaște cine ești în fața lui Dumnezeu înseamnă a-ți recunoaște păcatele cu lux de amănunte și a vedea că tot ceea ce ești tu…I se datorează Lui.

Cât de sinceri suntem noi cu poruncile Lui? Dacă unii nici măcar nu le cunoaștem, cum am putea să le împlinim zilnic? Și dacă credem că „împlinim” poruncile Lui, dar această „împlinire” a noastră nu ne face ca El, nu ne sfințește, nu-i așa că e doar o închipuire de sine?

Pentru că una e să începi să cânți la pian, alta e să ajungi să reproduci o melodie a altora și alta e să compui o melodie a inimii tale, care să te exprime. Și vedem la televizor că, atunci când avem de-a face cu un concurs de cântat sau de bucătărie, e o mare diferență între cel care se căznește să cânte și cel care își compune propria lui melodie. Una e să imiți farfuria altuia și cu totul altceva e să știi să îmbini toate lucrurile în farfurie, pentru ca mâncarea să fie savurată.

Și pentru ca să ajungi la nivele mari de profesionalism, în orice domeniu, trebuie să fii foarte sincer cu tine însuți. Adică trebuie să știi cine ești, ce potențe ai, cât poți duce, cum să îți depășești continuu limitele înțelegerii și ale practicii și să accepți să înveți numai de la cei mai buni în domeniul tău. Pentru că mediocrii te vor trage în jos. Cei care au doar ifose de bucătari, profesori, profesioniști, dar nu au și operă, nu pot să dovedească că sunt ceva, te vor face să ai așteptări mici, banale de la tine și nu absolute.

Căci dacă ai așteptări absolute, atunci nu te vei mulțumi niciodată cu puțin, nu te vei mulțumi niciodată cu ceea ce faci, ci mereu, mereu, mereu…vei dori să faci și mai mult și mai mult și mai mult…și mai greu și mai specializat și mai autentic.

Și îndemnul șablon „Urmează-ți visul!” are sinceritatea lui clară, profundă, benefică, pentru că te face să privești numai înainte. Visul, proiectul, căutarea stau mereu înaintea ta și tu ești angajat cu totul în acest demers.

Pentru noi însă, Dumnezeu e Cel care este mereu înaintea noastră, pentru că El a fost, este și va fi veșnic înaintea noastră. Noi trebuie să mergem către El dimpreună cu El, pentru că numai El ne ajută să ne intimizăm tot mai mult cu Sine Însuși. Și El poate face asta, pentru că slava Lui cuprinde toată existența și, întru slava Lui noi trăind, El este cu noi și ne atrage spre Sine continuu, veșnic. Și slava Lui este cea care ne unește pe unii cu alții, ne face un singur trup, Biserica Lui, întru care noi creștem duhovnicește în mod continuu.

De aceea, în teologia și spiritualitatea ortodoxă nu există ideea de stagnare. Pentru că noi nu ne oprim niciodată în loc. Și asta pentru că nici Dumnezeu nu Își retrage niciodată slava Lui din creația Sa, încât noi să nu mai fim chemați veșnic spre El. Ci noi, chiar și atunci când ne odihnim, suntem în mișcare interioară, într-o continuă depășire de sine, pentru că ne deschidem continuu lui Dumnezeu, Celui care ne dă să înaintăm veșnic în relația cu El.

Căci ce înseamnă prietenie adevărată? Înseamnă că doi oameni își spun unii altora lucruri intime despre ei și au o relație de sinceritate între ei, pe fiecare zi trecând la un nou stadiu al relației lor.

Însă cum am fi putut noi să trăim o asemenea stare de împlinire interioară, adică prietenia, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi făcut capabili de ea? Cum ne-am mai fi îndrăgostit noi, cum am mai fi admirat, cum ne-ar mai fi plăcut o mie de lucruri din această lume și cum am fi avut simțiri și intuiții care să depășească această lume, dacă Dumnezeu nu ar fi făcut sufletul nostru atât de cuprinzător?

Însă noi, pe fiecare zi, suntem uimiți de capacitățile noastre interioare, de disponibilitatea noastră, de deschiderea noastră, de gradul nostru de suportabilitate, de gradul nostru de jertfire interioară. Fără să ne dăm seama, omul nostru interior crește de la o zi la alta, are experiențe din ce în ce mai complexe, caută, vrea să știe, să iubească, să fie iubit, să se împlinească prin ceea ce face. Dar, dacă e să înceapă un cutremur, ne vedem făcând lucruri pe care nu le-am fi intuit mai înainte: sărim să salvăm pe cei care ne sunt dragi, pe care îi iubim, uitându-ne pe noi înșine. La fel, dacă putem scăpa de la un accident sau dintr-o situație disperată pe cineva, pe care nu-l cunoaștem, dar căruia îi înțelegem într-0 fracțiune de secundă drama, ne dăm seama că uităm de noi înșine și sărim în fața morții cu mâinile goale, pentru ca să îl salvăm pe el.

Dar facem asta…pentru că suntem sinceri cu ceea ce simțim să facem. Nu ne gâtuim emoția, nu ne oprim intenția bună, nu facem calcule peste calcule pentru ca să ne implicăm, ci…sărim în ajutorul celuilalt imediat. Pentru că el are nevoie de ajutor acum, imediat…până nu moare. Și tu ești sincer cu el, dacă ești sincer cu tine. Dacă te pui în situația lui și îți dai seama cât de greu e, atunci sari în ajutorul lui. Iar săritura aceasta nu e precugetată, ci e arcul interior al sincerității, care răspunde unei nevoi reale și imediate.

Și trebuie să știți faptul că Dumnezeu iubește oamenii sinceri. Îi iubește pe cei care acționează imediat, pe cei care sar în ajutorul oamenilor, dar care, în același timp, își judecă foarte profund acțiunile și faptele lor.

Și pe cât suntem sinceri cu Dumnezeu, pe atât suntem sinceri și cu oamenii. Pentru că nimeni nu te poate face să fii sincer cu oamenii în afara lui Dumnezeu. Căci El, Dumnezeu, e sinceritatea noastră absolută, El e determinarea adevărată spre orice lucru bun, El e adevăratul Învățător al nostru în materie de relații.

Și spun asta pentru că mulți cred că relațiile sunt doar o expresie a voinței. Adică eu vreau să am o relație cu cineva, o încep, stau cât vreau în ea, apoi plec…și nu s-a produs niciun schimb interior între mine și celălalt.

Însă relația e, în primul rând, schimb interior de sentimente, idei, acțiuni, e o întrepătrundere sufletească din care amândoi ies îmbogățiți și nu diminuați. Iar relațiile lasă mereu urme în viața noastră, urme adânci, și ele nu sunt doar încălțări și descălțări de ciorapi. Ci ele sunt îmbrățișări sufletești reciproce, mergere la unison pentru un anumit timp, iradiere reciprocă a celor doi.

Eu mă revărs în tine și tu în mine. Eu trimit către tine cine sunt și primesc de la tine cine ești. Dar în această trimitere și primire interioară, noi ne unim interior, ne intimizăm, suntem una.

Fapt pentru care, atunci când Sfântul Pavlos vorbește despre relația non-eclesială, curvară, între doi oameni, el ne întreabă: „[Oare] nu ați știut că cel care se lipește curvei este un singur trup [Οὐκ οἴδατε ὅτι ὁ κολλώμενος τῇ πόρνῃ ἓν σῶμά ἐστιν][cu ea]?” [I Cor. 6, 16, BYZ].

Însă ce înseamnă să te lipești de o femeie curvă? Nu înseamnă doar să o îmbrățișezi sau să te culci cu ea, ci înseamnă să o iubești…deși știi că ea nu este soția ta. Înseamnă să te intimizezi cu ea, să te lipești interior, cu inima, de ea, și prin asta voi doi, deși necăsătoriți, vă comportați ca și când ați fi „căsătoriți”, pentru că ați devenit un trup prin intimizarea voastră sufletească, cât și sexuală.

Tocmai din acest motiv și idolatria/ închinarea la idoli este o curvie înaintea lui Dumnezeu, pentru că noi ne unim interior cu idolul, ne alipim inima de el și Îl uităm pe Domnul slavei.

Și, nu, să nu credem că postmodernitatea noastră nu e idolatră! Ba da, este! Căci, deși nu ne mai închinăm unor statui, care să reprezinte „zeități” imaginare, inventate de către oameni, chiar dacă nu ne mai închinăm soarelui sau focului, la animale „mitologice” și la eroi „zeificați”, ne închinăm interior patimilor noastre. Noi ne-am interiorizat „panteonul” și ni-l purtăm peste tot.

Pentru că idolul curviei e în noi, idolul fumatului, idolul drogurilor, idolul violenței, idolul banilor, idolul faimei, idolul minciunii, idolul nesimțirii.

Pentru idolul curviei suntem în stare să ne epuizăm enorm zi și noapte. Și viața și banii ni-i risipim prostește pentru a vedea o femeie dansând languros, pentru a ne culca cu o femeie sau cu mai multe, pentru a ajunge să trăim stări paroxistice. Și după ce le trăim, după ce ejaculăm, după ce ne facem de cap, după ce ne terfelim viața, ce se întâmplă? Cădem în aceeași singurătate, în aceeași poftă nesătulă, în aceeași simțire a morții interioare, în același marasm. Oricât am căuta noi capătul excitării, al perversiunii, al plăcerii plenare…el e unul singur: Iadul. Și ne purtăm iadul în noi, ne purtăm rușinea în noi, ne purtăm infatuarea în noi, ne purtăm robirea noastră față de plăcere. Pentru că nu noi suntem stăpânii, ci noi suntem câinii care mergem în spatele plăcerii, trași de lanț de către ea și duși cu forța unde nu vrem, dar ea ne duce.

Căci așa cum cel împătimit de țigări ajunge să fumeze chiștoacele altora, tot la fel și curvarul ajunge să se culce cu orice femeie, numai „să scape” de pofta din el. Însă ejacularea nu aduce sfârșitul poftei, ci ea potențează pofta! Ea pune paie pe foc, ea mărește focul interior.

Drogul nu te duce spre „noi lumi”, ci spre dereglări ale minții și ale simțurilor, spre îmbolnăvirea organelor tale interne.

Banii nu te fac „stăpânul” lumii, ci nemilostiv și fără inimă. Te fac nesimțit la durerile altora, indiferent.

Minciuna nu numai că are picioare scurte, dar ea și miroase a Iad. Pentru că te schimbă după urâțenia demonilor, făcându-te să fii ca ei: urât de n-ai pereche.

Minciuna te omoară interior ca un virus. Pe cât minți, pe atât te desfigurezi interior. Pe cât te minți pe tine însuți, pe atât devii o cutie de conservă aruncată la container. Și nu mai vezi nicio frumusețe în viața ta de zi cu zi, pentru că pe tine te-a orbit nesimțirea de a-i minți pe toți cei de lângă tine.

Da, idolii sunt în noi! Noi suntem idolatri, dacă nu îi zdrobim prin Spovedanie continuă. Dacă nu ne omorâm idolii, dacă nu ne dezlipim inima de ei, suntem niște păgâni cu simțirea și cu faptele noastre. Niște păgâni care ne confundăm zeii cu adevăratul Dumnezeu.

Însă adevăratul Dumnezeu este Dumnezeul nostru, El, Dumnezeul nostru treimic, și toți idolii neamurilor sunt demoni [Ps. 95, 5, LXX], iar ai noștri sunt patimi. Patimi care au apărut în noi tocmai pentru că ne-am alipit de demonii care ne-au învățat să lucrăm răul în noi înșine.

Numai că Dumnezeu ne vrea numai pentru El. El ne vrea în mod sincer numai pentru El, pentru că ne vrea mântuiți și Sfinți și dumnezeiești pentru toți vecii. Demonii ne vor pentru ei, pentru ca să ne chinuim veșnic împreună cu ei în Iad. Demonii ne mint, sunt hoți la drumul mare, care ne jefuiesc încrederea, ne dezbracă de lucrarea binelui, ne omoară și ne duc cu ei în Iad, pentru că ne urăsc. Ei vor să ne facă părtași la chinul lor veșnic.

Pe când milostivirea lui Dumnezeu față de noi e aceasta: El dorește ca noi să trăim aici, în sfințenie, împreună cu El, pentru ca veșnic să fim împreună cu El, în toată bucuria și desfătarea slavei Sale celei dumnezeiești.

Și acum să cântărim și să judecăm cu dreptate! Ce vreți? Vreți un Iad veșnic, cu demoni care vă urăsc, în care chinul vostru să fie veșnic, sau doriți un Rai veșnic, unde bucuria și viața și sfințenia sunt veșnice?

Și eu cred că nimeni, dacă gândește serios la ce înseamnă veșnic, nu preferă Iadul. Nu are cum să prefere Iadul. Pentru că îi vedem aici, în această viață, pe cei care sunt în boli în faze terminale și care suferă…Și-ar dori ca totul să se termine într-o secundă. Ei își doresc moartea, pentru că vor să scape de durere, dar ar vrea să trăiască veșnic, dacă nu ar fi bolnavi.

Dar dacă știi că suferința aceasta te transfigurează și că ea nu e veșnică dacă mori creștinește, pentru că după ea vine o bucurie veșnică, atunci faci din răbdarea suferinței o asceză, o scară spre Rai, pentru că suferința de aici nu e veșnică. Pentru că viața noastră de aici e a nu știu câta parte dintr-o clipă în comparație cu veșnicia.

Ea e ceva minor în comparație cu veșnicia, dar noi o maximalizăm continuu în mod păcătos. Însă, cu toată perspectiva noastră păcătoasă asupra vieții – pentru că ne dorim ca viața asta să nu se mai termine, când ne e bine și avem de toate –, Dumnezeu a coborât la noi și S-a făcut om tocmai pentru că El știe valoarea vieții noastre.

Această viață a noastră, atât de scurtă, atât de grabnic trecătoare, conține în ea o valoare supremă: posibilitatea mântuirii și a sfințeniei. Noi putem să ne mântuim și să trăim sfânt înaintea lui Dumnezeu și a întregii creații. Căci de aceea Iisus Hristos, Domnul nostru, S-a făcut om și nu cal, capră sau lăcustă. Căci El a creat toate câte există, dar pe om l-a făcut după chipul Lui, după icoana Lui. Și El dorește ca noi să trăim veșnic cu El, pentru că aceasta e dorința Lui creațională în relație cu noi.

Tocmai de aceea, El a venit și S-a făcut om, afară de păcat, pentru ca pe noi să ne ridice din păcatele noastre la viața cu El. A venit ca să facă din noi partenerii Lui veșnici. Și parteneriatul Lui cu noi se numește mântuire și ea e sinergică. E împreună-lucrare cu El, e împreună-intimizare cu El, adică o continuă și sfântă sinceritate în relația cu El, cu Dumnezeul nostru.

Pentru că de la El putem învăța sinceritatea și numai cu El putem să o practicăm zi de zi. Căci fără ea renunțăm la propria noastră valoare absolută, adică mântuirea.

De aceea, iubiții mei, postul nostru e o continuă conștientizare a neputințelor și a păcatelor noastre! Postul e greu, postul e obositor, e plin de rugăciune și de citiri sfinte, e plin de inimă largă. Și când dărui iubire continuu, atunci obosești mult, dar te și încarci mult din iubirea celor pe care îi iubești.

Dumnezeu ne cheamă la a fi prezenți. Dumnezeu ne cheamă în Biserica Lui ca să fim biserici vii, luminoase, în lume. El ne cheamă! Ce Îi răspundem noi? Ce Îi spunem noi lui Dumnezeu? Cât de sinceri suntem noi în răspunsul pe care I-l dăm?

Reflectați la acest lucru! Spovediți-vă ieșirile din relația cu El, adică păcatele! Acum e vremea curățirii, acum e vremea împărtășii cu Domnul, acum e vremea sfințirii noastre și a caselor noastre și a întregii creații. Iar dacă curățenia de primăvară face lumină în casă, dacă florile încep să ne reintre în viață, începând cu ghioceii și cu viorelele, dacă întreaga natură revine la viață, la viața înfrunzită, la viața înverzită, noi suntem chemați nu numai să înverzim și să înflorim, dar și să rodim cele bune, să ne umplem de teologia lui Dumnezeu, de viața Bisericii Lui și să fim una cu ea.

Vă doresc mult spor în postirea și rugăciunea dumneavoastră, în citirile și milosteniile pe care le veți face! Ele vor sculpta în dumneavoastră o altă pasăre, o pasăre care va zbura spre cer. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 28 februarie 2017, zi cu soare, la ora 7.00 fiind 3 grade.

5 comments

  • Sărut mâna, Părinte! Eu cred că mulți nu au curajul sincerității pentru că nu știu cum să se lupte cu patimile. Fie din cauză că nu au învățat de nicăieri, fie pentru că sunt prea orgolioși, atunci când conștiința îi mustră ei nu cred ceea ce spune aceasta despre ei înșiși. Eu asta am observat din lupta mea cu patimile mele, că adesea nu am vrut să mă văd în oglinda conștiinței, că alungam și alung mustrările conștiinței pentru că nu îmi vine să cred că sunt atât de „monstruos” precum îmi spune ea. Însă am învățat că toate lucrurile pe care nu vrem să le credem despre noi înșine, pentru că sunt urâte și abominabile (ca în romanele lui Dostoievski), se transformă treptat în păcate mari și grele. Căci pedeapsa pentru faptul că nu am vrut să ne credem desfrânați, spre exemplu, este aceea de a cădea exact în desfrânare. Ceea ce nu ne vine să credem despre noi înșine este viitorul păcat în care vom cădea cu sunet, cum zice Psaltirea.

    Vă mulțumesc foarte mult pentru această predică deschizătoare de minte acum, la început de post, și vă doresc și eu ca Dumnezeu și Preacurata să vă dăruiască tot binele sufletesc și trupesc și multă împlinire duhovnicească în tot ce faceți! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Andrei,

      mă bucur că receptați predica de față ca „deschizătoare de minte”. Însă eu cred că orice predică a mea de până acum a făcut același lucru: a pus adevărul în fața minților oamenilor, pentru ca să se privească ca într-o oglindă în el.

      Și aveți mare dreptate când spuneți că atunci când nu ne credem conștiința pe cuvânt, când nu luăm aminte la avertismentele ei, când ne credem „siguri” pe noi, cădem în păcatele de care „nu ne credeam capabili”. De aceea, eu nu cred că trebuie să ne credem „victorioși” în fața niciunei patimi, pentru că patima e un vulcan care se poate reactiva oricând. Atunci când nu vrem, patimile ne fac de rușine.

      Da, trebuie să ne ascultăm conștiința și predica Bisericii! Pentru că în contact cu teologia Bisericii conștiința noastră devine și mai clară și mai vorbitoare și mai benefică pentru mântuirea noastră. Pentru că e nevoie de o continuă trezire duhovnicească, de o continuă ieșire de sub patimi, pentru ca să vedem lucrurile și mai profund.

      Mă bucur că mi-ați scris aceste lucruri azi, în prima zi a lui martie, la predica de față. Pentru că simt că și dumneavoastră aveați nevoie de aceste cuvinte, pe care Dumnezeu m-a luminat să le spun azi. Vă doresc numai bine, domnule meu, și post cu pace în continuare!

  • E tot mai greu in societatea noastra de azi meschina si interesata ca cineva sa admire si sa laude pe altcineva dezinteresat fara ca sa aiba o relatie directa cu el. Din pacate asta e realitatea urata a lumii noastre. Si vedeti si sfintia voastra si simtiti cu durere ca sunt relativ putini cei care vin sa va multumeasca direct si cu sinceritate pentru toate cate faceti pentru Biserica Ortodoxa. Foarte multi au invatat si invata de la dumneavoastra dar nu-i lasa inima sa recunoasca sau „n-au profit” din recunostinta. daca nu pica si nu curge nimic nu le pasa de oamenii care ii educa duhovniceste. Binecuvantati, Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Luca,

      fiecare face ceea ce dorește cu viața lui. Asta nu înseamnă că nerecunoștința este „o virtute”.

      Însă, dacă oamenii nu apreciază demersul nostru, asta nu înseamnă că trebuie să așteptăm laude de la ei, pentru ca să facem ceva în viață. Ci eu muncesc zilnic în relația mea cu Dumnezeu, arătându-I Lui ceea ce scriu și nu oamenilor. După cum și rugăciunile mele, faptele mele, dorul meu după mântuire sunt în relația cu Dumnezeu și nu cu oamenii.

      Tocmai de aceea pe mine nu mă interesează în mod excesiv feedbackul imediat al oamenilor, ci, mai degrabă, mă interesează ca eu să fiu prezent în online și prezent cu lucruri valorice pe fiecare zi. Pentru că ceea ce faci pe fiecare zi se adună și ceea ce se adună, la un moment dat, e o realizare care impune respect oricui.

      Vă mulțumesc pentru prezență, domnule Luca, și vă doresc numai bine!

Dă-i un răspuns lui Andrei George Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *