Nicolae Labiș : poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate [1]
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.
(Nicolae Labiș, Primele iubiri)
Nicolae Labiș vine de acolo de unde a început revitalizarea isihasmului în Țările Române, de la Mălini[1], tot pe unde s-a nevoit și Sfântul Vasile de la Poiana Mărului.
Iar acest lucru pare a nu fi întâmplător, în ciuda faptului că Labiș nu e un poet religios și e un comunist sincer (din cauza sărăciei crunte în care a trăit în copilărie cu ai săi și a faptului că societatea capitalistă nu le-a oferit nimic, după cum nici astăzi multor sărmani nu le oferă nimic).
Locul copilăriei, munții aceia plini de frumusețe dumnezeiască și impregnați de rugăciunile sihaștrilor și-au pus o amprentă aparte asupra acestui poet de o rară curăție sufletească, dar și de o vigoare poetică rară, care a înțeles și și-a însușit tradiția marii poezii într-un timp uluitor de scurt, mai apropiat simțindu-se de Eminescu, Goga, Coșbuc, Villon și Rimbaud:
M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,
Când vântu-n amurg șuiera prin ogradă.
Munții ardeau în polei și lumini,
Lupii spulberau scântei din zăpadă.
Am strâns sănătate din cremenea neagră,
Din vâna de apă, țâșnind încordat,
Și bătrânii din sat când muriră,
Toate iubirile moștenire mi-au dat.
Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschiși,
Era o apă de cleștar și de stele –
Peștii alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,
Lunecau lângă genele mele.
(Începutul)
*
Pădurea ta mai lumina-mpăcată
Cu mirt în flori și-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborâse din tării
În verdea catedrală despicată. /…/
Ți s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui
Acel ceva, din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauți puritatea și o chemi.
Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii și-n Marele Păcat,
Dar țeasta ta, nimbată alb pe frunte,
În fața ei nu s-a-nclinat.
Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spații,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpații.
(Momente biografice)
*
Eu m-am născut acolo pe unde munții cântă
Când vântul se avântă prin codrii cei merei.
Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfântă
Și-aveau și munții lacrimi pe-obrajii lor de stei.
În nopți de toamnă, ude, țipând când se perindă
Cocoarele-n șiraguri înalte și subțiri,
Sfioase căprioare mi-alunecau în tindă,
Oglindă să-mi întindă noptatice priviri.
Ori poate numai buna le aducea cu cântul
Ce se-nvârtea ca vântul prin vatra fără foc;
Prin aer, ea c-un deget îmi zugrăvea pământul
Poveștilor din țara de aur și noroc. /…/
În ceasuri moi de sară, dureri de-odinioară
Cu doinele bătrâne mi le-amintesc în sat…
(Bunica)
*
Curgeau din fluiere doinirile-argintii,
Lin aburea laptele proaspăt în șiștare,
Clipea-nstelarea răcoroasă în tării,
Se clătinau pădurile nemuritoare.
(Pe obcinele Stânișoarei)
*
Cărțile treziseră strunele doinei din mine.
Sgâriam versuri cu degetul pe pământ și era bine.
(În refugiu)[2]
Labiș e poetul munților și al pădurilor mai ceva ca Eminescu, al pădurilor cu cerbi, căprioare și lupi, cu zăpezi/ ninsori mari, cu geruri și…ierni calde: „părea zăpada caldă și moale ca otava” (Mihail Sadoveanu); „albe purități de iarnă caldă” (Rapsodia pădurii).
Însă, când vorbește de zăpezi calde și de iarnă caldă, poetul nu se referă la o vreme blândă din punct de vedere climateric, ci la căldura harică pe care o simțea. Și avem aici o transfigurare a naturii nu numai din punct de vedere vizual (pe care o aflăm mai des în poezii), ci și caloric.
Citind versurile, mi-am adus aminte de experiența duhovnicească pe care Sfântul Serafim de Sarov i-a dat să o trăiască lui Motovilov și în care acesta spunea că simte zăpada caldă.
Tot prin harul lui Dumnezeu răsădit în natură, poetul cunoaște, ca mai înainte Eminescu, sentimentul milei, adânc ortodox, al compătimirii cu tot ce există:
Îmi era milă. Mila-mi aducea
Mângâietoare lacrimi pe pupilă,
Și sufletu-mi se bucura-n secret,
Fără să știu, de-această caldă milă.
(Rapsodia pădurii)
În „pădurile de liniști”, Labiș trăiește și experiența harului, simțirea sfințeniei, a curăției sădite de Dumnezeu în univers, precum și sentimentul pocăinței:
Flăcăul cu chip alb sub cetini mari
Și-a deșteptat privirile și viața,
Și soarele de șes răsăritean
Nu l-a ajuns să-i tăbăcească fața.
Copilăria lui înfometată
Și-a petrecut-o-n codrii cei merei,
Și-a îndrăgit natura fără moarte
Și s-a cuprins adânc de vraja ei. /…/
Văzduhu-i aspru, greu și argintat…
Pe-ntinderea zăpezii ochii-mi lunec
Și-i totul alb și parcă-s rușinat
Că singur eu lumina o întunec. /…/
Am fost, știu bine, uitător și rău /…/
Pe-atunci puteam eu, oare, să prevăd
Cu ochiul minții ațintit în vreme
Că în curând am să trăiesc dureri
Banalizate-n tomuri de poeme? /…/
Îmbată-mă, pădure-n valuri moi
De liniște, de iarnă și de sară,
Alungă pentru mine, pe cărări,
Prin vânt, cea mai frumoasă căprioară!
Aprinde pe cascade vâlvătăi,
Fă-ți stelele mai tainic să lucească,
Oprește-n râpi al frământării duh
Și pace dă-mi, dă-mi pace sufletească!
Pădure, sora mea, te întâlnesc
C-o strângere de inimă durută.
M-ai adăpat cu harul tău firesc
Și mi-ai deschis în suflet o lăută. /…/
În minte ai turnat argintul tău /…/
Pădure, sora mea, la tine vin,
La tine vin să-mi spovedesc păcatul.
C-am cheltuit atâtea zile seci
Din viața ce mi-ai dat, sunt vinovatul.
Sunt vinovat c-am risipit în vânt,
Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină /…/
Pământ împădurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar lângă izvoare /…/
Plecările din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicând drept despărțire.
Când eu greșesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi și eu la tine vin tiptil,
Și-n foșnetul luminii din frunzișuri
Mă faci din nou nevinovat copil.
(Rapsodia pădurii)
Din argintul turnat în minte a răsărit și această poezie ce răsfrânge un licăr din strălucirea frumuseții genuine a lumii. Căci numai curăția minții și inima plecată spre compătimire, iubirea de oameni și de dreptate pot să vadă, să audă și să simtă cele descrise de poet.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Mălini,_Suceava.
[2] Folosesc: Nicolae Labiș, Poezii, cu o precuvântare de G. Călinescu, selecție, text stabilit și însemnare finală de Gheorghe Tomozei, Ed. Cartea Românească, București, 1984.