Pareneză la Parastas

Iubiții mei[1],

Slujba pe care am făcut-o azi, în zi de sâmbătă, pentru cei adormiți ai noștri se numește Parastas în limba română. Însă cuvântul real care desemnează Slujba, în limba greacă, de unde noi l-am preluat și românizat, este Παράστασις [Parastasis]. Și, în greacă, παράστασις are multe înțelesuri, dar înțelesul care eu cred că exprimă pomenirea celor adormiți e acesta: a pune deoparte[2].

Pentru că cei adormiți ai noștri au fost luați de Dumnezeu din această viață și puși deoparte, fiecare după faptele sale, în Rai sau în Iad. Iar noi îi pomenim liturgic în Biserică, pe cei puși deoparte de Dumnezeu, cerând Domnului să îi miluiască și să îi ierte pe ei.

Așadar, Parastasul este Slujba pentru cei adormiți, pentru cei luați de Dumnezeu din viața aceasta și puși deoparte. Și noi îi pomenim pe cei adormiți ai noștri cu colivă și vin, cu colaci și cu fructe, pentru că le dăm milostenie spre iertarea lor. Și prin toată Slujba, dar, mai ales, prin rugăciunile de dezlegare de păcate din timpul Slujbei, pe care le-am făcut noi, Preoții, și prin milostenia pe care dumneavoastră o veți face, împărțind cele pregătite pentru ei, noi am cerut și cerem de la Dumnezeu iertarea lor de păcate, a celor pe care Dumnezeu i-a luat de pe pământ. Pentru că ei sunt vii la Dumnezeu, sufletul lor e viu și el are nevoie de rugăciunea Bisericii, de rugăciunea tuturor, adică de iubirea noastră, a tuturor.

Pentru că rugăciunea e iubire, ca și milostenia, și noi îi îmbrățișăm cu iubire pe cei pentru care facem Parastas.

De aceea, trebuie să fim încredințați de faptul că Dumnezeu îi iartă pe cei adormiți pe care noi îi pomenim. Eu, de fiecare dată, când slujesc un Parastas, simt iertarea lui Dumnezeu coborând în inima mea, dar și în sufletele pe care le pomenesc. Simt cum Dumnezeu ne pune în pacea Sa. Pentru că Dumnezeu dorește să ne încredințeze de faptul că iertarea Lui e reală, că ea se cere și se primește de la El, aici, în Biserica Sa și că fără ea noi nu ne putem mântui.

Dumnezeu să îi pomenească întru Împărăția Sa pe toți cei adormiți ai noștri, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 17 iunie 2017, o zi de sâmbătă. Cu ploaie și soare.

[2] Greek-English Lexicon, compiled by Henry George Liddell and Robert Scott, Pub. Harper and Brothers, Franklin Square, New York, 1883, p. 1142.

Iov, cap. 18, cf. LXX

1. Și răspunzând Baldad Safhitis, zice:

2. „Până ce [când] nu vei înceta? Oprește-te, ca și ei [noi] să grăim!

3. Pentru ce ca dobitoacele am tăcut înaintea ta?

4. Ți-a folosit ție urgia[1]? Căci ce [s-a petrecut cu tine]? Dacă tu ai să mori, nelocuit [va fi cel] sub cer? Sau se va [vor] răsturna munții din temelii?

5. Și lumina celor neevlavioși se va stinge [καὶ φῶς ἀσεβῶν σβεσθήσεται] și nu se va duce văpaia lor [καὶ οὐκ ἀποβήσεται αὐτῶν ἡ φλόξ][2].

6. Lumina lui [va fi] întuneric în[tru] locuire [τὸ φῶς αὐτοῦ σκότος ἐν διαίτῃ] și luminătorul în [sufletul] său se va stinge [ὁ δὲ λύχνος ἐπ᾽ αὐτῷ σβεσθήσεται].

7. Să vâneze cei mai mici averile sale și să cadă sfatul său.

8. Și a fost aruncat piciorul său în cursă, în a plasei [cuprindere] să se înfășoare.

9. Să vină peste el curse. Va întări peste el [pe cei] însetați.

10. S-a ascuns în pământ funia lui [κέκρυπται ἐν τῇ γῇ σχοινίον αὐτοῦ] și apucarea[3] lui pe cărări [καὶ ἡ σύλλημψις αὐτοῦ ἐπὶ τρίβων].

11. Împrejur [au venit] durerile [ca] să-l nimicească pe el. Și mulți [sunt] împrejurul picioarelor lui, [ca] să vină [ei] în foamete strâmtă [ἔλθοισαν ἐν λιμῷ στενῷ].

12. Și trupul[4] lui a fost pregătit minunat [πτῶμα δὲ αὐτῷ ἡτοίμασται ἐξαίσιον][5].

13. Să mănânce [ei] ramurile picioarelor sale și moartea va mânca cele frumoase ale sale[6].

14. Și să oprească vindecarea din locuirea sa și să aibă el nevoie cu pricină împărătească.

15. Va locui în cortul său în noaptea lui, semăna-se-vor cele bine-cuviincioase ale sale [cu] pucioasă [κατασπαρήσονται τὰ εὐπρεπῆ αὐτοῦ θείῳ].

16. Dedesubt rădăcinile sale se vor usca și de sus ca cădea secerișul său.

17. Pomenirea lui să piară de pe pământ și este numele lui peste fața cea mai din afară [καὶ ὑπάρχει ὄνομα αὐτῷ ἐπὶ πρόσωπον ἐξωτέρω].

18. Să-l lepede pe el din lumină întru întuneric.

19. Nu va fi cunoscut în poporul său și nici mântuită în cel de sub cer casa lui, ci în ale lui vor trăi alții.

20. Peste el au suspinat cei de apoi, iar pe cei dintâi i-a cuprins minunea.

21. Acestea sunt casele celor nedrepți și acesta [este] locul celor care nu L-au cunoscut pe Domnul”.


[1] Urgia lui Dumnezeu.

[2] Nu va avea sfârșit văpaia care îi chinuie, pentru că ea îi va chinui veșnic.

[3] Prinderea, arestarea.

[4] Trupul lui adormit.

[5] Iar aici avem o profeție despre moartea Domnului și despre șederea trupului Său în mormânt, care nu a cunoscut stricăciunea.

[6] Cu referire la moartea Domnului.

Sonetele lui V. Voiculescu

Titlul exact este: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu[1]. Ele continuă, cu adevărat, sonetele lui Shakespeare. Nu sunt, așa cum credea ÎPS Bartolomeu, spre exemplu, o poezie mistică tăinuită într-o alegorie, în genul Cântării Cântărilor. E o poezie lumească, pătimașă din punct de vedere spiritual, care nu are nimic de-a face cu mistica ortodoxă.

Aceste sonete reprezintă o probă de virtuozitate poetică pentru autor.

Dacă vorbim despre religiozitate, totuși, în aceste sonete, ea e una păgână, în sensul în care atribuie poeziei un rol soteriologic disproporționat/ exagerat, iar persoana care face obiectul pasiunii este idolatrizată.

Poezia devine un idol, într-un sens cu desăvârșire păgân, ignorându-se urmările, din punct de vedere creștin, ale acestei atitudini:

Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri și orice vers un zid.
Pe tine, prinț hermetic, ca-ntr-o eternitate,
Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid. /…/
Că-n inima-mi, ascunsă, stă slova nemuririi…

(CLXII)

*

Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,
Ca duhul frumuseții atotbiruitor;
În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii
Din lumile țărânei spre unicul meu dor;
Să-ți cuceresc și ție, în dreaptă stăpânire,
Alăturea de mine, un tron în nemurire!

(CLXVII)

*

De-ai ști! Fiece slovă ce-ți scriu ți-ar fi mai scumpă
Ca mii de nestemate din frunțile regești;
Cutezător scafandru-n oceanele cerești,
Zvârl duhul meu din duhul etern să ți le rumpă… /…/
Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire,
Și orice vers ce-ți dărui i-un fir de nemurire.

(CLXXIV)

*

Poeții rămân astăzi eroii omenirii! /…/
Să-ți cânt doar frumusețea mi-e unica ispravă,
Nemuritoarea-ți formă pe veci s-o-nalț în slavă.

(CXCIX)

*

Îți dau împărăția cea făr’ de vătămare
În care oști și arme sunt pururi de prisos…
Când aur, slavă, rugă cad, nu mai au folos,
Eu te răscumpăr morții cu cântec și visare! /…/
Din ale noastre râvne-și ia hrană veșnicia:
Noi cu o-mbrățișare rodim eternitate…
Înalță-ți suflul, duhul…și dă-mi acel sărut
Care-a-nceput pe gura celui făr’ de-nceput.

(CCX)

Blasfemiile sunt la ordinea zilei, în sonete, din care este eliminat fiorul religios ortodox, cu care ne-a obișnuit Voiculescu în alte poeme, și orice telos cu valoare mântuitoare în sens creștin.

E de găsit, în schimb, platonismul păgân:

Egali în frumusețe și-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matrițe redați, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate…

(CLXX)

După cum arhiprezentă este și relația de tip homosexual (insinuată în sonetele lui Shakespeare): „Noi doi suntem victime ale suavei legi,/ Căci dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare:/ Dac-ai fi fost femeie, te-aș fi ales eu oare?” (CLXIV) etc.

În Cântarea Cântărilor se vede că simțirea dumnezeiască și gândirea mistică se adăpostesc într-un limbaj stilizat și într-un simbolism înalt și accentuat, și că numai aparent e vorba de o idilă.

Aici însă, oricât ne-am strădui să descoperim sensuri mistice, versurile nu ne permit aproape niciodată să facem acest lucru. Aici e vorba de patimi grosiere, de pasiuni erotice ardente, și doar versul este stilizat, doar forma poeziei este cizelată.

Ca în păgânism, erotismului elementar și chiar celui împotriva firii i se atribuie valențe „sacre”, iar imagistica creștină este desacralizată, precum la poeții neoanacreontici (ca în sonetele CLXXXIII sau CXCIV).

Arar se mai străvede acel Voiculescu, om al spiritului, pe care îl cunoșteam din alte poeme: „Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup. /…/S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura;/ Să te ador în suflet doar duhul să-ți aleg /…/ Dar…din nou vremelnicia își cască-n mine-abisul./ Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,/ Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul/ Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,/ Iubirea e sămânța eternității-n carne” (CCXXXV).

Iubirea poate răsturna poftele carnale, iar pe poet îl doare că nu își poate împlini acest vis.

Se poate spune, cel mult, că aceste sonete nu reprezintă ilustrarea unor experiențe erotice reale și că au fost scrise de poet numai pentru a se lua la întrecere cu geniul lui Will și, poate, pentru a se mai scutura de multa imaginație pătimașă. Acum câțiva ani am căutat o justificare mai amplă[2]: acum nu mi se mai pare tot atât de mulțumitoare.

Blasfemiile însă sunt mai greu de justificat.


[1] V. Voiculescu, Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, Ed. Art, București, 2010.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/09/06/poezia-lui-vasile-voiculescu-17/.