Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [67]
Traduceri patristice
*
vol. 6
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
***
Sfântul Augustin,
Episcopul Hipponei
(13 noiembrie 354-28 august 430,
pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)
*
Despre Sfânta Treime
[cartea a cincea]
***
Capitolul IV
5. Dar nu se obișnuiește a se numi întâmplare [accidens] decât ceea ce poate a se pierde/ a lipsi printr-o anumită schimbare a acelui lucru căruia i se întâmplă. Căci, deși unele sunt numite întâmplări inseparabile [accidentia inseparabilia][1], care în greacă se numesc ἀχώριστα, precum este culoarea neagră a penei corbului, totuși [e posibil] a o pierde pe ea, desigur, nu atâta timp cât este pană, ci întrucât nu este [nu rămâne] întotdeauna pană.
De aceea, materia însăși este schimbabilă [ipsa materies mutabilis est] și, din aceea că sfârșește a fi acea creatură sau acel penaj și acel trup cu totul se schimbă și se preface în pământ, [se înțelege că] se pierde, desigur, și acea culoare.
Cu toate că și întâmplarea care se numește separabilă [separabile] se pierde nu prin separare [separatione], ci prin schimbare [mutatione]. Precum este culoarea neagră din părul capului omului [capillis hominum nigritudo], [care] se numește întâmplare separabilă [separabile accidens], căci până când perii capului sunt [, cât trăiește omul], pot să albească [possunt albescere].
Dar dacă observăm cu atenție, apare destul de clar că nu [este cu adevărat] o separare/ divizare ca și cum ar pleca ceva de pe cap deoarece [părul] albește, ca și cum culoarea neagră pleacă de aici și se duce undeva și culoarea albă îi ia locul, ci este schimbată și prefăcută acolo acea calitate a culorii.
Așadar, nimic [nu este] întâmplare în Dumnezeu, pentru că nimic [nu este în El] schimbabil sau de pierdut/ perisabil [mutabile aut amissibile].
Dacă alegi să numești și aceasta întâmplare, [pe aceea] care deși nu se pierde, totuși se micșorează sau crește, precum este viața sufletului – căci până când este sufletul, pe atât trăiește, iar întrucât sufletul este veșnic [semper anima est], veșnic trăiește; dar pentru că trăiește mai intens [atunci] când înțelege/ cunoaște [cum sapit] și mai puțin când nu gândește [cum desipit], de asemenea este și aici o oarecare schimbare, nu ca să-i lipsească viața (precum celui prost îi încetează înțelepciunea), ci ca să fie mai diminuată [minus sit] – nu este ceva de felul acesta în Dumnezeu, pentru că [El] rămâne în întregime neschimbabil.
Capitolul V
6. De aceea, nimic în El nu se spune [a fi] după întâmplare, pentru că nimic nu I se întâmplă Lui. Totuși, nu tot ceea ce se spune, se spune [înțelegându-se] după fire/ ființă [secundum substantiam].
Căci în lucrurile create și mutabile/ schimbabile, ceea ce nu se spune după fire, rămâne să se spună după întâmplare. Căci toate li se întâmplă lor, care fie pot fi pierdute, fie micșorate/ împuținate, și [în ceea ce privește] mărimile, și calitățile.
Și ceea ce se spune despre cineva [ține de întâmplare], precum prietenii, relațiile, slujirile, asemănările, egalitățile, și alte lucruri de același fel: și situare și împrejurare, și locuri și timpuri, și fapte și pătimiri.
Însă, cu adevărat, nimic nu se spune [că este] după întâmplare în Dumnezeu, pentru că în El nimic nu este mutabil. Totuși, nu tot ceea ce se spune [despre Dumnezeu], se spune [înțelegându-se] după fire.
Căci, [cu referire la relația] față de Cineva – precum Tatăl față de Fiul și Fiul față de Tatăl –, se spune ceea ce nu este întâmplare: pentru că și Acela pururea [este] Tată, și Acela [Celălalt] pururea [este] Fiu.
Și nu astfel ca și cum Tatăl, din Care este născut Fiul, [ar avea nevoie] să nu înceteze niciodată să fie Tată pentru aceea ca [Fiul] să nu înceteze niciodată să fie Fiu.
Ci pentru aceea că Fiul este născut pururea, [El] nu începe vreodată a fi Fiu [semper natus est Filius, nec coepit unquam esse Filius].
Căci dacă Fiul începuse [coepisset] cândva a fi sau înceta [desineret] cândva a fi, s-ar fi numit [Fiu] după întâmplare [secundum accidens diceretur].
Cu adevărat, dacă [faptul] că este numit Tată, s-ar fi spus [cu referire] la Sine însuși, nu în relație cu Fiul, și [acela] că este numit Fiu s-ar fi spus [cu referire] la Sine însuși, nu în relație cu Tatăl, [atunci] s-ar fi numit după fire și Acela Tatăl, și Celălalt Fiul.
Dar pentru că și Tatăl nu este numit Tată decât pentru aceea că este Lui Fiu, iar Fiul nu este numit [astfel] decât pentru aceea că are Tată, [așadar] acestea nu sunt spuse după fire, căci Fiecare dintre Ei nu sunt numiți prin acestea [cu referire] la Sine însuși, ci Fiecare la Celălalt, în mod reciproc. Dar nici după întâmplare, întrucât și că este numit Tată, și că este numit Fiu, este [un lucru al] Lor veșnic și nemutabil [et quod dicitur Pater, et quod dicitur Filius, aeternum atque incommutabile est Eis].
Din acest motiv, oricât de diferit [diversum] ar fi a fi Tată de a fi Fiu, totuși firea/ ființa [Lor] nu este diferită [non est tamen diversa substantia]. Pentru că acestea nu se spun după fire, ci după relație [secundum relativum]. Deoarece, totuși, relația nu este întâmplare, pentru că nu este mutabilă.
[1] Care rămân astfel atâta timp cât există ființa respectivă.