Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 14 august 2011

Patimi pariziene

6.0 MB

Filă audio (8. 42 minute) downloadabilă de aici.

Honoré de Balzac, Moș Goriot, în Opere, vol. III, trad. de Cezar Petrescu, com. de Theodosia Ioachimescu, Ed. SPLA, București, 1957,  p. 256-259.

Ziaristul Constantin Noica

Constantin Noica, Semnele Minervei. Publicistică. I (1927-1929), ed. îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Humanitas, București, 1994, 544 p.

***

Eugen Lovinescu „a încetat de multă vreme să fie considerat de publicul nostru ca obiectiv. Nu știm însă ceea ce-i falsifică părerile: un defect organic sau o maladie simulată” (p. 98).

*

Lovinescu nu e obiectiv (p. 98) iar Tudor Arghezi „simultan…cu literatura autentică și inestimată suficient până astăzi…[e] un mare poet [care] face literatură de conțopist” (p. 78).

*

Arghezi „semnează deseori submediocritate” (p. 75). Bacovia, „scriitor de altfel remarcabil, publică versuri minore, în care violină rimează cu piculină” (p. 75).

*

Nu era de acord cu afirmația lui Călinescuvaloarea ți-o dă numărul operelor și considera că poate să judece ceea ce nu îi place din opera acestuia (p. 75).

*

E semn de „miopie”, spune el despre E. Lovinescu, dacă acesta consideră Scrisoarea pierdută a lui Caragiale „ca fiind singura piesă profund originală” (p. 78) din toată literatura noastră dramatică.

*

Lui G. Călinescu îi reproșa „excesul de susceptibilitate din care se hrănește” (p. 99). Iar Călinescu va scrie mai multe articole despre adolescentul Noica, prin care dorea să surpe faima lui și a lui Arghezi și a revistei Gândirea (p. 100-101).

*

În art. „Nu despre generație” (p. 107), C. Noica numește banii „sunători veritabili”. În același articol, Noica scrie: „Generațiile există și se succed istoricește indiferent de valoarea lor respectivă” (p. 108). Tot aici: discuția „asupra generațiilor…a început să plictisească prin uz (prin repetiție n.n.) și să irite prin abuz” (p. 109).

*

Îl nedumerește faptul că în nr. 79 din Contimporanul a scris și Sandu Tudor (p. 118). Și caracterizează ideile acestuia ca fiind „enorme” (Ibidem). Și îl declară pe Nae Ionescu drept „critic dramatic” (p. 119).

*

În art. „Cum se fac…”, Noica scrie: „Din America a emigrat [la noi] acest spirit de curiozitate puerilă și infecundă, îmboldindu-te insistent să te agăți de grumazul înghițitorilor de foc și să-i întrebi cum fac” (p. 126).

*

În art. Bocitoarele, autorul spune: „Știți de ce a murit Gazeta literară? Pentru că d-l Rebreanu n-a avut timp să se ocupe de ea” (p. 144). Tot aici: „Pentru noi problema revistelor a ajuns o tristă obsesie” (p. 144).

*

În art. „Programele de revistă”, autorul spune: „suntem mulțumiți că nu numai revistele românești au programe [rubrici, articole n.n.] care nu spun nimic” (p. 146).

*

Pentru Noica, George Topârceanu nu a făcut artă adevărată, dar remarca la el „ușurință, grație trubadurescă, eleganță, uneori duioșie, de multe ori fineță [finețe]” (p. 151).

*

Nichifor Crainic „e patriot…[dar] sensibilitatea sa e comună, filosofia sa, curentă” (p. 168). Îl supăra faptul că poezia lui Crainic e „un infim material poetic” (p. 168). Și tot aici spune: „Discursivitatea este moartea poeziei” (p. 168), lucru complet fals din punctul nostru de vedere. Însă pentru Noica cel de atunci, poezia nu era cea a versului alb…și a lăsării în voia scrisului.

*

Nu se lasă până nu i-o zice: poezia lui Crainic e minoră și cu expresii comune (p. 168).

*

Ziaristul Noica e atent și necruțător cu defectele dar, în același timp, plin de tupeu și gelos. Și simte nevoia să destituie public ceea ce nu îi place.

*

Romanul Arhanghelii al părintelui Ion Agârbiceanu „nu este ținut în seamă de majoritatea criticii românești” (p. 189).

*

beteaga noastră critică literară” (p. 190)

*

„d-l N. Crainic și adepții d-sale susțin că forma de cultură acceptabilă pentru țara noastră ar fi semănătorismul, întregit prin complementul religios al Ortodoxiei” (p. 203).

*

Articolul său Despre asceză se termină mirabil la culme: „Și primul creștin a fost o femeie: Maria Magdalena” (p. 214). E ușor să înțelegi, dintr-o astfel de afirmație, câte nu știa Constantin Noica despre propria sa Ortodoxie.

*

Publicul românesc are însușirea fundamentală a supleții (p. 232). Publicul cititor

*

Bacovia însă „pare cel mai autentic dintre poeții noștri, ca viață sufletească” (p. 233). Brătescu-Voinești „scrie prea rar” (p. 237).

*

Și escrocheria s-a perpetuat în timp! Spune autorul: „fără această escrocherie intelectuală, care la unii vrea să fie stil” (p. 237). Se uită la cum…și nu la ce scriu. Și se uită la cum scriu tocmai pentru că nu au ce să spună.

*

sfințenia artei preconizată de d-l Sandu Tudor este o poveste frumoasă, dar ale cărei decoruri nu aparțin lumii noastre de logică” (p. 242). Pe care Noica nici nu o aștepta, nici n-o înțelegea și nici n-o dorea, din păcate…

*

cel mai puțin creștin este acela care vrea să împace laturile acestei lumi cu cele ce sunt dincolo de ea” (p. 242). Lucrurile însă stau invers: adevăratul creștin e cel ce împacă în sine istoria cu veșnicia.

*

Un adevăr adevărat: „omenirea postbelică” are „gustul accentuat și amplificat pentru circ” (p. 243). Pentru circ în viața personală și publică și nu pentru…mersul la circ.

*

„Cultul neseriosului, la [cu] care, în definitiv, sfârșește orice exaltare către senzațional, se oficiază fără intermitență, în fiecare zi și la orișicare punct geografic”, (p. 243).

*

Mihail Sadoveanu = „un efort de creație atât de prelungit și totuși atât de sigur de el”.

*

Geo Bogza și-a editat primul volum de versuri când a împlinit 21 de ani (p. 378) și despre el Noica a spus: „indecența este primul atribut al poeziei d-lui Geo Bogza” (Ibidem). El suferă de „indecența inspirației și trivialitatea expresiei” (p. 379). Nu i-a plăcut nici faptul că Bogza „nu obișnuiește să pună diferitele semne gramaticale” (p. 380). Ce să mai spunem acum…despre literatura fără limite!

*

Revista studenților la teologie din București se numea Raze de lumină (p. 396).

*

Iar despre Mircea Eliade, tânăr ca și el, spunea că „are talent și are curaj” (p. 462).

*

Eu cred însă că antidotul împotriva idealizării unui scriitor, oricare ar fi el, e recitirea operei lui, reducerea ei la idei, la idei înșirate una sub alta și apoi punerea lor, a ideilor și a viziunii de ansamblu a operei lângă alte opere pentru ca să vezi cât a făcut sau nu.

Despre teologia lui Ioan Calvin cu Wilhelm Niesel [7]

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.
***

Calvin neagă inerența/ interioritatea lui Hristos în Euharistie dar vorbește despre faptul că Hristos Se face inerent/ interior nouă prin cuvânt, semn [Euharistia privită ca simbol] și puterea Sfântului Duh (p. 223).

Adică cuvântul era mai transparent pentru Dumnezeu, în perspectiva lui Calvin, decât materia (pâine, vin, apă, ulei, care se sfințesc liturgic). De unde rezultă că Dumnezeu nu ar cuprinde și sfinți toate sau că nu poate să sfințească materia. Sau că e indiferent față de materie…când El S-a întrupat, a luat trup pentru noi și l-a umplut de slava Sa.

Însă toată drama lui Calvin pornește de acolo de unde nu vede persoana lui Hristos ca lucrând, în mod viu și actual, prin slava Sa, în fiecare Taină și în fiecare relație personală cu El.

Mărturia Scripturii despre Euharistie și despre prezența energetică a lui Dumnezeu în Biserică nu se conexau în mintea lui Calvin, pentru că el separa persoana lui Hristos de lucrarea Lui și nu vedea lucrarea și voința dumnezeiască ca fiind comune Treimii, de aceea avea o mare problemă când vorbea despre ce face Hristos și ce face Duhul Sfânt pentru noi. Pentru că el credea că Hristos face altceva decât Duhul sau Tatăl pentru mântuirea noastră.

*

Cum motiva Calvin negarea interiorității lui Hristos în Euharistie? Simplu…de năucitor! Spunea că dacă acceptăm că Hristos e prezent în Euharistie profanăm slava lui Dumnezeu prin care El a învins această lume (p. 224).

Însă noi ne împărtășim cu Hristos euharistic tocmai pentru ca să ne umplem de slava dumnezeirii Sale și nu pentru ca să ne batem joc de El.

*

Cap. al 15-lea se ocupă de forma de statalitate (p. 229 sq.).

Calvin distinge suveranitatea lui Dumnezeu asupra celor credincioși de ordinea politico-socială (p. 229). Din nou despre viața creștinului ca pelerinaj spre Împărăție (p. 230).

Nu putem separa, spune autorul, statul de Biserică, pentru că statul are același Domn ca și Biserica (Ibidem).

Și Calvin sublinia faptul că avem nevoie de ordine socială pentru o bună funcționare a Bisericii (Ibidem).

Datoria statului e aceea de a întreține și proteja viețile cetățenilor lui (p. 233).

Din perspectiva lui Calvin, Dumnezeu susține creația, lumea întreagă din cauza Bisericii Sale (Ibidem).

Însă statul, considera Calvin, trebuie să protejeze Biserica și să pedepsească idolatria, luarea numelui lui Dumnezeu în deșert, blasfemia și alte fapte imorale (Ibidem). Tot statul trebuie să ajute la răspândirea Evangheliei (p. 234).

Iar statul nu poate prospera dacă nu Îi slujește lui Dumnezeu (p. 235). Conducătorii, cei care produc legi civile, sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu, a Legiuitorului suprem (p. 237).

Supunerea față de stat și de legislația lui (p. 238) pe premisa că Dumnezeu este Cel care i-a pus și îi îngăduie pe conducători (p. 240).

Însă Calvin subliniază și limitele puterii seculare și faptul că legitimitatea unui regim social nu e permanentă/ definitivă (Ibidem), pentru că e revocabilă.

Păcatele autorității de stat nu sunt plăcute lui Dumnezeu (p. 241). Și tocmai rebeliunea lor împotriva lui Dumnezeu  îi face să devină ilegitimi conducători statali (p. 242).

*

Cap. al 16-lea concluzionează asupra teologiei lui Ioan Calvin.

Autorul spune că tema cinstirii lui Dumnezeu e în prim-plan la Calvin (p. 246) și că teologia lui are o amprentă eshatologică (p. 247).

A vorbit despre unirea ipostatică în termenii Calcedonului (p. 247).

Relația dintre Scriptură și Întrupare a fost privită analogic cu relația dintre umanitatea lui Hristos și Logos (p. 248).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno