Etichetă: Vasile Voiculescu

Articolul de față este un post-scriptum la o serie de analize pe care le-am publicat la nivel online despre poezia lui Vasile Voiculescu.

Nu am discutat atunci despre Sonetele închipuite pentru că intenția noastră a fost să abordăm poezia tradiționalistă…

În ceea ce privește Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, acestea cu greu pot fi catalogate, reprezentând o creație care iese din tiparele poetice ale secolului în care a scris Voiculescu.

Nici nu intenționăm (cel puțin nu acum) să inițiem un demers exegetic pe seama lor.

Am dori deci să adăugăm doar câteva cuvinte la cele ce am afirmat anterior…

Mai precis cu privire la rațiunea conceperii lor, care ni se pare totuși a fi conexă cu tipul de poezie, tradiționalistă și religioasă, pe care a abordat-o autorul nostru.

Chiar și ignorând momentan opinia lui Bartolomeu Anania, care considera că e vorba de poezie mistică, în care poetul doar imită stilul lui Shakespeare, adoptând, de fapt perspectiva din Cântarea Cântărilor…credem totuși (fără o imersiune în adâncimi abisale) că Sonetele închipuite sunt o formă de asceză poetică.

E cert că Voiculescu a dorit un turnir cu marele Brit, cu geniala acvilă a Nordului, cum îi spunea Eminescu. Dar credem de asemenea că eforturile sale de a-și clasiciza poezia stau în strânsă legătură și cu lupta de a-și învinge erotismul/concupiscența.

Vasile Voiculescu a zăbovit îndelung, în războiul cu Eros, asupra analizei multiplelor forme ale zbuciumului erotic, cuprinzând o gamă foarte variată de sentimente și de trăiri, o psihologie/patologie complicată. A reușit să le raționalizeze și cu ajutorul literaturii și, după cum aceste sonete o indică, inclusiv al lui Shakespeare.

A studiat fără îndoială, cu o pasiune de medicinist, această întreagă simptomatologie erotică (presupunând un complex de reacții și comportamente, care pot fi socotite diverse, imprevizibile și paradoxale), deopotrivă în literatură și în sine însuși.

Sonetele închipuite sunt o probă de virtuozitate poetică rară, prin care caută nu doar performanța artistică și afirmarea geniului, ci și să își sublimeze erotismul ardent.

E o problemă pe care am observat că cei ce subliniază religiozitatea lui Voiculescu o cam evită…

Asceza și-a desăvârșit-o Voiculescu, cel mai probabil (la un nivel personal, desigur) în închisoare…dar sonetele sunt anterioare acestei…etape duhovnicești.

Își sublimează, deci, erotismul, prin aceste sonete (de fapt, în toată creația), într-o formă de mare finețe a meșteșugului poetic: expresie ce reprimă cuvântul necizelat al vulgarității și îi forjează sentimentele și determinarea lăuntrică.

Ultimele sonete reprezintă un exercițiu de clasicizare în plan poetic/intelectual și de asceză în plan spiritual, echivalent cu o muncă trudnică (la care, de altfel, și face trimitere în versuri).

Trudnică, pentru că a te lua la întrecere cu Shakespeare – pe care romanticii îl considerau un geniu aproape intangibil al poeziei – este un demers care pretinde fără îndoială un efort considerabil, poetul concentrându-și toate energiile în această dublă asceză, în plan spiritual și artistic.

Scopul a fost acela de a…pune în repaus atât patima erotică, cât și patima poetică.

Desigur, un exercițiu ascetic înțeles și practicat într-un mod particular.

Pentru a învinge, trebuie să lupți să înțelegi. Nu poți să învingi ceea ce nu înțelegi.

Asceza adevărată nu înseamnă reprimare brutală a instinctualității, ci o depășire a ei în urma unei căutări obstinate să cunoști, să înțelegi, ca să poți…să lași în urmă.

Experiența lui Vasile Voiculescu, exprimată în aceste sonete printr-o fantezie, încercând masca lui Shakespeare, nu se reduce însă doar la o pastișă genială, ci este una…dramatică/gravă, îl planul experienței lăuntrice, spirituale.

În ultima perioadă de existență și de creație, pare că se mai limpezesc apele: În vârful copacului tău sunt o floare /…/ Slavă ție că n-am rămas în temnița humii, / Ci slobodă, spre cer, înfloritoare, / Inima mea nu mai întârzie (Doamne).

Nu-i sunt necunoscute exigențele ascetice și nici consecințele lor duhovnicești, așa cum nu-i erau nici lui Arghezi sau altor poeți interbelici, mai ales că Nu e un jind, ci-o aspră strădanie neștearsă, de-o viață: Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârșirea, /…/ O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, / O luminare-n sine mai pură ca iubirea (Babel).

Căderea din înalturi e tot zbor când aceste repetate căderi întrețin ardoarea urcușului spre ceruri: În pofida necredinței mele cred în tine, / Împotriva voinței mele mă nevoiesc /…/ Numai prin siluiri spre dincolo de sine / Fierul se transfigurează în avion ceresc (Zbor).

Liniștea de veci are alte conotații decât înțelesul ei literal: Ci-n van aștepți răsplata viitoare / Ca o odihnă după un sfârșit. / Nu, nemurirea nu este o stare, / Ci o lucrare fără de sfârșit (Nemurirea).

Poezia e destinată să fie hrană zburătoarelor împărăției tale (Doamne). Altădată consideră că ce era mai de preț din făptura sa a convertit în diamante strânse-n poezie pe care tot timpul ți le-am pus [lui Dumnezeu], prinoase, la picioare (Minerul).

De la oameni primește un munte de obidă și de nemângâiere și rar de la cineva o lumină și mai rar o tăcere… (Povara), care să fie ascultare înțelegătoare și nu o acuză.

Durerile fizice îl apleacă spre adâncul pocăinței, într-o rugăciune (Jelanie) către Maica Domnului:

Strig necontenit doar să m-auză
Fecioara Maică glicofiluză.
Îndură-te, ajutătoare sfântă,
Chinuri mă seacă, dureri mă zvântă,
Pentru dulcele prunc ce strângi la sân
Nu te uita că sunt un hapsân.
Urlu; nici eu nu știu ce mă doare,
Sufletul nu mi se mai ține-n picioare
Mi-a pocit gura, mâna, fapta vie,
Lăuntrica paralizie;

Nu mi-am dus crucea măcar în ceasuri grele,
Acum zac răstignit de păcatele mele…

De ce nu mi-a rămas inima floare
S-o rup, să ți-o așez la picioare?
Inima mea prinsă-n negrele zăbrele
Nu mai zvâcnește din ea sânge, ci bale.
Strivește-mă sub talpă cu pedeapsa blândețelor tale.

Elanurile cosmice (în descendență eminesciană) se unesc cu dorul mistic și al transcendenței:

Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopții cu cozile-n stele.
…Scuturați-mă, vânturi mlădii ori haìne /…/
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Într-o pală de parfum, Doamne, până la tine,

ca să poată spune că a văzut cerul și a sărutat lumina (Doamne).

Pământul acesta este numai tindă cu lespezi puține și se îndreaptă către dulcea-mpărtășire a-ntreg Cosmosului cu Tine (Liturghia cosmică). Încercând smulgerea din orice lege-a robiei universale vrea să atârn numai de frumusețea Puterii Tale, / Neclintitule, / Atotstătătorule Centru (Centrul eternei gravități).

Sau, în poemul Vorbesc și eu în dodii:

O, Doamne sfânt, vorbesc și eu în dodii… :
Când te cobori să priveghezi prin zodii
La rânduiala turmelor de stele,
Ia seama și la laudele mele,
Primește-mi fumul jertfei de mirodii…

Pitic, pe cea mai scundă din planete,
N-am spart vreun veac cu tunuri și bătăi…
Poate mă știi…, sunt faur de sonete,
Și-mi ațintesc, pe ritmuri îndelete,
Urechea inimii la pașii tăi…

Oamenii sunt bătrâne palimpseste (Făurăria toamnei): adevărate romane umblătoare, la care ei singuri scriu și rescriu cu propriile decizii de viață.

Amorul este desemnat mai departe ca inamicul aspirației sale spirituale: Se-nalță mine vechiul inamic, / Ereditarul dor de nemurire (Dor de tinerețe) – unde nemurirea este înțeleasă aici ca existență mai departe prin reproducere și transmitere de zestre genetică.

Metafora poetică ascunde cu greu notația aproape naturalistă a ardorii senzuale/ sexuale în Crăiasa de zăpadă, Dor de tinerețe, Fericitul gâde, etc. Macedonski mai are uneori versuri triviale precum acesta: Aștepți să cazi sub paloșul plăcerii (Fericitul gâde). Ion Barbu încerca să le sterilizeze potența lubrică prin stilistica poetică specială, prin limbajul/ mesajul abrupt, ocult și eliptic. Nici Eminescu nu ezita uneori să conceapă versuri tari (fără aluzii anatomice pronunțate), dar…în manuscris.

Despre limba română, Voiculescu poate spune că gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale (Grai valah).

Expresia sihlele sihastre (Iarna în odaia cu scoarțe oltenești) mă face să mă întreb – dincolo de aliterația intenționată – asupra unui posibil etimon comun al celor două cuvinte. Această relație nu este menționată (vezi Al. Ciorănescu, DER, București, 2007, p. 714), dar sihaștii aparțin sihlelor, cel mai adesea.

Așteaptă moartea ca pe o primăvară (M-apropii de sfârșit). Dar: Ce greu să treci din carne iar în eternitate! (Mântuire). Și declamă dostoievskian: Nu este mântuire decât prin frumusețe!

Nuanțe noi ale pastelului hibernal, cu resemnificări neașteptate, apar în Sonata iernii: Sub patrafirul iernii închide ochii țara. // Se-nchină-n crivăț, codrii sleiți de spovedanii…De fapt, frigul și înghețul/ gerul îi reverberau și lui Alecsandri semnificații ale sacralității (vezi poezia Miezul iernei), dar într-o altă tonalitate.

Între altele, Voiculescu se dovedește și un poet al anotimpurilor, sensibil la schimbările de decor ale vremii și ale timpului, deopotrivă…(patina climaterică se depune în straturi peste palimpsestul timpului).

Îți lași pe rând lumina și te dezbraci de umbră: îți lași lumina a ceea ce ai fost printre oameni și te dezbraci de umbra vieții, pregătindu-te pentru moarte: Aștepți mai nou ca roua în drumul dimineții, / Să vie păsări sacre să-ți ciugulească ochii…(Stelă funerară).

Din corporalitatea, din înțelesul pătimaș al erosului, încearcă să extragă tiparul formelor eterne ale frumuseții: Te înalț din carne, frumusețe pură; / Te desprind din coapse moi, desăvârșire; / Viu sosești la mine dincolo de fire, / Zâmbet al veciei sprijinit pe-o gură (Te înalț…).

Iubirea e împletită cu moartea, cumva are în ea presimțirea și tăria morții: Până-n fund Tristian bău pe Isolda (Tristan și Isolda). Știe aceasta cel ce a trecut prin primăveri înveninate / De toate sucurile iubirii. Încât: Acum cer îndelung / Pleoapele vremii oarbe să cadă, / Până-n fundul somnului s-ajung (Tristețe).

Tentația arșiței tinereții și a Zburătorului nu se ostoiește: Mă bântuie iar lungi tristeți de domn. Dar: Mă plec și cat izvoarele de somn (Versul).

Uneori acceptă dominația condiției sale materiale, deși e vorba de o carne spiritualizată: Fugarul suflet se-ntoarce acasă. / Carne, primește-ți lunatecul domn, / Fii slugă vicleană, suavă mireasă /…/ Și-ncleie-l cu mierea ce lâncedă-ți zace / În cele cinci simțuri schimbate-n prisace. // Ca-n dulcea ta raclă să uite ce-l doare, /…/ Dă-i carne vrăjită și apoi tu, carne, / Preschimbă-te-n plumb și dă-i somn (Vraja).

Somnul vine ca o contrapondere a tiraniei vitaliste a trupului. Din încleștarea/ agonia aceasta de mulți ani, vor răsări bijuteriile lui poetice, sonetele…

Știind, deci, că Ne-am altoit sălbaticei materii / Și creștem, toți, afară de mister, se răscoală împotriva acestei dominații: Purtăm în mâini o torță fumegândă, / Cu care punem veacurilor foc (Lunaticii).

Se va întoarce de la râvna pentru arzuia carne dolofană și pentru truncheșa iubire pământească (Plugărie) la: întâia dragoste /…/ Doamne, tu… (Întâia dragoste).

Lexical, se păstrează în contingența unui vocabular de extracție joasă (aproape argotic) – în poemul Tâlhar –, în sfera aceleiași opțiuni poetice argheziene, atunci când are de făcut declarații grave, precum este aceea că nu Îl caută pe Dumnezeu pentru frumusețea Raiului sau pentru nemurire, ci din iubire pentru El: Doamne, numai dragostea ta aș fura…

O asemena afirmație numai sfinții cei mari cutează să o facă și nu e de mirare că Arghezi și Voiculescu preferă, în asemenea cazuri, haina umilinței poetice și a disimulării într-un limbaj al periferiei.

Se simte fereastră lumii spre neant (Fereastra) – unde neantul poate fi un material al potențelor/ latențelor.

Poetul se află într-o constantă agonie interioară între suflet și trup și se exprimă destul de transparent atunci când vorbește despre demoni prinși în zăvoarele spermii (Trupul, cetate a timpului).

Treptat, însă, încep a se limpezi alte zări. Este exact ceea ce comunică titlul unui nou volum: Întrezăriri (1939).

Poemul Androginul implică (pentru prima dată) teme ocurente și în lirica barbiană  (exhibate acolo ca o retorică a echilibrului între nordul minții polar și sudul afectiv senzual) și sub o formă poetică similară: Țin cumpăna-ntre suflet și-ntre carne /…/ Prefigurez un gând zeiesc al lumii / Ce-și dibuie pe forme bucuria / Și răsădește-n moliciunea humii / Tăria tainei mele, fecioria.

Sigur, taina fecioriei nu este un subiect barbian, sau poate doar în înțelesul fecioriei intelectuale.

Lupta cu carnea se profilează ca o temă fundamentală a poeziei sale – pentru că, până acum, am urmărit mai degrabă o alternanță a temelor erotice cu cele spirituale/ religioase și nu atât o poetizare a acestui conflict lăuntric.

Din viziunile panerotismului, care au eclozat și până acum în versurile sale și care îl determină să descrie bolți de pulpe și brațe în arcade (o arhitectură erofilă de dimensiuni cosmice), se desprinde și se încheagă însă o cu totul altă poezie, un alt tipar poetic, care ia o tot mai amplă distanță față de vulgaritatea și excentricitatea senzuală și față de exhibiționismul sentimentelor febrile.

O altă poezie, care, în avangarda sonetelor închipuite, naște versuri surprinzătoare: Ea biciuie toți robii cu buzele, să-i scurme / În minele sleite filoane de fiori. /…/ Lucrată rece, -n ochiuri, /…/ Ajunge voluptatea lucidă filigrană / Prin care se strevede un târg de goliciuni. /…/ și cade / Aprinsul aurorii din pleoape de balade… (Artă minoră).

Din donjoanele cosmice ale erofiliei mai rămân schelete vii de pofte, care nu au nici măcar substanță hamletiană, semn că insistențele ascetice (care pot fi predominant lăuntrice) au descărnat până la urmă imaginea amorului de formele aluzive ale tentației și au iluminat iluzia subcutanată.

Erosul a avut până acum, în lirica voiculesciană, avantajul reproducerilor sale estetizante, ca forță universală. Voiculescu are un adversar redutabil în acest colos vital care își cere drepturile în ființa și în corpul său.

Poezia stă mărturie pentru începutul destructurării, atât lăuntrice cât și poetice, a imageriei erotic-luxuriante, prin care însă se strevede un târg de goliciuni.

Pare a fi un hârb de tinichea care se ascunde în spatele acestui idol al corporalității fantaste și seducătoare, care a fost îndelung cosmicizată și propusă spre adulare în artă, un miraj al amorului care se destramă, care își pierde notorietatea ca vrăjitorul din Oz…

Dar disputa este încă departe de epuizare, poetul definindu-se drept: Corsar al cărnii, pururi pe mările ei joase, / Între oftări de înger și-ntre scrâșniri de dinți (Charon).

Într-un pastel ca Dobrogea-n amiaza de vară impresionează dizolvarea timpului în lumină (vremea-n lumină se topește) – cu posibile semnificații originare – și lăcusta care zgârie cristalul tăcerii.

Imaginile sunt rodul înregistrărilor unei conștiințe motivate de distorsiuni ale sensibilității, care resimte condensarea tăcerii și transformarea în lumină a tot ce e materie, până și a materiei timpului.

Iarna scitică vine cu viscole-ardeiate, iar în Toiul primăverii copacii își ies din fire/ din rădăcini: salcâmi ies la uluci și duc tei adânci miresme în zăbune.

Copacii nu fac însă decât să ilustreze taina resurecției vieții surprinsă în neclintirea rădăcinilor și mișcarea/ împrăștierea miresmelor. Viața are două coordonate esențiale: fundamentul neclintit și dinamismul.

După cum salcâmul e dublul vegetal al lui Moromete, aici salcâmii și teii sunt dubletele vegetale ale oamenilor: ei sunt cei așteptați să alerge primăvara la porți plini de miresme noi…

Copacul devine un arbore cosmic, o anagramă a vieții: Azurul înfrunzește rândunele / Și zările dau muguri de cocori.

Averse de erotism năvalnic – deși s-ar vrea sublimat – se dezlănțuie în Cântec pentru dezbrăcare și Fata din dafin. A-pathia se restaurează prin versuri ce reînvie vechiul refren vanitas vanitatum, în poeme ca: Plâns de toamnă, Zâmbet de toamnă.

Toamna în care codrul de ceară / Miroase a sfânt, în care, în zile cărunte coboară neguri de oi la vale și în văzduh se adună sinoade de corbi, atunci: Dezmierzi o lumină? / Se stinge…De-acum / Ți-e mâna de tină, / Obrazul de fum (Plâns de toamnă).

Toamna are virtuți anamnetice, avertizându-l față de îndoielnice brațe de iubiri, față de farmecul a tot ce-i slăbiciune / Și zâmbetul a tot ce-i pieritor (Zâmbet de toamnă).

În acest din urmă poem, o strofă e un elogiu magistral, într-o notă oximoronică, adus splendorii universale înveșmântate autumnal: Își scoate lumea vechile-i odoare / C-atâta aur nu mai poți să-nduri, / Îți scurg copacii miruri la picioare, / Adie sumbre-arcușuri pe păduri.

Pe lângă ecouri din Eminescu, sentimentul este al primirii unor daruri copleșitoare. Anotimpul senectuții lumii combină senzația morții iminente cu cea a unei neașteptate restaurări, inimaginabil de frumoase.

Alteori se teme că vine iarna peste noi / Cu toată fauna durerii (Se roagă iubita). Asta când privești toamna ca un strigoi al primăverii.

În Miorița, melancolia lumii e sinonimă cu durerea sau rătăcirea lumii: pe când alaiuri /…/ nuntind senine urcă spre curți eterne, lasă-n urmă-nchisă în iatacuri, cu brațe rătăcite / Melancolia lumii [care] se arăta-n ferestre.

Este una dintre multele definiții ale melancoliei…

Există în continuare în poezia lui Vasile Voiculescu elemente identitare ale unui tradiționalism literar apăsat, identificabile sub forma unor imagini proprii pastelului simbolic, ca spre exemplu în versurile: Târziu după nechezul înflăcărat al zilei / Pășește-ncet amurgul cu mugetul lui lin (Falii); Un freamăt alb colindă cerul de pe / Colina pusă nopții căpătâi (În zori).

Nu este însă, cu acestea, prea departe de un spirit poetic al epocii împărtășit mai multor creatori, între care i-am putea numi pe Fundoianu și Voronca. Voiculescu își va preciza însă, din ce în ce mai mult, distanța atât față de alți tradiționaliști, cât și de lirica celor anterior menționați.

Uneori, pare desuet apelul său la simboluri ultrasolicitate ale culturii creștin-europene (Treci prin grădini cu limpede făptură, / În frunze poamele țin ochi deschiși, / Un măr te-atinge amintitor pe gură, / Trup lin de șarpe lunecă-n tufiș (În zori)). Curând însă, îți dai seama că sentimentul de imagine poetică ultrauzitată și de tipar cultural hipercunoscut, care te-a încercat momentan, este unul fals.

În această etapă, Voiculescu reușește să surprindă prin versuri sau printr-un final care îți destructurează părerea înaltă despre gnoza ta, a cititorului.

Poemele continuă procesul de convertire a realului în reflecție mistică. Rafinamentul poetic – înrudit cu cel arghezian – tinde spre solidificarea semnificației spirituale în cuvinte de piatră, în roca dură a vocabularului și a imaginarului lor poetic.

Poeți ca Arghezi și Voiculescu nu vor să se dezică de materie, de pământ și univers, de lume și de țărâna stelelor, ci să îi reveleze traversarea prin inefabil. Ei nu caută dematerializarea, dezicerea de materie, ci spiritualizarea ei, reproducerea/ reflectarea ei transfigurată:

Stau falii mari în suflet la-nchietura firii
De unde se stârnește lăuntricul cutremur,
Mi-alunecă tărâmul spre râpile iubirii,
Ținutul ce mai rodnic se surpă rupt în vremuri.

Spre gropnițe căscate la fundul temeliei
Alcătuiri suave se prăbușesc și curg…
Arar arunc din lutul căzut al poeziei
Un vers de ambră sumbră cu vine de amurg.
(Falii)

Sparg agrișe de rouă pe-o sulfină
Și din hățișul umbrelor mă duc,
Cărare prin lăstare de lumină
Către suișul inimii s-apuc.
(În zori)

Suișul inimii indică o paradigmă isihastă. Originea expresiei este psalmică: „Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suișuri în inima sa a pus, în valea plângerii, în locul care i-a fost pus” (Ps. 83, 6-7).

Dificultatea parcursului poetic, căutarea căii, a expresivității particulare, care să ilustreze fenomene spirituale și evoluții proprii numai peisajului interior/ lăuntric, este în aceeași măsură valabilă pentru Arghezi și pentru Vasile Voiculescu. Ceea ce denotă că această poetică este determinată de un crez sau o concepție religioasă implementată artistic.

Ideea poetică nu este totuși superficială, ușor deductibilă, dimpotrivă, poate fi adânc îngropată în simboluri/arhetipuri (chiar și când ele par facile) sau la capătul unei mesaj alcătuit dintr-o serie de imagini care par numai a fi vectori eficace ai unei decriptări așteptate să se producă repede. Așteptarea aceasta poate fi înșelată.

Dar poemele nu au încă avengura criptică de mai târziu.

Deocamdată, poetul dezvoltă rezonanța simbolică și alegorică a unor situații poetice, asigurându-le ecouri abisale în spațiul conștiinței. Este vorba însă de o conștiință creștină și ortodoxă și nu despre orice fel de experiență umană, de aceea nici aderența și gradul de inteligibilitate a poeziei sale nu pot fi asumate în orice condiții.

Adâncimile autentice ale sufletului sunt căutate în același timp (și ritm) cu cele ale expresiei.

Zgomotul izbirii contrariilor îi servește scopul:

Pe piscuri reci de cifre-și trece anii
Și munți de slove-ncălecând mereu,
El umblă pe-nălțimile Satanii
Cu gândul de-a vâna pe Dumnezeu. /…/

Ulmează vremile-n genuni culcate
Lipind de cer urechea să asculte
Bătaia făr’de inimă a turmei multe
De veacuri care pasc eternitate.
(Noul vânător)

Poetul e un vânător de spaime sacre care pune în pânda nopții stelelor capcană, / Jupoaie tainele de sumbra blană / Și cu săgeata trage în minune. Prada lui este duhul…

Voiculescu știe că gestul arhaic al privirii la cer înseamnă altitudine a gândului și împrejmuire cu limite nepământene, de aceea și contemplă scăpărarea stelelor lovindu-se de cremenea nopții: Noaptea de cremene / Scapără stele. Este vânat el însuși de dorul priveliștei dezrobitoare pentru care: gândul fă-l scară. Idealul este odihnirea minții Pe alba liniște / Fără de pată / Stând ca o criniște / Netulburată (Noaptea de cremene).