Istorie III. 44

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde

o privești

*

Vol. 3

*

***

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a.

***

97. Prima rugăciune din CRV 278

E vorba despre o rugăciune „adunată” de Sfântul Patriarh Ghennadios al II-lea al Constantinopolului[1], pe care o transliterăm din grafie slavonă și o diortosim[2]:

Mărire Ție, Doamne, Ziditorule al nostru și Dumnezeule! Mărire Ție, Povățuitorule și Izbăvitorule al nostru! Mărire Ție, Împărate drepte și Părinte Preamilostiv!

Mulțumescu-Ți că m-ai auzit când Te-am chemat, Dumnezeul meu, căci în scârbe/ necazuri m-ai desfătat.

Însemnatu-s-a peste mine lumina feței Tale și ai dat veselie în inima mea.

[Așadar] și acum ascultă rugăciunea mea, că spre Tine am nădăjduit.

Doamne, Dumnezeul meu, mântuiește-mă de toți cei ce mă [pri]gonesc și mă izbăvește [de ei].

Ca nu cumva să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind Cel ce izbăvește, nici Cel ce mântuiește. [Amin!]

*

98. Ce se spune despre Zaharia Stancu

Eugen Uricaru, într-un interviu din 2010, spunea că Zaharia Stancu „este o emblemă a celui care le-a făcut bine scriitorilor”[3].

El „a făcut politică de stânga, dar asta nu înseamnă că a fost un dogmatic”[4].

Același: „Spre deosebire de Marin Preda, care a făcut din țărănia lui o operă de un realism cuceritor, Zaharia Stancu a făcut din țărănia lui o operă de un lirism cuceritor.

Avea o viziune mitică asupra țăranilor și asupra țărăniei”[5].

Valeriu Râpeanu, în 2012, scrie un articol în Curierul Național la împlinirea a 110 ani de la nașterea lui Zaharia Stancu[6].

În care spune că Stancu „a făcut un adevărat blazon…din originea lui țărănească”[7]. Însă, în același timp, și-a ajutat confrații din lumea scrisului.

Pentru că el „a deschis larg paginile revistei intelectualilor, scriitorilor asupra cărora apăsau ani grei de interdicție și chiar de închisoare.

Aici a reintrat în viaţa literară Șerban Cioculescu, care după 1947, din momentul interzicerii ziarului „Dreptatea” nu mai avea drept să publice, numele său fiind hulit ca „reacţionar”.

A trecut peste resentimentele personale şi conflictele de altădată. Și dintre multele exemple l-aș da pe cel mai semnificativ: Petru Comarnescu.

Atunci când l-am propus să scrie un articol despre colecția Shakespeare apărută în 1955 s-a așternut tăcere și George Macovescu, redactorul şef-adjunct, mi-a spus: să-l întreb pe Zaharia.

Nu știam că Petru Comarnescu îl dăduse în judecată pe Zaharia Stancu în anul 1935. Nu a mai vrut să-şi aducă aminte de acest episod care îi despărțise timp de decenii și mi-a spus să-i cer articolul.

Atunci, Petru Comarnescu, după șapte ani de interdicţie, reapărea în presa românească. Demersul lui Zaharia Stancu a fost, în acei ani, imens în deschiderea de drumuri a literaturii române”[8].

Cornel Ungureanu, în România literară, în 2007,  afirma că Stancu a început să își ficționalizeze biografia odată cu romanul Desculț[9].

Articol pe care îl încheia astfel: „în paralel cu opera de gazetar, de romancier, Stancu va publica poezii: e un act purificator, sau un ritual purificator care îi validează/ salvează cealaltă identitate, cea sustrasă imediatului politic.

Nimic nu e mai important pentru Zaharia Stancu decât identitatea pe care, în ultimă instanţă, poate să și-o asume. Și o face cu demnitate, în vremuri grele pentru breasla scriitoricească”[10].

Ion Murgeanu, într-un articol din 3 martie 2010, afirma că „Zaharia Stancu rămâne, [în mod] esențial, poet: confesiv, confesor, până și-n cărţile lui de proză, până în penultima sa carte de proză  Ce mult te-am iubit, Buc., EPL, 1968, un admirabil poem al morții şi al vieții deopotrivă, care i s-a dictat parcă anume de un destin special, spre a-și încununa și opera, dar și viața”[11].

Și încheie astfel articolul:

„Simplitatea, profunzimea și armonia, îl propun pe Zaharia Stancu ca pe un autentic clasic, din generaţia postbelică de clasici ai literaturii române.

Căci nu-i bine să uităm, că înaintea lui Marin Preda, care nici el în relaţia cu comuniștii nu a fost numai lebădă, ultimul cronicar al satului tradițional și rapsod al Câmpiei Române, a fost Zaharia Stancu”[12].