Adam și-a dorit să trăiască mai mult de 60 de ani, p. 19, și această rugăciune i s-a împlinit. Pentru că acum, în 2021, a împlinit 78 de ani. E născut pe 11 martie 1943.
Vorbește despre moarte mai mult cu morții decât cu viii, p. 25. Aflăm despre cele două muște din 28 aprilie 1969, p. 27, dar nimic concret despre viața sa. Pentru ca în poemul următor să ne spună: „Sunt îndrăgostit de tine,/ dar nu te iubesc”, p. 29. Nu cred că ești adevărata mea iubire.
De ce „nu mai sunt locuri sfinte…în dragostea noastră”, când dragostea îl sfințește pe om?, p. 30.
Creanga nu e „mai tare” decât moartea, p. 39, dar nouă ne place să ne mințim frumos.
Primul poem mare începe în p. 40. Și se termină în p. 46. Însă căderea în istoria Egiptului nu mă atrage.
Ce înseamnă „le-am zărit/ cu proprii mei ochi”?, p. 47. Poemul se numește Insulele iadului. Iar poeții, adesea, mint frumos, spunând că văd lucruri pe care nu le-au văzut niciodată. Căci dacă ar fi văzut, din iconomia lui Dumnezeu, Iadul, poetul nostru ar fi avut o cu totul altă poezie. Sau o cu totul altă tăcere.
Și când faci afirmații fără acoperire, atunci distrugi metaforele, pentru că sunt artă goală. Iar pe mine cel mai mult mă enervează poeții și actorii care teatralizează poezia, care o falsifică, în loc să o spună în drama sau în ingenuitatea ei.
Un poem la a 28-a toamnă, p. 48, scris la vârsta de 28 de ani.
O altă hulă: „Dumnezeu batjocorește ziua/, iar diavolul îmi dă mâna”, p. 50. „Ajutorul” diavolului e Iadul, pentru că nu ne ajută pe niciunul.
„Îngerul meu a obosit”, p. 57, spune Adam, când Îngerul lui Dumnezeu nu obosește niciodată.
Primul vers care îmi place din a doua carte: „Noaptea intră în urechile lui Adam”, p. 60. Ea e o auzire pe care o receptăm profund.
Iar orașul e într-o adâncitură, pentru că „abia se cațără/ pe câteva dealuri/ din împrejurimi”, p. 61. Iese din oala lui spre dealurile dimprejur.
„tânăra noapte/ a ieșit la întâmplare”, p. 65, pentru că tinerele ies la întâmplare noaptea.
Dacă iubita e ca o peșteră, p. 66, atunci mângâi ceva foarte rece. Sau antic.
Nu l-am înțeles pe Negleduș, care apare în p. 69 și tot reapare.
Dacă păcatele te stăpânesc, atunci „întunericul e/ singurul spațiu dinlăuntru”, p. 76. Dar dacă slava lui Dumnezeu e în tine, atunci lumina Lui e răsuflarea vieții tale.
Până la urmă Negleduș a ajuns în Anglia și a vrut să își reteze sexul cu toporul, p. 89. Fragii însă ne amintesc de „fragii fragezi”[1] ai lui Ion Barbu.
„Capacul prostiei”? În p. 91. Și aflăm și ceva pozitiv: că lui Adam îi plac foarte mult merele, p. 91.
Da, așa e: „viața, precum și moartea, este de origine divină”!, p. 99. Pentru că Dumnezeu, Cel care ne dă viața, ne dă și moartea. Însă lucrul cu adevărat important e că odată cu poemul, iarăși lung, Cele șapte scări, p. 99, Adam se desprinde de Nichita! Începe să vorbească cu propria lui gură.
„Omoroaica”, p. 100, e soția omului? / „nevăzutul cnut”, p. 100, nevăzutul bici al lui Dumnezeu.
Prima coborâre în relația cu femeia iubită: „mă gândeam la/ una din țâțele tale și ți-am atins obrazul,/ iubito”, p. 101. Până acum a folosit echidistantul sâni. După care urmează primul vers în coborâre copilărească: „Un, doi, vrei, latru, vinci, lase, lapte, copt…”, p. 101, dar care, pus în relație cu versurile anterioare, apasă pe: vrei…
Când se îndoaie sufletul, p. 101? Când abdicăm de la propriile noastre principii. Când facem compromisuri. Însă când Adam și-a căpătat propria lui voce a devenit prolix și greu de urmărit. Scufundările în lumea păgână nasc tot felul de bizarerii. Ca asta: „l-am întrebat pe cel mai bătrân din[tre] zei”, p. 103…
De ce ai blestema o „sfântă scară”, p. 105, adică o revelație dumnezeiască?
După „căciulițe de copii”, o altă diminutivare neașteptată: „musculițe”, p. 106. Și pentru că dragostea lor se desfășoară sub un asediu permanent, tocmai de aceea „te sărutam între două fiare”, p. 107, într-o lume potrivnică.
Prima exprimare sexuală explicită: „Doru-i în mine doar eu să intru în tine”, p. 108. Și dacă ne iubim cu adevărat, atunci „noi doi ne ținem de mâini [și] pe dinăuntru”, p. 108.
O hulă sexuală, ca la Brumaru: „Cu singura noastră mână înmulțesc țâțele tale/…[care] fac țâța mea/, pe care urc ca pe un deal/, [și] în vârful ei e mănăstirea în care/ părinții-mi păstrează craniul”, p. 108. Grandomania sexuală masculină naște astfel de abjecții.
„Doamne” scris cu minusculă: „E vremea să-ți scriem, doamne./ E vremea să-ți trimitem de aici/ o vedere”, p. 108. Ca și când Atoatevăzătorul are probleme cu vederea…
Infernul este „inferior”, iar Paradisul „de paradă”, p. 109. Minimalizări gratuite. Și Îi scrie lui Dumnezeu „pe pântecul iubitei mele”, p. 109, pentru că iubita pare „mai importantă” acum decât Dumnezeu. Însă frumusețea lui Dumnezeu este absolut necesară flămânzilor, p. 109. Celor flămânzi după adevărul Său.
Când intră în templu, sufletul i-o ia înainte, p. 109, pentru că e avid să cunoască cele de taină ale lui Dumnezeu.
După un mare cataclism global, 109-110, „America/ zboară în univers ca o rachetă cu echipaj de cosmonauți ruși/ care niciodată nu se mai înapoiază”, p. 110. Așa că putem sta liniștiți pentru că America a murit în spațiu.
O declarație autentică de iubire: „Ești frumoasă ca ziua”, p. 110.
Alt vers important: „Tăcerea era o parte din surâsul nostru”, p. 110. Pentru că în surâsul nostru aveam comunul vieții împreună, despre care nu mai trebuia să vorbim.
De ce are Infernul scări?, p. 110.
O imagine interioară admirabilă: „Urechile mi-au oprit durerea care curgea spre suflet”, p. 111, dar utopică. Pentru că auzul nu oprește niciodată durerea sufletului nostru.
„mârșavul joc la [al] zeilor”, p. 112, zei care nu există.
O lacrimă mai mare decât noi doi, p. 112. Însă „lacrimile acestea/…umblă cu mine”, p. 113, pentru că sunt în mine.
Cămașa albă nu e pusă pe culme de către iubită, ci e spânzurată de vânt. Vântul e funia de rufe. Iar tot ea îi spânzură nu capul, ci mâinile de ștreang, p. 114. Iar sufletele copiilor sunt într-o pădure mare și deasă, p. 115, nu în Rai sau în Iad.
Cuvinte goale, fără acoperire: „Îmi privesc picioarele care-au fost în crăpăturile iadului”, p. 115. Dacă ai fi coborât acolo, din mila lui Dumnezeu, ai fi ieșit un om plin de cutremurare sfântă, plin de pocăință îndumnezeitoare. Dar, din taste, poți scrie orice neadevăr „poetic”.
I-au cusut gura cu piatră, p. 119.
Autorul bate câmpii cu zeii, ca și când ar exista, alocându-le spații mari din opera sa, dar vorbește încifrat despre credința lui ortodoxă.
„Copilul își contemplă/ viitorul falus”, p. 127. Un obicei al adultului sexualizat pus pe seama copilului, care nu se „contemplă” niciodată sexual.
„Apucați țâța fraților/ fără să vă mai gândiți/ la fiorul dragostei” și „Apucați/ țâța fraților/ căci d-aia aveți buze” p. 128, sunt îndemnuri homosexuale?
Își naște proprii săi dușmani din mama lui cea moartă, p. 131. Pe ideea că a-ți crea dușmani înseamnă a-i naște. Dar pentru că mama e moartă, își naște dușmani morți, care nu îl pot ataca. Cum arată însă dușmanii vii, care sunt născuți de mamele lor, dar care confundă binele cu răul?
Viața ca o trecere înot: „Voi trece înot și lumea asta”, p. 132.
De ce repară foarfecele dându-și cu ele în cap?, p. 133.
Trăiește un secol în care „dragostea mea nu există”, p. 135.
O exprimare plastică a ieșirii din vis: „Mă trezesc sfâșiindu-mi cu mâinile visul”, p. 137. Trebuie să scap de visul somnului pentru ca să pot trăi.
Moartea nu e niciodată „o ramură a iubirii”, p. 137.
În 1977 scria ciclul Ploeme. Poeme plouate. Și revine la Negleduș în p. 141, care are acum și o posibilă Negledușă: „Și până și Negleduș/ se pornise pe urmele Negledușei,/ dacă [ea] există”, p. 141.
Apare soția în p. 143, dar care atunci când schimbă apa în acvariu „trebuie să luăm/ masa de prânz în altul”, p. 143. E absolut neîndemânatică? Însă, dacă acvariul creează atâtea probleme casnice, „noi doi, însă,/aruncăm cu amândouă mâinile banii pe fereastră”, p. 143. Îi cheltuim cât mai repede, ca nu cumva să se înmulțească în casa noastră. Primele autoironii poetice.
Revenirea astrologilor, p. 144, e o mare pacoste zilnică. Și astrologii au venit împreună cu vrăjitorii pe TV și în online.
„Mărul este un cal troian”, p. 148, pentru că crede în ideea mitologică că Sfântul Adam „a mâncat din măr”.
De ce crește iarba tocmai „pentru a ne acoperi [doar] testiculele” (p. 148)? Când iarba ne acoperă cu totul până la a doua venire a Domnului.
„Mama îmi vorbea mereu…”, p. 151. Și nevoia de ea e vie.
Adam e nefericit pentru că oamenii nu văd în el „un copil/ însăilat în piele de Bătrân”, p. 152. Și dacă te văd prea copil, te enervezi că nu îți dau credit, că nu te valorizează.
Statul în iarbă, sub fereastră, p. 153, al copilăriei.
În Ars antipoetica, care începe în p. 155, Adam trece în revistă geniile lumii. Eminescu e între Maiakovski și Tolstoi: „După șapte ani de balamuc, Mihai[l] Eminescu/ ține «să extragă pietre scumpe din propriu-i creier»,/ cu care să cumpere întreg pământul, cu casă de nebuni cu tot,/ unde s-ar numi el însuși Director”, p. 158. E primul poem la care a lucrat pe surse. Și poemul său se încheie cu „în concluzie/ nu există concluzie”, p. 142, pentru că nu s-a terminat lista oamenilor de geniu.
Conștiința morții: „Știu că voi închide această ușă/ pentru ultima oară”, p. 165.
Falusul pierdut al lui Osiris?, p. 166. Nimic despre organul sexual feminin.
„Ca poet,/ sunt redus la propriul meu limbaj”, p. 166. Dar limbajul poate crește oricât și poate încorpora foarte multe cuvinte și stiluri.
Suprarealismul și animalele domestice, p. 167. „membrul învârtoșat”, p. 167. Tot al bărbatului…
Amintește și de Urmuz în „A urmuziza realitatea!”, p. 167. Piatra de pe suflet e păcatul, pe când piatra de pe tâmplă e greutatea formulării unui poem, p. 169.
Sintagmă neașteptată: „bocetul firimiturilor de pâine”, p. 170. Pentru că pâinea plânge când nu e dăruită.
Are un rost tainic numărul 475891?, p. 170.
„A încuia în urma ta/ ușa propriului tău nume”, p. 170. A lăsa neexplicate multe din trăirile tale.
Spălarea cu fecale pe față, p. 171. Cu ceea ce te împroșcă oamenii.
Vocea mamei, p. 172. Reapare. Dar niciodată nu s-a auzit până acum și cea a tatălui său. Sau a bunicilor săi. Însă tatăl apare în p. 173, și el mort.
O imagine iconoclastă: „Dumnezeu însuși/ care ființase/ pentru o clipă/ în mâinile mele”, p. 175. Pentru că poetul se prezintă pe sine ca fiind „mai dumnezeu” decât Dumnezeu. După care o a doua: „Așa se-ntâmplă, evident,/ și cu Dumnezeu: există/ doar în inimaginabil”, p. 175. Iar dacă nici măcar nu ni-L putem imagina pe Dumnezeu, cum să existe pentru noi?
În poemul următor, el neagă existența lui Dumnezeu: „De-abia acum constat:/ nu există dumnezeu”, p. 176. Pentru că iubita a devenit „dumnezeul” lui: „Nu pot spune nimănui/ Tu ești a mea/ Nici măcar celui din înalturi/ care-i mereu tu și numai tu”, p. 176.
„Destinul e cea mai lungă propoziție din lume”, p. 179, pentru că nu există destin. Însă el se referă la destinul antic, care era considerat a fi „veșnic”.
„Moartea-i o recomandabilă publicitate”, p. 184, atunci când oamenii se ocupă de opera ta. Dar când te uită toți, moartea te face anonim.
Sânge și apocrife e pentru poeții români. Începe în p. 185. Bacovia și „văzduh de nălbar”, p. 185. Probabil se referă la fluturele alb când zice nălbar[2]. Arghezi și limba mucezită, p. 187. Iar Blaga „fu uns cu tăcere”, p. 188, de către Dumnezeu. Dar Blaga „putea să-l gândească pe Eminescu/ pe Eminescu cel de neatins cu gândul”, p. 188. Numai că Eminescu nu e de neatins, ci e de înțeles continuu. Iar „Blaga încă respiră”, p. 188, cum respiră toți marii oameni ai lumii, dacă te apleci cu atenție asupra operei lor.
Străbunii apar în Cimitirul din Cobișnița, p. 193. Și lor trebuie să le reactualizăm numele, p. 193, să-i pomenim liturgic.
Pudoare apare în p. 194.
Despre oamenii din popor: „Mă doare/ că mă întâlnesc cu ei/ în împrejurări atât de puțin prielnice”, p. 196.
Iar poemul Ader la secretul se termină cu un vers genial: „Nu-i găsesc morții un răspuns pe măsură”, p. 197. Nu sunt încă pregătit de moarte! Nu-i găsesc morții un răspuns pe măsura gravității sale. Pentru că toți trebuie să ne pregătim duhovnicește pentru trecerea noastră la Domnul. Versul lui Adam e confrate cu „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”[3].
„Ziduri pretutindeni”, p. 198. Ziduri în noi și între noi. Aluzii la Securitatea comunistă: „Nu deschide ușa decât/ după ce ai închis-o bine în tine./ Tu știi ce ai de făcut. În carnetul de note/ mai ai, pentru orice eventualitate, un alt carnet,/ dar e mai bine să nu-ți mai amintești [de el]”, p. 199. Iar în p. 202: „A fi extrem de suspicios/ subînțelege/ o extremă confidență” făcută celorlalți aflați în situația ta.
Alt cuvânt pe care nu-l știam: opreg[4], folosit în p. 211 la plural. Eu îl știam ca fotă.
Prima dată am citit: „O tânără femeie/ aleargă liniștită ca un leagăn”. Dar, în fapt, era „O tânără femeie/ aleargă liniștită cu un leagăn”, p. 212. Aleargă ca un leagăn era o metaforă paradoxală.
Apare, în sfârșit, și tatăl! În Mâna lui tata, p. 214. Prezentat pe patul de moarte. După care, într-un poem din 1980, „șobolanul e o bombă atomică”, p. 215. Imaginile comune, cel mai adesea folosite de Adam în poemele sale, lasă loc și acestor versuri surpriză. Cum a ajuns șobolanul o bombă atomică? Îți imaginezi, la scară mare, cum șobolanul e detonat și șterge de pe fața pământului întreaga lume.
Pentru ca în ultimul poem al cărții să vedem că poetul ne spune: „permit toate interpretările posibile”, p. 216. Să vedem cât de binevoitor va fi cu privirea mea asupra lui!
E mult mai bun decât primul volum și cu voce proprie spre final. Însă eu știu că orice poem te explică și de aceea contează orice nuanță exprimată.
[1] A se vedea: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/rigacrypto.php.
[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/nălbar.
[3] A se vedea: https://yorick.ro/oda-in-metru-antic-de-mihai-eminescu-2/.
[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/opreg.
