Lună: aprilie 2025

Recenzia Prof. Ioan St. Lazăr la Teza Doctorală a Prof. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Leave a comment

Valentin Fusulan mi-a spus despre ea, iar când am fost împreună la Râmnicu Vâlcea am cumpărat cartea în care este inserată: Ioan St. Lazăr, Perspective antimiene, Ed. Praxis, Râmnicu-Vâlcea, 2023, 468 p.

Recenzia Prof. Ioan St. Lazăr se numește Gianina Picioruș: un demers monumental, la anul 2010, fiind între p. 60-62 ale cărții citate. Și autorul consideră că textul online este o formă extinsă a lucrării, însă eu, soțul și editorul ei, i-am publicat teza așa cum este. Lucru pe care l-am făcut cu toate tezele sale și ale mele. Pentru ca oamenii să vadă cum arătam noi atunci și nu o formă remaniată.

Profesorul Lazăr a primit textul cărții în 2017 de la Părintele Ștefan Zară. Și găsește că este cu totul remarcabilă partea privitoare la Opera Sfântului Antim și la Didahii. Remarcă anvergura profesională a autoarei și accentele interpretative curajoase, demonstrate pertinent. Multă documentare, o remarcabilă capacitate de sinteză, aducând reale contribuții.

Și sfârșește prin a spune: „Cartea Gianinei Picioruș satisface principiile docere, persuadere, delectare, însușite și din cercetarea operei marelui orator creștin Antim Ivireanul, fiind în același timp o bornă, de la anul 2010, în exegeza antimiană” (p. 62).

Multă sănătate și împlinire, Domnul Profesor Ioan St. Lazăr, și vă mulțumim frumos pentru prietenia dumneavoastră de conștiință!

Despre autorul recenziei:

Prof. Ioan St. Lazăr.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [162] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

7. Ascultă-L pe Fiul Său, când spune în mod limpede: „Nimeni [nu] poate să vină către Mine, dacă nu are să-l tragă pe el Tatăl”[1]. Iată: ai auzit glasul Domnului învățându-te cum Dumnezeu a adus fiarele neamurilor la Fiul Său, [fiecare] după fire[2], în Paradisul Bisericii[3]. Și iarăși zice: „pe care Mi i-ai dat Mie”, Tată, „ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat pe ei. […] Tot cel care a auzit de la Tatăl și a învățat [de la El], vine către Mine”[4]. Și „tot [cel pe] care Mi-l dă Mie Tatăl, către Mine va veni; și pe cel care vine către Mine nu am să îl scot afară”[5].

De aceea, fiarele neamurilor să fie credincioase; și apropiindu-se de Fiul prin Tatăl, să-L audă pe El zicând[6]: „pe cel care vine către Mine nu am să îl scot afară”[7]. Și: „Toate Mi-au fost date de Tatăl Meu”[8], „căci Tatăl Îl iubește pe Fiul și”[9] I-a dat „Lui putere [peste] tot trupul”[10]. Tatăl a zis: „Cere de la Mine” ca un Fiu, „și Îți voi da Ție”, ca zestrea Ta părintească, „neamurile” de fiare sălbatice, „moștenirea Ta și întru stăpânirea Ta vor fi marginile pământului!”[11].

Iarăși zic, fiarele neamurilor care sunt prezente înăuntru și ascultă cuvântul cel sfânt, să fie credincioase: nu vor fi scoase afară. Dacă iudeul vrea să audă cine a fost scos afară, pentru ca să intre fiarele, să-L audă pe Păzitorul Paradisului, care zice: „din răsărituri și apusuri” fiarele intră și se odihnesc „cu Avraam și Isaac și Iacov în Împărăția Cerurilor, iar fiii Împărăției”, evreii, au fost aruncați „în întunericul cel mai din afară”[12]. Căci pe cei care nu erau poporul Meu îi voi numi poporul Meu, iar sinagoga, care primise iertarea Mea, o voi numi neiertată[13].

8. Această argumentare, deoarece cercetează lucruri neobișnuite și uimitoare, este greu de crezut – nu numai pentru iudeu, dar chiar și pentru unii dintre credincioși. De aceea, ne simțim împinși să întărim expunerea noastră cu alte [exemple de] animale sălbatice.

Așadar, ascultă-l pe Noe în arcă, când Scriptura vorbește despre fiarele materiale și trupești. Ascultă cum Dumnezeu i-a dat lui porunca de a aduce fiarele și dobitoacele și păsările în arcă[14]. Asemenea, după potop, zice că ieșirea lor din arcă s-a petrecut împreună cu Noe[15].

Așadar, de ce, cu adevărat, acolo, în Paradis, a adus înăuntru acele fiare, ca și cum El ar fi devenit Păstorul și Cârmuitorul lor, dar nu le-a mai condus afară? Le-a lăsat pe ele înăuntru.

Acum, dacă iudeul, auzind acestea, este supărat și ridică obiecții, să aibă o clipă răbdare și va auzi spusa mea, arătând că nici femeia, nici cea numită „Viață”[16] nu a părăsit Paradisul – ci numai omul/ bărbatul, cu totul singur, cel care a intrat [venind] de afară[17]. Viața a fost plăsmuită în Paradis. Ea era originară de acolo. Ea nu a intrat de afară. De aceea, a rămas în/ pe locul ei, ca Viață dătătoare de viață celor [ființelor] vii, care au fost aduse la ea.

„Ce e aceasta?”, întreabă el. „Nu scrie că, după ieșirea lui Adam din Grădină, «Adam a cunoscut-o pe Eva, pe femeia sa»?”[18].

Așteaptă, omule, și nu te grăbi. Fii atent, și când am ajuns la pasajul alungării lui Adam din Grădină[19], poate că tu, o, iudeule, ai putea să-mi arăți unde scrie Scriptura despre ieșirea fiarelor sau despre ieșirea femeii. Căci a doua venire a lui Hristos nu s-a întâmplat încă. Dar nu îmi vei putea arăta aceasta, nici dacă aduci o mie de argumente. Așadar, omul/ bărbatul, care a venit întru ființă și a intrat de afară[20], a ieșit afară, acolo de unde venise. Dar femeia sa, Viața, a rămas înăuntru împreună cu cei vii[21], care odinioară erau numiți fiare și păsări – ca să le dea viață prin Pomul Vieții[22].

[1] In. 6, 44.

[2] Fiecare neam cu specificul său.

[3] Cf. Fac. 2, 19.

[4] In. 17, 6; In. 6, 45.

[5] In. 6, 37.

[6] Cf. In. 6: 44, 65.

[7] In. 6, 37.

[8] Mt. 11, 27.

[9] In. 5, 20.

[10] In. 17, 2.

[11] Ps. 2, 8.

[12] Mt. 8, 11-12; Lc. 13, 29.

[13] Cf. Rom. 9, 25.

[14] Cf. Fac. 6, 19-20.

[15] Cf. Fac. 8, 15-19.

[16] Cf. Fac. 3, 20.

[17] Cf. Fac. 3, 23-24.

[18] Fac. 4, 1.

[19] Cf. Fac. 3, 23.

[20] Cf. Fac. 2, 15.

[21] Cf. Fac. 3, 20.

[22] Cf. Fac. 2, 19.

Teologia predicatorială a Episcopului Sebastian Pașcanu [4]

Leave a comment

† Sebastian [Pașcanu], Episcopul Slatinei și Romanaților, Predici la duminicile de peste an, Slatina, 2011, 342 p.

*

Autorul susține erezia că „Dumnezeu nu creează sufletele din nimic, ci dimpotrivă din ființa părinților și strămoșilor lor și din darul Său”, p. 235. Poporul român are păcatele sale, dar nu avem „păcatul intoleranței sau al terorizării minorităților”, p. 248; avem modele mioape, dar nu vrem să ne privim în Oglinda cea adevărată, în Hristos Domnul, p. 276.

Rugăciunea fariseului se transformă într-o judecare aspră a celorlalți, p. 283; „Judecata nu este doar universală și dreaptă, ci și definitivă”, p. 297, pentru neamul omenesc; e nevoie de credință faptică, de credința care se exprimă prin faptele evanghelice, p. 298; trebuie să „ne recunoaștem condamnabila autosuficiență în care ne complăcem adeseori”, p. 299.

Trebuie să ieșim din „Creștinismul nostru prea comod”, pentru a ieși „în întâmpinarea celor care au nevoie de noi”, p. 299; „postirea trebuie făcută și cu mintea, cu rațiunea, dar și cu simțurile noastre”, p. 304; păcatele noastre stau în spatele bolilor noastre, p. 313; rugăciunea minții e o rugăciune pentru orice clipă, p. 314.

Judecata lui Dumnezeu va fi o recunoaștere a stării noastre interioare, p. 319-320; unii își inventează probleme și păcate pentru a nu-și mărturisi realele lor probleme și păcate, p. 326.

Autorul nu se apropie pe cale filologică și nici patristică de Dumnezeiasca Scriptură și de cultul Bisericii, ci vede totul într-o notă expozitivă, personală. E, cel mai adesea, distant interior față de audiență, dar și năvalnic la subiecte sensibile, necoborând profund în tematica zilei, deși ar putea să o facă. Folosește un limbaj accesibil, utilizează ediția sinodală a Scripturii, are apetență pentru sublinieri memorabile, dar e tributar aproape cu totul modului în care se predica în secolul trecut. Limbajul e de secol 20, temele sunt actuale, dar netratate în termenii prezentului. Probabil se teme să vorbească în mod direct, ca în viața de zi cu zi, pentru ca să nu fie interpretat greșit.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [161] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

6. Cu adevărat este cu putință a auzi și a ne minuna de înțelepciunea Duhului Sfânt. În același fel în care se vorbește despre zidirea lui Adam, tot la fel se vorbește despre zidirea fiarelor sălbatice. Este scris: Să facem om după chipul Nostru[1]. Este întreaga Treime care zice laolaltă: „Să facem”. La fel și aici zice: „Nu [este] bine a fi omul singur. Să-i facem lui ajutor pentru el”[2]. Adică: plăsmuit de Dumnezeu.

Cine este acest ajutor plăsmuit de Dumnezeu? Ascultă: „Și încă a zidit Dumnezeu din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului”[3]. Acesta este ajutorul. Aceasta este turma[4], aceasta este cireada[5]. Biserica noastră, a fiarelor și a animalelor, este acest ajutor. Când Dumnezeu a zis „Să-i facem lui ajutor pentru el” [6], îndată El a așezat un astfel de ajutor de Dumnezeu plăsmuit.

Când, pe de-o parte, El, care a fost [mai apoi] născut din pământ, îl face pe Adam născut din pământ și asemenea Sieși după fire[a omenească][7], textul vorbește despre Biserica Sa ca o grădină și o livadă de pomi[8]. Când, pe de altă parte, El o face pe cea numită „Viață” (Ζωή)[9], deodată El plăsmuiește făpturile vii (ζῷα) ca [fiind] Biserica, care împărtășesc numele ei și viața. Cel născut din pământ împărtășește spița Sa cu cei care au venit din pământ; iar Viața aparține și este proprie ființelor vii.

Adam a venit întru ființă înaintea femeii[10], pentru că Dumnezeu Cuvântul a fost înaintea Bisericii, mai înaintea veacurilor, fără de început, necreat și în afară de timp. Apoi El a plăsmuit animalele înaintea Evei, care este numită „Viață”[11], pentru că neamurile, care semănau cu fiarele sălbatice, au fost mai înainte[a Bisericii]. Și astfel, în veacul din urmă, Biserica a fost adunată din ele[12]; iar în mijlocul ei, Dumnezeu Tatăl[13] le-a adus pe ele la al doilea Adam, Hristos[14], să vadă cum le va numi[15].

[1] Cf. Fac. 1, 26.

[2] Fac. 2, 18.

[3] Fac. 2, 19.

[4] Cf. Zah. 13, 7; Mt. 26, 31; In. 10, 16; I Cor. 9, 7.

[5] Cf. Is. 60, 5-6.

[6] Fac. 2, 18.

[7] Cf. Fac. 2, 7.

[8] Cf. Fac. 2, 8-9.

[9] Cf. Fac. 2, 21-22; 3, 20.

[10] Cf. Fac. 2: 7, 21-22.

[11] Cf. Fac. 2: 19, 21-22.

[12] Cf. I Petr. 1, 20.

[13] Cf. Ef. 1, 3; Col. 1, 3.

[14] Cf. I Cor. 15, 45.

[15] Cf. Fac. 2, 19.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [160] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

4. Privește, o, iudeule, și vezi în sfârșit! Nu rămâne orb până la capăt! „Fiarele”, intrând „sub umbră” [adăpost] (cum zice Iov)[1], au intrat și nu au mai ieșit. „Căci fiarele cele sălbatice” trăiesc „în pace” cu Dumnezeu[2], care zice: „Mă va binecuvânta [vor binecuvânta] pe Mine fiarele câmpului, sirenele [σειρῆνες] și fiicele vrăbiilor”[3], „că[ci] ale Mele sunt toate fiarele câmpului”[4] și „cunoscut-am toate păsările cerului”[5].

Destupă-ți urechile! Nu fi surd ca o aspidă, care nu ascultă glasul meu, în timp ce îți cânt[6]. Fiară sălbatică, spun acestea pentru tine. Fiară sălbatică, cânt imne pentru tine. Fiară sălbatică, vreau să te îmblânzesc pe tine pentru Dumnezeu și să te fac blând ca o oaie. Nu îți este rușine, spune-mi, că Dumnezeu a dus în Grădina Bisericii pe leu și pe leoaică, pe urs, pe leopard, pe balaur, aspida, lupul și măgarul sălbatic[7]? Acolo, ele sunt hrănite și desfătate întru bucuria fiecărui rod frumos. Sunt fericite și se satură din pomul vieții[8], pe când tu stai afară, tu, care ești una din oile lui Dumnezeu, care odinioară erai fiu adevărat, întâiul-născut. Fiarele sălbatice au fost îmblânzite și au intrat întru curtea Lui. Dar tu, care ar fi trebuit să fii păstorul lor, ai ajuns mai sălbatic decât o fiară.

Privește! Dumnezeu a dat un semn că ei, care au fost făcuți de El a doua oară și au fost duși în Grădină la Adam, sunt neamurile păgâne: i-a numit pe ei „fiare”. Dumnezeu a zis, prin povestitor: „Și încă a zidit Dumnezeu din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului și le-a adus pe ele la Adam”[9].

Nu e minunat să cugeți despre toate acestea? Dumnezeu nu poate fi văzut, înțeles, nici apropiat de Heruvimi și Serafimi[10]. Toate Puterile noetice/ cugetătoare, cu frică și cutremur, Îl slăvesc pe El[11]. Niciun om nu L-a văzut pe El[12]. Nimeni nu poate să vadă fața Sa și să trăiască[13]. El este mai presus de Ceruri și El este mai presus de orice orânduire și putere[14], pentru că El este foc mistuitor[15]. Și totuși El a luat rangul de slujitor, rândașul/ grăjdarul cailor. A dus de mână nu numai caii, ci și urșii, lupii și cămilele. Și, ca o slugă, le-a adus pe ele la Adam[16]. A vrut să vadă cum le va numi Adam. El care, ca Dumnezeu, cunoaște toate mai înainte de nașterea lor[17]. El care „numără mulțimile stelelor și tuturor dintre ele numele lor le cheamă”[18]. El care a dat tuturor făpturilor Sale numele lor, după vrerile Sale.

5. Evreii care sunt atenți numai la sensul literal al Scripturii sunt bolnavi în această privință și sunt uciși de literă[19]. Dar tu, o, preadumnezeiesc Paradis, Biserica lui Dumnezeu, sădită de Dumnezeu, mergi pe drumul cel bun și drept împreună cu Pavlos. El a privit în Paradis și este cetățean al Paradisului[20]. Ascultă-l pe el când zice: „toate cele [care sunt] în ceruri și cele de pe pământ”[21] Îl arată pe Hristos și Biserica[22].

Așadar, acestea fiind spuse, Dumnezeu nu a adus cele dintâi turme/cirezi vii [de animale], care au venit întru ființă prin poruncă[23], întru Paradis, la Adamul duhovnicesc, Hristos[24]. Căci ele erau un chip/ tip al poporului evreu. Ci mai degrabă ne-a adus pe noi, cel de-al doilea popor [al Lui]. Iar noi nu eram singuri: erau alături păsările cerului[25], credincioșii născuți din apă și din Duh[26].

[1] Iov 37, 8.

[2] Iov 5, 23.

[3] Is. 43, 20.

[4] În LXX: „crângului”.

[5] Ps. 49, 10-11.

[6] Cf. Ps. 57, 5-6.

[7] Cf. Fac. 2, 19.

[8] Cf. Fac. 2: 9, 16.

[9] Fac. 2, 19.

[10] Cf. Is. 6, 2; Iez. 10: 1, 18-20.

[11] Cf. Dan. (Teod.) 7, 10; Evr. 1, 14.

[12] Cf. I Tim. 6, 16.

[13] Cf. Ieș. 33, 20.

[14] Cf. Ps. 107, 5; Ef. 1, 21.

[15] Cf. Deut. 4, 24; 9, 3; Evr. 12, 29.

[16] Cf. Fac. 2, 19.

[17] Cf. Sus. 35a.

[18] Ps. 146, 4.

[19] Cf. II Cor. 3, 6.

[20] Cf. II Cor. 12, 2-4.

[21] Col. 1, 16.

[22] Cf. Ef. 5, 32.

[23] Cf. Fac. 1, 24-25.

[24] Cf. Fac. 2, 19; I Cor. 15, 45.

[25] Cf. Fac. 2, 19.

[26] Cf. Fac. 1, 20-21; In. 3, 5.

Sermon at the 2nd Sunday after the Resurrection of the Lord [2025]

Leave a comment

Hristos is risen!

My beloveds[1],

man’s great desire is to see God, the One who created everything. For the man was created by God as a seer of God, as a communional of Him, as a dialogue partner with God. And that is precisely why man needs to see the One who created him and with Whom he spoke from the beginning. And Saint Tomas, when he wanted to see the Lord, he wanted to see the One with Whom he had an intimate relationship, the One he knew, because the One, the Iisus with Whom he spoke and was crucified, the One he wanted to see alive[2].

The children want to see their parents, the husband wants to see his wife, the lover wants to see his girlfriend, because to see the other means to be with him. The sight of the other is not distance, but closeness. And we talk, we keep talking to each other, so that we get closer and closer to each other, because getting closer and closer means knowing and loving each other more and more. And the love is the most intense and fulfilling closeness, because it is knowledge, it is profound touch, it is tranquility, it is abyssal fulfillment[3].

Whoever believes in God knows that the faith is abyssal. For the faith is not only boundless trust in God, but also inner feeling of Him through His grace. When God penetrates you through His glory, touching you in your mind, in your heart and in your whole person, He reveals Himself to you as your Lord, as the One who rules over you. And you let yourself be continually changed by Him, by your Lord and God, because His glory shows you all the things of your salvation. And you no longer resist God with anything, but always seek to do His will[4].

And we read God’s theology, His revelation to His Church, in order to continually learn what to do with our lives. For the theology encompasses the continual perfection of our person. And God continually reveals Himself to His Saints and, through them, teaches His Church, because He works His things through His Saints. And the Saints are our Teachers, those who teach us the theology of life, the theology of salvation, the theology of perfection, and, living it, theology becomes our own life and fulfillment[5].

The crucified and resurrected Lord, the One full of glory, appeared from time to time to His Holy Apostles, in order to assure them that He is alive. And if He is alive, then they will also be alive in Him, because He will fill them with the glory of the Holy Ghost at Pentecost. The Cross is connected to Resurrection, but also to Pentecost. Because the risen Hristos goes to the Father to send the Ghost into His Holy Apostles through His glory. But when the Holy Ghost fills the Holy Apostles with His glory, they are filled with the glory of the entire Trinity. Because the glory of the Ghost is also of the Father and the Son. And every believer is a dwelling place of the triune God, because our triune God dwells in each of us through His glory[6].

But in order to be God’s dwelling place, you must believe in all of His. The dogmas of the Church are the will of God with us. Not knowing the theology of the Church means being blind, and denying His theology means committing spiritual suicide. Because believers must be filled with all of His theology in order to be filled with His glory. For, at Pentecost, the Holy Ghost came down by His glory in those who were full of theology, in those who were waiting for the salvation of God and not in all those who were in Jerusalem[7].

Because the glory of God descends in the one who knows Him intimately and always does His will. His glory descends in those who have a real relationship with Him and who obey Him. Because the presence of God’s glory in us is for our continual sanctification[8].

Saint Tomas the Apostle wanted to entrust himself internally to His Resurrection and received this great gift from the Lord. His request was full of love. But He also entrusted us, in some specific way, about Him that He is alive. That is why we also know how important His entrustment is in our lives. But those who have not received a sign from Him are in search, in inner flounder. And they must always ask from Him for His mercifulness, His entrustment, His mercy[9].

Much growth in all that you do, my beloveds! For the Lord strengthens us in every good thing. And we must always trust in Him, because He will guide us to all the truth and to the divine life. Amin[10]!

[1] Started at 10.44, in the Great Thursday, on 17 april 2025. Sun, 15 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, marea dorință a omului e să Îl vadă pe Dumnezeu, pe Cel care a creat toate. Căci omul a fost creat de Dumnezeu ca văzător de Dumnezeu, ca un comunional al Lui, ca partener de dialog cu Dumnezeu. Și tocmai de aceea omul are nevoie să Îl vadă pe Cel care l-a creat și cu Care el a vorbit dintru început. Iar Sfântul Tomas, când a vrut să Îl vadă pe Domnul, a vrut să Îl vadă pe Cel cu care avea o relație intimă, pe Care Îl cunoștea, căci pe Acela, pe Iisus cu Care El a vorbit și a fost răstignit, pe Acela voia să Îl vadă viu.

[3] Copiii vor să își vadă părinții, soțul vrea să își vadă soția, iubitul vrea să își vadă iubita, pentru că a-l vedea pe celălalt înseamnă a fi cu el. Vederea celuilalt nu e distanță, ci apropiere. Și noi vorbim, tot vorbim între noi, pentru ca să ne apropiem tot mai mult unii de alții, pentru că a ne apropia tot mai mult înseamnă a ne cunoaște și a ne iubi tot mai mult unii pe alții. Și iubirea e cea mai intensă și împlinitoare apropiere, pentru că e cunoaștere, e atingere profundă, e liniștire, e împlinire abisală.

[4] Cine crede în Dumnezeu știe că credința e abisală. Căci credința nu e doar încredere fără margini în Dumnezeu, ci și simțire interioară a Lui prin harul Său. Când Dumnezeu pătrunde în tine prin slava Lui, atingându-te în mintea, în inima și în toată persoana ta, El ți Se revelează ție ca Domnul tău, ca Cel ce te stăpânește pe tine. Și tu te lași schimbat continuu de El, de Domnul și Dumnezeul tău, pentru că slava Lui îți arată toate cele ale mântuirii tale. Și tu nu te mai împotrivești lui Dumnezeu cu nimic, ci cauți mereu să faci voia Lui.

[5] Și noi citim teologia lui Dumnezeu, revelarea Lui față de Biserica Sa, pentru ca să învățăm continuu ce să facem cu viața noastră. Căci teologia cuprinde desăvârșirea continuă a persoanei noastre. Și Dumnezeu Se revelează Sfinților Lui continuu și, prin ei, învață Biserica Sa, pentru că El lucrează prin Sfinții Lui cele ale Sale. Și Sfinții sunt Profesorii noștri, cei care ne învață teologia vieții, teologia mântuirii, teologia desăvârșirii și, trăind-o, teologia devine propria noastră viață și împlinire.

[6] Domnul Cel răstignit și înviat, Cel plin de slavă, S-a arătat din când în când Sfinților Săi Apostoli, pentru ca să îi încredințeze că El este viu. Și dacă El e viu, atunci și ei vor fi vii întru El, pentru că El îi va umple pe ei de slava Duhului Sfânt la Cincizecime. Crucea se leagă de Înviere, dar și de Cincizecime. Pentru că Hristos Cel înviat merge la Tatăl pentru a-L trimite pe Duhul în Sfinții lui Apostoli prin slava Sa. Dar când Duhul Sfânt îi umple pe Sfinții Apostoli cu slava Lui, ei sunt plini de slava întregii Treimi. Pentru că slava Duhului este și a Tatălui și a Fiului. Iar fiecare credincios este un locaș al Dumnezeului treimic, pentru că Dumnezeul nostru treimic locuiește în fiecare dintre noi prin slava Lui.

[7] Dar pentru ca să fii locașul lui Dumnezeu trebuie să crezi în toate cele ale Sale. Dogmele Bisericii sunt voia lui Dumnezeu cu noi. A nu cunoaște teologia Bisericii înseamnă a fi orb, iar a nega teologia Lui înseamnă a te sinucide sufletește. Pentru că cei credincioși trebuie să se umple de toată teologia Lui pentru ca să fie plini de slava Lui. Căci, la Cincizecime, Duhul Sfânt S-a coborât prin slava Lui în cei care erau plini de teologie, în cei care așteptau mântuirea lui Dumnezeu și nu în toți cei care erau în Ierusalim.

[8] Fiindcă slava lui Dumnezeu coboară în cel care Îl cunoaște pe El în mod intim și face mereu voia Lui. Slava Lui coboară în cei care au o relație reală cu El și care ascultă de El. Pentru că prezența slavei lui Dumnezeu în noi e pentru sfințirea noastră continuă.

[9] Sfântul Apostol Tomas a vrut să se încredințeze interior de Învierea Lui și a primit de la Domnul acest mare dar. Cererea lui a fost plină de iubire. Dar și pe noi ne-a încredințat, în vreun fel anume, despre El că e viu. De aceea și noi știm cât de importantă e încredințarea Lui în viața noastră. Dar cei care n-au primit semn de la El sunt în căutare, în zbatere interioară. Și trebuie să ceară mereu de la El îndurarea Lui, încredințarea Lui, mila Lui.

[10] Mult spor în tot ceea ce faceți, iubiții mei! Pentru că Domnul ne întărește în tot lucrul cel bun. Și trebuie să ne încredem mereu în El, pentru că El ne va călăuzi spre tot adevărul și spre viața cea dumnezeiască. Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [159] (partea a doua)

Leave a comment

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

2. De această părere a fost Evstatios, care a fost un mare Teolog, propovăduitor de Dumnezeu insuflat, Mucenic și învățătorul de frunte al Sinodului de la Nicea. Mă încred în el și îl urmez ca pe un păzitor ales de Dumnezeu. Acest Părinte a zis:

„În multe locuri, este cu putință a discerne deosebirea și unicitatea acelor animale și păsări. Mai întâi, prin acest cuvânt: «Și încă a zidit Dumnezeu din pământ»[1]. Nu aflăm în prima creație nimic zidit/ plăsmuit de Dumnezeu, în afară de om. Și mai ales [vezi deosebirea] prin cuvântul «și încă». [Prin acesta,] Scriptura arată că unele animale și păsări, deosebite de cele dintâi, sunt profețite aici. Căci nu s-a scris că păsările cele dintâi au apărut din pământ, ci din ape. Dar acestea de aici se nasc din pământ. Sau, mai degrabă, sunt plăsmuite de Dumnezeu cu înseși mâinile Sale și nu sunt poruncite să vină întru ființă.

Așadar, zice că toate păsările și toate fiarele sunt acum plăsmuite de Dumnezeu. Aceasta nu ne dă nouă vreun prilej să spunem că o parte s-au născut mai devreme și o parte acum”[2].

De aceea, în acest fragment, Dumnezeu nu poruncește nimic despre mâncarea semințelor. Cei care intră acum în Grădină nu mănâncă iarbă[3], ci mai degrabă din „tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare”[4], mai cu seamă din pomul vieții, Hristos, care dă viață acestor vieți[5].

Astfel, este necesar să zicem că fie aceste fiare sunt popoarele care au fost aduse în Biserică de Dumnezeu, fie că Paradisul există astăzi ca un țarc pentru cai, un adăpost pentru cămile și ca o podgorie.

3. Nu răspunde împotrivă! Căci chiar dacă ești încăpățânat, nu poți dovedi că aceste fiare sălbatice au ieșit din Grădină – nu din acea zi în care Dumnezeu le-a adunat pe ele împreună și le-a condus înăuntru[6]. Dacă ai fi avut ochi și vălul neînțelegerii nu ți-ar fi înfășurat fața, ai fi văzut: cu condiția să fi dorit[7].

Fiarele câmpului, fiind adunate împreună, au fost aduse înăuntru de Dumnezeu[8], la Adamul duhovnicesc[9]. Dumnezeu a condus înăuntru pe leoaica haldeie, pe ursul persan și pe leopardul macedonean [grec]. (Chiar și Daniil s-a referit la neamuri ca la astfel de fiare sălbatice, pentru tine[10].) Și nu numai acestea, ci și elefanții din Etiopia, balaurii/ șerpii Tivaidei [din Teba], aspidele Egiptului, leii Babilonului, lupii Arabiei, struții și măgarii sălbatici ai Chirineosului[11]. Și toate aceste fiare sălbatice sunt acum crescute ca o singură turmă în Biserică, cea care este „ajutorul” [Adamului duhovnicesc, al lui Hristos].

[1] Fac. 2, 19.

[2] Cf. M. Spanneut, Recherches sur les écrits d’Eustethe d’Antioch (Lille, 1948), Fragmentum 85.

[3] Cf. Fac. 1, 30.

[4] Fac. 2, 9.

[5] Cf. I Cor. 15: 22, 45.

[6] Cf. Fac. 2, 19.

[7] Cf. II Cor. 3: 13, 15.

[8] Cf. Fac. 2, 19.

[9] Cf. I Cor. 15, 45.

[10] Pentru ca tu să înțelegi.

Cf. Dan. 7, 4-6.

[11] Cf. Amv. 1, 8; Sof. 3, 3.

1 2 3 … 5