Cântări la Naşterea Maicii Domnului. Agni Parthene în engleză, arabă şi slavonă

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RB58q4EaGbs]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=b4tEUj2BzlI]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pZQa3UqDsjc]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gykIQkYCijs]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wa6fWfzxRlY]

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [4]

barca, care te duce la linistea ta

*

Primele 3 fragmente

***

Inima iubirii

Dacă eu am văzut acest pământ
atunci nu pot să-l mai uit.

Dacă eu m-am născut pe acest pământ
atunci acesta este locul meu.

Dacă eu trăiesc,
atunci acest pământ
mi-a sprijinit cotul,
ca să nu adorm mai înainte
de asfinţitul soarelui.

Acest pământ e cel mai mare fiu al meu,
care îmi dă sfaturi.

Acest pământ e cea mai frumoasă mamă
a mea, care mă aşteaptă să
mă întorc de la fântână.

Acest pământ e prima icoană colorată
în faţa căreia m-am închinat până la pământ.

Nu am nevoie de un Înger
pentru ca să simt pământul
casei mele.

Nu am nevoie de un semn previzibil,
care să-mi spună, că de aici sunt eu.

Eu ştiu,
pentru că berzele se întorc aici devreme
şi îşi clădesc cuib;
pentru că rândunicile ciripesc şi-şi scaldă
ciocurile pe piatra de la fântână;
pentru că via înfloreşte şi miroase frumos,
mai ales roşul,
mai ales verdele…

Dacă nu aş avea istorie,
aş avea sângele şi ar fi
de ajuns.

Dacă nu aş avea ochi ar fi de ajuns să ştiu,
că ceea ce se aude cu dor e o doină
şi ceea ce nu se aude cu linişte în inimă
e un cântec de jale.

Dacă nu aş avea mână ar fi de ajuns
să scriu cu limba numele pământului
şi nu l-aş mai uita niciodată.

Nu pot să fiu niciodată duşmanul acestui pământ,
pentru că nu am unde fugi
şi unde scăpa.

Nu pot să fiu niciodată prietenul acestui pământ,
pentru că e prea dulce
şi aş mânca mai mult decât e necesar.

Nu pot decât să-l iubesc,
pentru că aici am să mor,
chiar dacă mormântul meu
va fi în cărţi sau în lacrimi.

Florile mă cunosc
şi nu le mai spun numele.

Căţeii sunt slobozi şi
zburdă prin curte.

Porcii sunt plini de nămol
şi stau întinşi la soare.

Bunica mea trebăluieşte toată ziua
şi simte că are putere
de iubire în suflet.

Da, totul continuă…

Dacă o carte este prea simplă,
atunci cel care a scris-o e un înţelept:
a ştiut să arunce foile
şi a rămas miezul.

Dacă o carte este prea voluminoasă,
atunci cel care a scris-o e un înţelept:
a înmulţit talantul său
şi a primit şi alţii.

Dacă cineva a vrut să scrie o carte
şi nu a mai dorit să scrie un cuvânt,
atunci cel care nu l-a scris e un înţelept:
a păstrat ignoranţa
şi a dăruit celorlalţi înţelepciunea.

Acum cuvintele sunt ferbinţi
şi pot construi
minunate geometrii,
dar spaţiul ar fi prea neîncăpător şi s-ar sparge.

Acum universul e în plină expansiune
iar punctul meu a devenit tot mai mare,
dar eu nu mă văd
nici acum din afară.

Din filosofia mea a ieşit sânge.
Rupsesem peceţile omului şi, în loc să-i fac un bine,
i-am adus un mare rău
folositor.

De aceea nu vrei ca mine,
ci ca tine.

Ca mine este obositor
şi pentru toată ziua…
şi pentru toată viaţa…
şi pentru toată veşnicia…

Pentru tine mai e odihnă
şi te mai poţi aşeza pe scaun.

Eu n-am niciodată clipă liberă.

Vei respira
şi te vei umple de fum.

Oala cu mămăligă se face afară
şi ţi s-ar părea jumările prea grase.

Usturoiul verde e prea plin
şi prea iute,
dar eu l-am mâncat
şi fiecare masă simplă
mi s-a părut o masă împărătească,
pentru că am fost liniştit
şi iubit,
purtat pe braţe…

Poezia m-a îndatorat
de tot cuvântului
şi nu-mi place.

Cu puţină evlavie aş
fi cheltuit mai puţin.

Dar nu mi-a ajuns,
ci am sperat să dau mai mult
şi să primesc mai mult.

Poate că ar fi fost altfel…

Scobitorile mele ar fi fost impulsuri pentru nervi
şi aş fi cerşit apă să beau,
pentru că nu vreau să sorb un
pahar de apă rece, ci un munte de har.

Merg,
merg în continuu…

Când vreau să fie linişte aleg ziua,
adică soarele şi scara pe care urc.

Când vreau să fie linişte
aleg noaptea,
adică luna
şi culoarele labirintului
în care mă pierd.

Şi acest lucru e
viaţa sau cursul apei,
cu nămolul şi peştii răpitori,
pe care poate să-i aducă.

Clopotele oilor
sunt melodioase
şi ai sta să tunzi lâna,
dacă ar fi turma ta.

Pastrama îţi place
dar nu ai grătar
şi nu ai nici osânză,
cu care să-l ungi.

Ce frumos e să priveşti în lac!

Cât de frumos te vezi acolo!

Pe deasupra zburând libelule
şi roiuri de ţânţari hulpavi…

Numai alerg eu,
ci doar amintirea mea…

Balzacianisme

arta = te uiti ca curca-n craci si nu intelegi nimic

Contele Costel Boboc, conte de castel nelocuit, pe esplanadă, ca să îl vadă toată lumea; cu demisol spaţios, 30 x 30 m, a fost fericitul posesor al unei contese durdulii, nu prea tinere şi nici prea bătrâne, nici prea proastă şi nici prea deşteaptă, nici prea înaltă şi nici prea scundă, nici prea de la oraş şi nici prea de la ţară, nici prea-prea…nici foarte-foarte.

El, un bărbat şocat de viaţă, de peste 50 de ani în existenţa ingrată a oamenilor de lux (adică bătând la vreo 80-90 de ani), cu mustaţă fină şi rară, abia inexistentă, cu gât zgomotos şi mic, cu o limbă mare şi behăită, de fazan răpciugos, dar cu o inimă rece şi suavă, de nimeni nu poate să scoată bani de la el, nici măcar cu satârul; cu haină de modă nouă, care stă pe  el, ca pe struţ titlul de academician; cu pantalon strâns pe picior, de i se văd şireturile de la pantofi…sta, în momentul povestirii noastre, la masa din salonul lui, capitonat de acum două secole…pentru că afară ploua cu tona.

Firimiturile de apă, care cădeau din cer, loveau cu neîncetare geamul. Ceasornicul vechi, cu două bucle de aur în partea stângă şi din lemn de canabis, fasonate încet de doi meşteri cioplitori în os, arăta ora 3 după amiaza, o oră aţipindă, dacă ne gândim, că contele B., se trezise în acea dimineaţă  pe la ora 5. Cinci şi un minut, mai precis.

Un vechi obicei al său, de când trăia soţia lui, acea femeie apetisantă şi dulce, contesa de Bruxelles: Emilia Boboc, cu ochi atât de ţâşnitori şi de fâşneţi, cu o gură atât de prozaică şi de languroasă, de parcă ceaiul şi cafeaua nu i se opreau niciodată pe buze; cu mâini lăturalnice şi niciodată astâmpărate, cu picioare atât de zvelte, de parcă nici nu îţi dădeai seama că are 150 de kilograme şi cu papucii ei de macrame, pe două ochiuri în sus şi pe două în jos, cu care păşea alene, tiptil sau jucăuş, în urma pisicului ei alb şi enervant, căruia îi cădea părul de bătrân ce era.

Ploaia uda totul în jur. O ploaie ca un cântec tehno, care e numai în si bemol tot cântecul şi, în timpul căruia, prost să fii, că tot înnebuneşti şi îţi vine să îţi scoţi, din urechi, fiecare sunet strident şi comun şi fără finalitate.

Contele aştepta ceva, parcă…ca noi toţi, de altfel. Faţa lui atât de tâmpită şi de hâdă i se părea, în oglinda din faţa lui, o faţă de tânăr rege finlandez, cu eşarfe şi discuri de Beatles, cu ciucuri şi chiloţi tanga, cu multe bilete de tren spre insula Paupaşilor şi cu o egală şi neţărmurită satisfacţie de sine, idioată şi senilă, ca fiecare pompă goală de conţinut şi de semnificaţie.

La ce se putea gândi contele B.? Se gândea la momentul, când a întâlnit-o pe lady Emily, o fată atât de suavă şi de genială, cântăreaţă la pian, cu două mâini şi uneori şi cu nasul (dar asta e o altă poveste…bahică), a cărei rochiţă roşie şi tulburătoare, îi servise drept pretext, să îi spună rolul lui în viaţă şi în societate, faima lui de curvar de meserie şi mai ales, de hoţ de buzunare? Sau poate că se gândea, la acele multe zile nesemnificative ale vieţii lui, petrecute la împuşcat de fazani şi la hoinărit după iepuri, în loc să îşi scrie marea sa operă literară, la care a sperat toată viaţa şi la care, încă, mai speră?

Însă îmi sunt refuzate gândurile lui…ale acestui om adânc inclus în egoismul propriu şi care nu se poate gândi decât la sine. El se adoră pe sine. Îşi iubeşte mâinile: aceste cobiliţe nenorocite, date cu parfum, ca să nu se vadă mirosul  intenţiilor sale. Îşi iubeşte gura: această spurcată uşă, pe unde ies toate strategiile sale infame, de la cine trebuie violată în district şi până la cine trebuie căsăpit în propriu pat, cu un cuţit de bucătărie de 15 cm grosime la lamă.

Îşi iubeşte nasturii aceia roşii, tărcaţi cu negru. Îşi iubeşte pipa: acea goarnă de fum, care îi spoieşte plămânii, de zor, cu un cancer pulmonar de-o frumuseţe sadică. Îşi iubeşte firele de păr, care îi cad pe covoarele slinoase şi multe şi tăbăcite şi insolente. Îşi iubeşte aroganţa. Îşi iubeşte lipsa de înţelepciune cu care se mândreşte, cu care se făleşte. Îşi iubeşte zâmbetul de om prost, candriu, acea asfixiere a oricărei pretenţii de sinceritate cu el.

Chiar şi acum, în această clipă, cu unghiile de la mâna stângă în gură, musteşte de bucurie porcoasă, pentru că, cineva, fuge prin ploaie, pentru că i s-a rupt umbrela…

3 şi un sfert….şi ploaia curge ca un ropot de aplauze. Nicidecum pentru sine.  Exclus! Dacă ar mai fi trăit lady E, acum, cu siguranţă, ar fi cântat simfoniile ei lamentabile, ca un cap ciuruit de intenţii infidele…şi el s-ar fi uitat, cu ochii lui spălăciţi şi amorţiţi în confuzii, cum semitonurile se arcuiesc şi se reped în urechi sălbatice şi stihiale, cum fiecare nod de virtuozitate plâgăcioasă al lady E tremură tavanul şi uşile şi canaturile de la uşi, şi până şi acele mici tigve, puse la uscat…

Însă lady E a murit de… beată, într-o zi, cântând de zor, până când s-a prins cu nasul între coardele pianului. A dat în septicemie în 10 minute, au luat-o cu targa ca pe Michael Jackson şi, a doua zi, în ziar, se spunea că a murit o mare artistă…Acum nu tot ce scriu ziarele sau nu tot ce spun criticii literari sau muzicali e uşă de Biserică. Uneori mai e şi vrăjeală… Şi, în cazul ei, câteva adjective în plus sau în minus erau teribil de false.

Au îngropat-o într-un sicriu dublu, pentru că supraponderalitatea asta nenorocită e doamnă mare. Avea pe cap o frumoasă bearcă de pălărie  roşie, cumpărată de la Viena de Mr. Boboc şi costumul acela bej, cu nasturi mari, albi şi parcă şi cu o pensulă de verde cu negru, alături de pantofii aceia cu toc, cu toc spaniol (habar am de ce spaniol!), care făcea fiţe şi figuri de tot felul, la toate balurile mascate din district.

Odată, îmi aduc aminte, am văzut-o dansând atât de teribil cu un bărbat mai tânăr (dar asta nu se pune!), că toţi rămăseseră cu berea în gură şi nu mai ştiau ce să facă: să o înghită sau să o vomite. Însă despre morţi, numai de bine…chiar dacă e de rău!

Numai că ploaia nu mai conteneşte. Contele Boboc, pe care nu îl mai ia moartea odată, bate tacticos din degetele mânii drepte, care e răzimată de masa cea lungă, de 12 persoane, cu acea faţă de masă de turcoaz cumpărată din Libia. Habar am la ce se gândeşte. Nu mă interesează tăcerea lui. Nu mă interesează nici vorbele lui. Nici măcar grohăiturile lui. Ci mă interesează numai să termin odată balzacianismele astea interminabile, să beau ceva rece…şi să îmi vină mintea la cap, pentru că suntem în anul 2009. Acum se fură şi se trăieşte bine! Trai neneacă…