Adormirea Părintelui patriarh şi semnele vremii: o ierminie a vieţii Bisericii

Au nu eşti Tu, Doamne Dumnezeule, Cel ce dai ploaie? În Tine nădăjduim, că Tu faci toate! [ Ier. 14, 21, cf. ed. BOR 1988]

Seara de 30 iulie 2007, în care s-a produs adormirea şi transportarea trupului Părintelui patriarh de la spital în catedrala patriarhală a fost o seară caldă. Credincioşii au început să vină la patriarhie, aerul condiţionat din catedrală îţi făcea bine, te răcorea, dar afară era cald. A doua zi, pe 31 iulie, începe să se lase răcoarea. Începe să se formeze şirul de credincioşi, care va coborî până la poalele dealului. Personalităţi, oameni de toate rangurile vin şi se închină şi cer iertare şi se împacă cu Patriarhul nostru, al românilor.

Împăcarea, rugăciunea, pocăinţa aduc vindecare personală şi comunitară. Pocăinţa şi rugăciunea schimbă vremea, lumea, oamenii. Trupul Părintelui patriarh e mutat în Palatul Patriarhiei după ce a înconjurat catedrala unde a slujit atâta vreme şi pe care a iubit-o atât de mult. Procesiunea sărutului din urmă continuă. Seara şi noaptea de 31 iulie e una friguroasă, începe să bată vântul, pentru ca în dimineaţa de 1 august 2007 la Bucureşti să înceapă o ploaie puternică, însoţită de un vânt tăios. De la 42°C s-a ajuns aseară şi astăzi la 17 °C, adică la o vreme de toamnă târzie, pentru ca oamenii să binecuvinteze pe Dumnezeu şi să se bucure de harul rugăciunilor Patriarhului nostru, care ne-au dat ploaie.

Mulţi dintre cei care stăteau la rând, ca să îşi ia rămas bun de la Patriarhul nostru au avut conştiinţa că schimbarea vremii i se datorează. În Jurnalul Naţional de astăzi, 1 august 2007, sub titlul Cer negru la Tocileni d-l Răzvan Constantin ne informează că după două luni de secetă aspră, ieri a plouat în Tocileni, în localitatea natală a Părintelui patriarh şi oamenii au trăit din plin această ploaie ca pe un semn dumnezeiesc venit din partea Părintelui nostru.

„Mihai Arăpaşu, nepotul Prea Fericitului, părea cel mai împăcat: „A dat Dumnezeu ploaie. Cum să-ţi mulţumesc, Doamne!”.

Dar şi în sufletul bătrânului de 75 de ani ploua. Ploua cu lacrimi amare. Era nepotul preferat al Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, cel care avea grijă de biserica ctitorită de Prea Fericit. De altfel, ieri, pe uliţele Tocileniului, un sat nu prea avut din judeţul Botoşani, unde încă mai locuiesc aproape 30 de nepoţi, toţi oamenii purtau doliu şi aproape nimeni nu vorbea. Vorbeau însă ochii lor, scăldaţi în lacrimi. „Este o pierdere mare pentru noi, era sufletul nostru, era sânge din sângele nostru, este ctitorul acestei biserici. Era un om cum nu mai vezi alţii. Era învăţat, ştia multe, dar tot timpul a fost alături de noi, care nu ştim carte. Se interesa tot timpul de noi, ce facem, cum o ducem”, spunea ieri printre lacrimi Mihai Arăpaşu, nepotul Părintelui Teoctist”.

Curg lacrimi din ochii oamenilor dar şi lacrimi din ochii cerului. Toată această mulţime de oameni care a stat şi stă în vânt şi ploaie ca să se închine la catafalcul său, cu o stare interioară greu de definit în cuvinte, nu demonstrează decât iubirea, ataşamentul pe care l-au avut şi îl au faţă de Patriarhul României. Mulţi văd Biserica numai prin ochelari defectuoşi, printr-un mod de a gândi în care prezenţa lui Dumnezeu este exclusă, abandonată. Însă aceste schimbări ale climei, ale vremii, care sunt rodul evident al rugăciunilor sale şi ale noastre, ale tuturor, ale pocăinţei şi ale iubirii tuturor, ne fac să intuim taina Bisericii, care este viaţa împreună cu Dumnezeu.

Mulţi văd în Biserică o instituţie previzibilă, când ea este, paradoxal, imprevizibilitatea prin excelenţă, pentru că harul lui Dumnezeu o conduce, îi suflă în pânze. Aceste zile ne readuc aminte faptul, că gândurile şi calculele umane nu sunt ca gândurile lui Dumnezeu, ci numai smerenia, pocăinţa, iertarea, iubirea, comuniunea, înfrăţirea sunt mijloacele de comunicare cu Dumnezeu. Dacă îndrăznim în dragostea noastră faţă de Dumnezeu, în credinţa noastră, putem muta nu numai munţii de piatră, ci şi munţii de indiferenţă, munţii de neînţelegere şi de neiubire dintre noi. Dacă strigăm către Dumnezeu curge ploaie din cer, vine soare al frumuseţii în inimi, ne facem puternici în râvnă şi buni întru smerenie.

Când Ninive a plâns şi s-a îmbrăcat în sac de pocăinţă „atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit” [Iona 3, 10]. România a avut nevoie de moartea Patriarhului ca să se pocăiască, să se îndurereze, să îşi smerească inima, pentru ca să primească ploaia aceasta după care ne-am uitat toată vara. Şi iată, cum ploaia era atât de aproape de noi, numai că noi eram prea departe de ea. Pocăinţa deschide cerurile şi bucură pe Dumnezeu, pe Îngeri şi Sfinţi, pe oameni şi tot cosmosul. Pentru că Dumnezeu dă „pocăinţă spre viaţă” [ F. Ap. 11, 18], pentru ca omul să se bucure de Dumnezeul cel viu.

Nimic mai frumos pentru un început de post binecuvântat decât ploaia de astăzi dimineaţa! Acum, când scriu, soarele a început să ne zâmbească de sub veşmântul norilor, care încep să se disipeze.

Nu sunt toate aceste lucruri, aceste schimbări evidenţa vieţii Bisericii, a vieţii cu Dumnezeu? În ochii mei sunt cu prisosinţă. Tot mai mulţi oameni care l-au cunoscut pe Patriarhul nostru vorbesc despre el cu multă vivacitate, cu multă bucurie, cu multă înţelepciune, lucru care ne bucură şi ne înseninează. Vom păstra în inima noastră prezenţa sa luminoasă, pentru că inimii noastre îi place să se bucure de oamenii lui Dumnezeu. Şi vom învăţa să nu ne punem încrederea în noi, ci în mila lui Dumnezeu, care ştie, mai bine decât oricine, să rânduiască toate cele ce sunt spre bunăplăcerea noastră.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *