Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 5 aprilie 2011

Praedicationes (vol. 1) [6]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

Paginile 52-65

***

Predică la duminica a 7-a după Paști. Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic (325 d. Hr.)[1]

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

duminica de astăzi, o duminică a teologiei prin excelenţă, ne propune să adâncim rugăciunea Domnului de la In. 17, 1-13.

Ne propune să înţelegem ce însemnă preaslăvirea Domnului mai întâi, adică tot ce a făcut Domnul ca să îndumnezeiască firea Sa umană şi care este rostul iconomiei mântuirii Sale cu noi.

Şi, după cum se observă, duminica aceasta, în care se resărbătoreşte învingerea lui Arie[2] de către cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea[3], vine ca să puncteze faptul că Hristos e Dumnezeul nostru răstignit şi înviat, Fiul Tatălui şi nu o creatură, cum dorea al doilea Iuda, cum e numit Arie în cântările de la Vecernie.

Pentru că Evanghelia de astăzi tocmai despre această relaţie din veci, a Fiului cu Tatăl, ne vorbeşte.

Preaslăvirea Fiului de către Tatăl nu este o problemă pusă în umbră de Sfinţii Părinţi ci, dimpotrivă, e parte componentă a hristologiei şi a soteriologiei, adică a învăţăturii despre persoana lui Hristos şi a învăţăturii despre mântuirea noastră.

Preaslăvirea Fiului de către Tatăl nu înseamnă decât trecerea Lui prin moarte, pentru ca să învie şi să îndumnezeiască trupul Său omenesc. Preaslăvirea Sa nu se referă la dumnezeirea ci la umanitatea Sa. Firea umană impropriată de Cuvântul este preaslăvită, este transfigurată, e umplută de slava cea veşnică a Fiului şi a Treimii.

Şi vă propun o citire a textului sub formă de comentariu, o citire comentată, pentru a pune în evidenţă conţinutul teologic al Sfintei Evanghelii de astăzi.

Părinte, a venit ceasul ca Tu să preaslăveşti pe Fiul Tău, adică a venit ceasul pe care Îl aşteptăm Amândoi, acela al Patimilor Mele.

Ceasul pătimirilor a venit şi acum e vremea să arăţi slava Ta întru Mine, ca prin Mine să fim preamăriți Amândoi de către oameni. A venit ceasul ca oamenii să vadă că Eu sunt Fiul Tău, Căruia Tu I-ai dat stăpânire peste tot trupul, pentru că Eu Mi-am păstrat trupul fără prihană.

Pentru că Eu Mă răstignesc pentru oameni, de aceea dau viaţă tuturor celor pe care Tu Mi i-ai dat Mie prin propria lor voie.

Eu dau viaţă tuturor pentru că Eu sunt Viaţa.

Viaţa veşnică înseamnă ca toţi să Te cunoască pe Tine, Preaiubite Tată al Meu, să Te cunoască prin experienţă în fiinţa lor şi pe Mine totodată, căci Tu M-ai trimis pe Mine în lume ca să-i mântuiesc pe oameni.

Mântuirea înseamnă să cunoşti că Tatăl are un Fiu din veci şi că din Tatăl purcede din veci Sfântul Duh.

Mântuirea înseamnă să experiezi în fiinţa ta slava Treimii.

Căci a cunoaşte înseamnă a vedea, a trăi, a te împărtăşi de sfinţenia lui Dumnezeu.

A cunoaşte înseamnă a înţelege din experienţă şi a rămâne totuşi necuprins înţelesul experienţei.

Ceea ce se poate cuprinde nu înseamnă experienţă ci idei.

Ideile se nasc din experienţă şi nu invers: adică din idei să se nască experienţa. Atâta timp cât învăţăm idei nu avem nicio experienţă. Cât timp copiem din afară ideile, cât timp le memorăm nu ştim ce conţin ele înăuntru.

Pentru că aceasta e viaţa veşnică: a-L cunoaşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul. Și a cunoaşte înseamnă a experia prezenţa Lor în tine, a iubi Treimea, a fi mereu cu Ea.

Dacă cunoaşterea ta nu e iubire, nu e adoraţie, dacă cunoaşterea ta nu înseamnă slavoslovie, dacă cunoaşterea ta nu înseamnă vers, imn de slavă, atunci Dumnezeu nu îţi vorbeşte şi tu nu ai inimă pentru El.

Şi Domnul spune că aceasta e viaţă veşnică şi nu doar simplul mod de viaţă.

A trăi bisericeşte legătura cu Treimea nu înseamnă doar a trăi, ci a trăi în ritmurile veşniciei, a trăi pe pământ şi, în acelaşi timp, în cer.

Întraripată viaţă bisericească!

Dumnezeiască viaţă neînţeleasă, pentru că nu e iubită şi trăită!

Şi cum să nu fie dumnezeiască, dacă noi stăm cu Sfinţii şi cu Îngerii în faţa Prea Sfintei Treimi şi slujim împreună cu ei?

Ce viaţă seculară avem noi, dacă ea e plină de har şi de mântuire?

Căci aceasta e viaţa veşnică: să trăim în harul Treimii!

Eu Te-am preaslăvit, Tată, pe Tine, pe pământ, prin minunile şi cuvintele cu care i-am uimit pe toţi. Am săvârşit lucrul mântuirii, pe care Tu Mi l-ai dat să-l fac.

S-au săvârşit toate! Căci Stăpânul S-a întrupat din Fecioară, după cum au spus Prorocii [Mt. 1, 23 // Is. 7, 14], nu s-a găsit loc pentru El [Lc. 2, 7], L-a primit ieslea [Lc. 2, 12; 16], apoi a fugit în Egipt pentru că a fost prigonit [Mt. 2, 14], pentru ca să revină [ Mt. 2, 21] şi să vindece casa lui Israel.

El, Cel care nu avea unde să-Şi plece capul [Lc. 9, 58] a vindecat pe orbi şi pe ologi, pe demonizaţi şi pe gârbovi, a propovăduit Împărăţia lui Dumnezeu, a vestit pe Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, a chemat pe toţi la Biserica Sa, ca toţi să fie o turmă şi un Păstor [In. 10, 16].

S-au săvârşit toate, Tată. A venit vremea, Părintele Meu, să preaslăvești trupul şi sufletul Meu cu slava pe care am avut-o şi o am împreună cu Tine mai înainte de a fi lumea, din veci.

Am arătat numele şi persoana Ta oamenilor pe care Tu Mi i-ai dat din lume, pentru că ei au vrut să Mă iubească pe Mine ca pe Tine. Pentru că Te-au iubit pe Tine M-au iubit şi pe Mine, Creatorul lor.

Pentru că Tu eşti Tatăl Meu şi Eu Fiul Tău cunosc că toate sunt ale Tale ca şi ale Mele.

Le-am dat cuvintele Tale, pentru că cuvintele Tale sunt viaţă dacă le întrupează cineva. Apostolii Mei au crezut în Tine şi în Mine.

Au simţit puterea dumnezeirii Mele cei pe care i-am vindecat, cei cărora le-am vorbit.

Cei care au auzit grăuntele cuvintelor Tale, au dat rod după darul dat lor. Cuvintele Tale au căzut pe sol bun în cei pe care Mi i-ai dat. Şi pentru ei Mă rog, pentru Apostolii Mei Mă rog, pentru că sunt şi ai Tăi, Părinte Sfinte.

Căci noi avem toate în comun, fiindcă fiinţa noastră e comună. Şi cel care Ne iubeşte ştie că fiinţa Noastră e una, pentru că Eu Mă preaslăvesc în ei și îi încredinţez de adevărurile Noastre spre mântuirea lor.

Cei încredinţaţi sunt umpluţi de viaţa cea veşnică.

Cei încredinţaţi trăiesc veşnicia în trup.

De aceea, pentru unii ca ei moartea e un câştig [Filip. 1, 21], pentru că e trecere la tot mai multă viaţă.

Cei care trăiesc încredinţarea adevărului, adică viaţă de sfinţenie, se văd în lume, dar ai Treimii.

Pentru că Eu vin la Tine prin cruce, pentru că vin Jerftă fără prihană, bună mireasmă adusă Ţie, păzeşte-i pe Apostolii Mei, ca ei să fie una în cugetele şi în inimile lor, după cum Noi suntem una.

Şi ei pot fi una, o singură turmă şi un neam împărătesc, pentru că Eu sunt Păstorul şi Domnul lor. Eu i-am păzit cât am fost cu ei în lume, lângă ei, ca Dumnezeu întrupat, şi n-a pierit niciunul, în afară de Iuda vânzătorul, fiul pierzării, după cum a spus Scriptura cea veche [Ps. 108, 7].

Şi pentru că acum vin la Tine şi venirea Mea îi va face pe ei să Se bucure când o vor înţelege, fă ca bucuria Mea întru ei, bucuria şi veselia mântuirii să fie deplină în ei, desăvârşită.

Finalul, verstul al 13-lea, rămâne un accent pus pe bucurie, pe bucuria lui Hristos Dumnezeu de noi, dacă ştim să fim una, să ne simţim fraţi, să ne iubim şi să ne respectăm dumnezeieşte.

Cine aude astfel de cuvinte şi ne mai crede idealişti înseamnă că nu a înţeles nimic din viaţa bisericească.

Viaţa Bisericii e viaţa Treimii, e viaţa veşnică trăită în faldurile istoriei, este mărgăritarul ascuns în inimă [Mt. 13, 46], este focul ascuns în oasele şi măruntaiele noastre [Lc. 12, 49], care arde toată necurăţia şi care ne va îmbrăca pe deplin, cu totul, când Domnul va veni întru slavă să judece viii şi morţii.

A fi idealist nu înseamnă a fi creştin ortodox!

Ortodoxia este experienţă directă, e luare de contact la maximum cu taina şi frumuseţea lui Dumnezeu, cu măreţia copleşitoare a puterii şi a luminii Sale.

Ortodoxia înseamnă să trăieşti minuni în viaţa ta şi să fii mereu doxologic, mereu cu gura și cu inima și cu mintea pline de măririle aduse lui Dumnezeu.

Pururea, spune Prorocul, e lauda Lui în gura mea [Ps. 33, 1].

Pururea, mereu, tot timpul găsesc motive, am motive să-L laud pe Dumnezeu şi când fac cele bune şi când mă ridică din căderea păcatelor mele.

Realismul duhovnicesc al acestei duminici este de fapt râvna copleşitoare a Sfinţilor Părinţi de la Niceea care au zdrobit filosofia demonică a ereticului Arie, care strica Treimea şi o făcea o persoană, numai Tatăl, iar pe Fiul şi pe Duhul Îi vedea ca fiind creaturi aparţinând temporalităţii.

De aceea, Dumnezeul lui Arie avea multe în comun cu acel Unul singur şi rece al evreilor şi al mahomedanilor[4].

Dacă îl punem pe „nemuritor şi rece[5] al lui Eminescu în dreptul Dumnezeului filosofat de Arie avem tabloul lamentabil al teologiei sale.

Şi Arie nu era un om incult ci un filosof strălucit, cu multă putere de convingere.

Însă punctul de plecare al teologiei sale eretice nu era Evanghelia ci filosofia păgână, fapt pentru care Fiul şi Duhul erau mai mult puteri ale Unului, acest Unu foarte iubit de mulţi dar nu şi Treimea.

Şi dacă doriţi să evaluaţi vreodată filosofia raţionalistă a ultimilor 2000 de ani, vă rog să fiţi atenţi la ce vogă are Unul păgân în detrimentul Treimii revelate de Fiul.

Pentru că oamenilor le place să jongleze cu ideile lor, cu fantasmele lor, decât să se supună dogmei, adevărului paradoxal al dogmei Treimii, în care Dumnezeu e din veci întreit în persoane dar aceste persoane au în comun o singură fiinţă.

Treimea nu intră în capul acelor oameni, care se încăpăţânează să creadă că noi putem să înţelegem adevăruri despre noi şi despre existenţă în afara Revelaţiei dumnezeieşti şi a luminării noastre de către El.

Penibilul gândirii filosofice constă în aceea, că se propune iniţiatoare de realităţi, când demersul filosofic onest are menirea tocmai de a descoperi calea către adevăr prin experienţă.

Pentru că noi nu putem să cunoaştem ceea ce nu ni se descoperă!

Şi fără luminare dumnezeiască ne învărtim în gol până înțelegem voia Lui, după cum s-a petrecut cu evreii timp de 40 de ani prin pustiu [Deut. 8, 2-5; 29, 5]. Pentru că fără El nu se poate face nimic stabil, pentru că El este stabilitatea, El este tăria universului şi a noastră, fundamentul tuturor.

Filosofia reală este o cale către credinţă, un antreu şi nu un punct final. Căutarea trebuie să ducă la certitudini şi nu la un pustiu sufletesc.

Filosofia seculară însă, care este o excrescenţă teologică diluată, o sumă de erezii pastişate, nu poate să spună nimic creştinismului autentic, pentru că în Hristos S-au rezolvat toate neînţelegerile reale ale omului.

Filosofia a fost bună până la Hristos. De aici încolo, filosofia de după Hristos, demersul filosofic de după Hristos devine un tip de discurs sectar, un fel de mentalitate gnostică/agnostică, care îşi propune să caute, tocmai pentru că nu vrea să accepte evidențele și nu pentru că nu există adevăr şi mântuire.

Omul nu mai are ce să caute atâta timp cât a fost căutat şi găsit, mântuit de Păstorul cel bun, Care are grijă de oile Sale.

Ce ontologie, ce teleologie, ce axiologie mai bună poate exista decât cea care te face veşnic?

Dacă căutarea are un capăt, dacă vrea un răspuns, ce răspuns mai credibil poate afla omul, dacă nu acceptă adevărurile Creatorului său?

Sistemul filosofic al lui Kant[6], al lui Hegel[7], al lui Nietzsche[8] sau Kierkegaard[9] nu dau niciun fel de certitudine în comparaţie cu această experienţă a vieţii veşnice pe care o trăim noi în Biserică.

Am privit cu zâmbetul pe buze de la un moment dat tot efortul omului de a se situa în afara voii lui Dumnezeu, care e destinat, fatalmente, dezastrului.

Adevărul căutării omului trebuie să constea în împlinirea lui. Moartea e adevărul omului. Dacă moartea ne găseşte plini de bucurie, de aşteptare a întâlnirii cu Domnul, atunci a meritat să fii citit mii de tomuri toată viaţa!

Moartea e adevărul vieţii. Pentru că adevărul vieţii este experienţa vieţii veşnice în noi, trăirea intimităţii cu Dumnezeu în noi.

Dacă Părinţii Bisericii au luptat cu ereticii e pentru aceea ca să păstreze adevărul credinţei necenzurat, întreg.

Pentru aceste adevăruri, că Treimea e din veci, că Hristos e Dumnezeu şi om deplin, că în Biserică sunt Sfintele Taine ale mântuirii, că există viaţă veşnică şi judecată, s-au dus lupte imense cu diferiţi şmecheri ai istoriei, care inventau noi şi noi opinii despre cele ale lui Dumnezeu.

Dacă acum, în duminica a şaptea după Paşti, sărbătorim victoria împotriva ereticului Arie, odată cu această victorie, Biserica trăieşte, retrăieşte toate victoriile împotriva ereticilor de ieri şi de astăzi.

Şi de aceea am spus că astăzi e o duminică deplin teologică, pentru că e o victorie a credinţei, a teologiei împotriva necredinţei, a ateismului şi a ereziei.

Sărbătorim dumnezeieşte o astfel de zi, dacă începem să fim atenţi şi să gândim şi să cunoaştem adânc dogmele şi credinţa noastră ortodoxă.

Noi cunoaştem trăind credinţa, căci pe măsură ce o cunoaştem o și trăim şi ne bucurăm întru ea.

Bucuraţi-vă dar întru Domnul pentru ca bucuria noastră să fie deplină!

Bucuraţi-vă cu conştiinţa că bucuria e a unităţii şi a păcii, că bucuria e a smereniei şi a sfinţeniei!

Iar dacă conştientizăm faptul, că nu avem atâta bucurie în noi cât ne cere Domnul, rugaţi-vă ca să fiţi umpluţi de bucuria cea veşnică, care întrece orice minte.

Dumnezeu să vă umple cu harul Său, El, Tatăl nostru, Care e slăvit împreună cu Fiul şi cu Duhul Său, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

***

Predică la praznicul Pogorârii Sfântului Duh și la cel al Preacuratei și Preasfintei Treimi, Dumnezeul nostru[10]

Preaiubiţii mei,

vom încerca astăzi să vedem semnificaţiile adânci ale acestor două praznice, pe deplin teologice, pe deplin dumnezeieşti, în care reactualizăm venirea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli şi în care mărturisim adevărul necenzurat al Dumnezeului nostru, că este Treime de persoane şi unime de fiinţă, că este întreit în persoane dar unul după fiinţa Sa.

În istoria Bisericii, Sfinţi Părinţi au ţinut cuvântări copleşitoare la aceste preasfinte praznice, pentru că au fost cu totul plini de încredinţarea că fără aceste înţelegeri pe care ni le dau aceste două praznice noi nu putem să avem mântuire.

În primul rând, pogorârea Sfântului Duh, după prorocia şi făgăduinţa Domnului [In. 15, 26; 16, 13; F. Ap. 1, 8], i-a umplut pe Apostoli de harul îndumnezeirii, de harisma vorbirii în limbi şi a facerii de minuni, de înţelepciune înaltă şi de teologia cea de sus şi prin acestea toate pescarii s-au făcut vânători de oameni, cum spune troparul de astăzi şi i-au adus pe toţi în turma Bisericii.

Pentru că iconomia mântuirii era aceasta, ca atunci când Hristos Se preaslăveşte prin moartea, învierea şi înalţarea Sa la cer, când firea Sa umană e slăvită de toată făptura ca una împreună-şezătoare pe tron cu Tatăl şi cu Duhul, atunci Fiul Îl trimită pe Duhul în lume [In. 15, 26], pe Cel ce purcede de la Tatăl sau, mai bine zis, ca Fiul să vină împreună cu Duhul şi cu Tatăl în Apostoli, pentru ca să fie cu ei şi în ei [In. 17, 21-23] şi să apară astfel Biserica lui Dumnezeu, cea a Noului Legământ, care să lumineze şi să mântuiască pe tot omul ce vine în lume [In. 1, 9].

Venirea Duhului, a Mângâietorului peste Apostoli, venirea harului în ei nu înseamnă decât că Treimea începe să fie trăită din interiorul lor de Apostoli şi de tot cel ce crede în Hristos spre mântuire.

Când vine Duhul, Împărăţia lui Dumnezeu vine în noi, cea atât de aşteptată de poporul lui Israel şi pe ea o trăim ca unii care suntem plini de bucurie.

Semnificaţiile praznicului Pogorârii Sfântului Duh sunt acelea că Treimea ne devine interioară prin harul Ei, că Biserica se formează pe fundamentul Treimii, al slavei Treimii şi că nimeni nu o poate scoate de pe acest făgaş, că harul Duhului se pogoară la cei care ţin dreapta credinţă şi predaniile cele curate ale Apostolilor şi că Biserica adevărată e Biserica fidelă învăţăturii Apostolilor şi a Părinţilor, care e sfântă şi e una, pentru că Treimea e una.

Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Dumnezeu.

Sfintele Taine ale Bisericii sunt continue epicleze, cereri stăruitoare ca Duhul să vină şi să vieze întru noi, să fie viu în noi.

Rugăciunea Bisericii e o continuă umplere de harul copleşitor al Treimii, care umple toate, care e în toate şi ţine/susține toate.

Prezenţa lui Dumnezeu în lume este interioară lumii şi rodeşte viaţa lumii din interiorul ei deşi Dumnezeu depăşeşte creaţia pe care a făcut-o şi nu Se poate confunda cu ea.

În Biserică, Dumnezeu lucrează în noi toţi mântuire, pe măsură ce noi ne deschidem harului Său prin fapte bune şi prin împlinirea poruncilor iubirii Sale celei prea mari şi conlucrăm cu El, cu Făcătorul şi Mântuitorul sufletelor noastre.

După cum se observă în Sfânta Icoană a praznicului, Sfinţii Apostoli privesc spre noi în mod personal şi fiecare are un veşmânt special, semn că fiecare a primit pe Duhul pe măsura lui şi că harul lucrează, în funcţie de voinţa noastră şi de dăruirea noastră, harisme diferite în unul sau altul.

Toţi ne umplem de har la Botez, în Mirungere, în împărtăşirea cu Domnul, la fiecare Sfântă Liturghie, Taină şi slujbă.

Nu există din partea lui Dumnezeu o discriminare a cuiva: fiecare primeşte pe măsura lui. Fiecare primeşte har din belşug. Numai că fiecare se îmbogăţeşte în har personalizându-se prin har şi personalizând în fiinţa lui harul în anumite fapte.

Şi după cum ştim, cei care lucrează cele ale bunătăţii şi ale evlaviei ajung să facă minuni, să aibă cuvânt de învăţătură, să scoată demoni, să scrie înalt, să aibă vederi şi luminări dumnezeieşti, fiecare după dorinţa şi lucrarea personală pe care a adâncit-o prin har.

Căci darul şi harisma nu apar în noi dacă noi nu ne-am arătat întreaga muncă şi dăruire pentru virtute. Pe măsura curăţirii şi a muncii cu sine, Dumnezeu ne umple de darurile Sale.

Căci după cum nu poţi să ajungi violonist genial numai dacă îţi cumperi vioară, ci trebuie să exersezi în continuu, tot la fel nu poţi să ajungi desăvârşit doar pentru că te-ai botezat, ci dacă lucrezi cu acrivie, în mod constant, cu mult zel, cu multă râvnă cele ale despătimirii şi sfinţeniei şi dacă mergi după regulile creşterii duhovniceşti.

Fiindcă dogmele Bisericii sunt statorniciri ale adevărului scrise şi gândite şi receptate cu mărime de inimă şi cu multă sfinţenie şi ele nu pot fi asimilate fără o muncă asiduă şi fără multă smerenie şi iubire de adevăr.

Dogma Sfintei Treimi a avut de-a lungul timpului mulţi opozanţi şi mulţi oameni care au denigrat-o.

Unii Îl vedeau pe Dumnezeu doar ca pe o persoană care poartă trei nume în mod succesiv, acelea de Tată, Fiu şi Sfântul Duh, fără ca numele să reprezinte realităţi personale[11].

Unii vorbeau despre Tatăl ca despre singurul Dumnezeu şi despre Fiul[12] şi Duhul[13] ca despre nişte creaturi ale Sale.

Alţii au vorbit despre Tatăl ca fiind mai mare decât Fiul negând egalitatea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh şi lipsa oricărei anteriorităţi în Treime.

Unii au vorbit despre Duhul ca despre o emanaţie din Dumnezeu şi nu ca despre o persoană dumnezeiască.

Alţii au vorbit despre o fiinţă simplă a lui Dumnezeu din care s-ar fi iscat, în mod succesiv, cele trei persoane, adică unitatea născând Treimea, pe când alţii au văzut Treimea ca lipsită de viaţă, pentru că au negat slava lui Dumnezeu sau harul ca energie necreată şi veşnică a Treimii, care se revarsă în afară şi sfinţeşte toate.

Toţi ereticii antitrinitari nu au vrut să accepte că Dumnezeu e mai presus de tot ce putem gândi noi şi că numai Fiul ne-a descoperit nouăDumnezeu e Treime de persoane.

Nefiind smeriţi în faţa Supremului nostru Învăţător, fiecare a gândit într-un mod uman, într-un mod decăzut viaţa lui Dumnezeu, căci nu au înţeles că Dumnezeu e din veci şi până în veci Treime de persoane şi că fiecare persoană dumnezeiască le îmbrăţişează şi le asumă pe celelalte două pentru că le conţine pe celelalte două datorită faptului că au aceeaşi fiinţă din veci.

Intimitatea negrăită de iubire dintre persoanele Treimii a scăpat şi scapă celor din afara Bisericii, ca unii care nu sunt părtaşi la intimitatea cu Treimea în fiinţa lor.

Pentru că, aşa cum în noi vine, în mod personal și obiectiv în același timp, Treimea prin slava Sa, iar noi trăim inimitatea cu Ea fără ca să credem că aceasta e produsul minţii şi al sensibilităţii noastre, ci ca realitate energetică a Treimii, tot aşa cele trei persoane dumnezeieşti Se asumă şi Se conţin din veci una pe alta, conlocuind aceeaşi fiinţă una, fără ca Tatăl să devină Fiul sau Fiul să devină Tatăl şi fără ca Duhul să devină la rândul Său unul dintre cei Doi.

Treimea e unime şi unimea e Treime spune corul Teologilor Bisericii, pentru că Dumnezeu e, mai presus de orice înţelegere umană, în trei persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi El e fundamentul întregii creaţii şi al Bisericii şi, în acelaşi timp, cele trei persoane sunt o singură Dumnezeire, Care nu cunoaşte mutare sau umbră de schimbare, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare[14].

Dacă nu mărturisim acest adevăr capital şi dacă nu ne rugăm lui Dumnezeu ca Treime de persoane suntem în afara Bisericii lui Hristos, a Celui care ne-a învăţat pe noi, că Tatăl este întru Sine şi El întru Tatăl [In. 14, 11] şi că Duhul de la Tatăl purcede [In. 15, 26] şi că Acesta Se odihneşte peste Fiul şi în Fiul [Mt. 3, 16].

Reactualizările anuale ale acestor praznice vor să ne ţină într-o continuă aprofundare a credinţei noastre.

Dacă vrei să ai o vie bună, trebuie să o priveşti şi să o cultivi neîncetat. Dacă vrei să te întăreşti în credinţă, dacă vrei să aprofundezi credinţa ta, atunci ceea ce înţelegi să faci şi ceea ce faci îţi vor aduce o şi mai mare înţelegere a ceea ce ai făcut.

Căci credinţa noastră nu se adânceşte în noi numai dacă citim o dată Scriptura sau de două ori sau niciodată, ci doar o răsfoim sau dacă ne rugăm şi mergem de două ori la Biserică toată viaţa. Ci credinţa se adânceşte şi se înţelege printr-o continuă citire, continuă rugăciune, continuă pocăinţă, prin fidelitatea cu care mergem la slujbe, prin post şi răbdarea ispitelor şi a necazurilor, prin dragoste şi îngăduinţă.

Înţelegi pentru că te smereşti şi accepţi adâncimile de gând ale Bisericii.

Insul singuratic, retras, care nu suportă ascultarea şi nici nu îngăduie neputinţele altora nu poate fi un ucenic al lui Hristos, pentru că el nu suportă adevărul, comuniunea şi smerenia.

Nu poţi să înţelegi dogma Treimii, să o trăieşti întru câtva în tine dacă nu vrei să fii în comuniune cu fraţii tăi, dacă nu vrei să fii în iubire şi frumuseţe cu toţi.

Şi nici nu poţi să ai o familie frumoasă, dacă nu înţelegi că dragostea şi îngăduinţa reciprocă sunt cele care consolidează relaţiile, după cum dragostea desăvârşită a Treimii e dragostea totală a Unuia faţă de ceilalţi Doi în acelaşi timp.

Sfânta Icoană a Treimii[15], zugrăvită dumnezeieşte de Sfântul Andrei Rubliov[16], arată că cele trei persoane dumnezeieşti Se sorb Una pe Alta din priviri şi că Una Se pleacă în faţa celorlalte Două într-o iubire fără margini.

Pentru că numai acolo unde dai întâietate altuia, numai acolo unde vezi darurile lui Dumnezeu din aproapele, numai acolo unde ierţi pentru că şi ţie ţi s-a iertat mult [Lc. 7, 47] şi unde acoperi greşelile şi nu le dai la iveală [Fac. 9, 23] este adevărata intimitate cu Treimea, cu Dumnezeul nostru.

Şi nu arătăm astfel doar prin vorbe ci şi prin fapte credinţa noastră. Căci credinţa se arată prin faptele iubirii şi ale smereniei [Iac. 2, 18].

Când îţi asumi dogma Treimii trebuie să îţi asumi şi dragostea care iartă toate. Iar când vorbeşti despre Duhul, Care mângâie şi sfinţeşte, trebuie să îţi asumi şi aceea de a fi mângâietor pentru alţii.

Căci numai cei care îi mângâie pe alţii, care îi încurajează pe alţii la tot lucrul bun sunt umpluţi şi ei de încurajarea Duhului, de râvnă dumnezeiască. Iar cei care încurajează frumuseţea e semn că s-au împărtăşit cumva de ea.

De aceea, în aceste două praznice trăim din plin bucuria de a fi umpluţi mereu şi mereu de Duhul şi de a trăi în intimitate cu Treimea noastră. Cel care iubeşte Treimea trebuie să se roage ca Sfântul Grigorie Teologul[17] Treimii şi să spună: Treimea mea, miluieşte-mă şi mă umple de nemurirea care vine de la Tine!

Căci praznicele acestea sunt praznicele adevărului şi ale dreptei cinstiri de Dumnezeu, banchetele inimilor noastre, în care noi ne veselim de Domnul nostru, căci cu El suntem.

Şi aşa putem înţelege de ce la Vecernia plecării genunchilor de astăzi am strigat: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”.

Căci dacă El este în noi viaţa noastră e o minune plină de veselie.

Să fiţi plini de har, de bucurie dumnezeiască, slăvind pe Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în data de 19 mai 2007.

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Arie_%28eretic%29.

[3] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Monoteism.

[5] Ultimul vers din Luceafărul. A se vedea textul integral: http://ro.wikisource.org/wiki/Luceaf%C4%83rul_%28Eminescu%29.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Georg_Wilhelm_Friedrich_Hegel.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[9] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C3%B8ren_Kierkegaard.

[10] Scrisă pe data de 27 mai 2007.

[11] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Modalism.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arianism.

[13] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Macedonians_%28religious_group%29.

[14] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Vasile_cel_Mare.

[15] Existentă în pagina anterioară (va apărea în forma finală a cărții).

[16] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Rubliov.

[17] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Teologul.

Opere complete (vol. 8) [8]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 85-101

***

Lumină, lumină

Pe neguri regină,

Pe ape crăiasă

Şi lumii mireasă.

*

Uitare, cărare,

În pădurile vieţii,

În auzul dulceţii,

Îngânare*, mirare!…

***

[23 februarie 1974]

Mergeam ca să predau nişte ore de engleză. Mă gândeam să ajung la timp. Trecând pe lângă o casă de vânătoare, îl văd pe un pădurar aşteptând.

Deodată îmi apare în minte imaginea vieţii acestuia în pădure. Am suportat imaginea ca pe un şoc neplăcut, în locul destinderii pe care o speram.

Imaginea ritmului destins al naturii mi-a turburat ritmul rapid al scurgerii timpului, pe care îl trăiesc aici, în oraş.

***

E greu să treci dintr-un ritm de viaţă într-altul. Să zicem din ritmul sătesc în cel orăşenesc.

Însă, închipuiţi-vă ce şoc suferă spiritul atunci, când din ritmul vieţii materiale, va trebui, prin moarte, să se încadreze în ritmul vieţii spirituale, în ritmul Logosului[1].

***

R.[adu] G.[yr]

Mi-e sufletul ca un cireş în floare

Şi-n floarea lui tot soarele îl am,

Sunt mii de pomi* şi o privighetoare

Vrăjită cântă-n fiecare ram.

***

[8 martie 1974]

Scrisoarea lui Picasso[2]

E un document al pictorilor şi al picturii devastate de forţele negative şi cu un efect devastant pentru spiritul uman.

Toate artele au avut de suferit în perioada modernă un şoc dezechilibrant, datorită setei de originalitate obţinută cu orice preţ, care a căpătat, la un moment dat, aspectul abstract al unor jocuri puerile sau foarte grave.

Acestea arătă că avem de-a face cu un dezechilibru psihic şi de logică. Secătuirea sensibilului* şi alogicul la nivel intelectual înfloresc ca iarba rea.

Scrisoarea lui Picasso e o mărturisire care respinge o atitudine de o viaţă şi invită la o reîntoarcere la renaşterea clasică.

Însă nu cred că va fi o întoarcere, ci vom avea de-a face cu un drum nou în spirit şi în artă, diferit de al clasicilor. Când va înflori acest curent el va depăşi Renaşterea în măreţie şi viziune.

Va însemna refacerea lumii şi a spiritului, care va urma acestei stări de negaţie.

***

Copiii mei surpaţi în veşnicie,

Răzuiţi de duhul vieţii mele,

Vă vlăguiţi puterile-ntre stele,

Pierduţi de dragul veşniciei,

*

Ce pururea ţâşnind din adevăr,

jefuieşte darurile clipei,

Îndrăgostiţi de umbrele risipei

Privind spre stirpe în răspăr.

***

În frumuseţea ta m-am îmbrăcat

Şi trupul mi-e grădină sau oglindă,

Când pulsul meu în ritmul tău se schimbă?!

***

Romanul pe noi* ne-a înfrăţit,

Prin ginta lui cu universul,

Dar ne e Dacia-nţelesul,

Din răsărit în infinit.

*

Şi azi Zamolxis e iubit

La el n-e gândul şi eresul,

Mântuitorul…alesul,

Adormit Jupiter, nepomenit.

***

Către cei ce vin[3]

Copiii mei, fraţii mei, care veţi veni în mileniile care se deapănă spre infinit: un nou viitor vă surâde!

Voi nu veţi mai merge mecanizat. Nu veţi mai zbura cu aparate de zbor.

Voi veţi merge în salturi de zbor propriu zeci de metri, sute, mii de metri. Voi veţi trece peste obstacole în zbor, prin levitaţie.

La început, cazurile vor fi rare, fiind considerate adevărate minuni. După aceea vor deveni frecvente şi, târziu de tot, obişnuite, ca şi mersul pe jos, cu pasul, de astăzi.

Voi nu sunteţi ai zborului cu aripi. Voi sunteţi ai zborului plenar.

***

E un farmec, e un cântec,

Ce în veci arde-n lumină,

Sună-a stele şi descântec,

Nu-ncetează să tot vină.

*

Şi tot plouă şi tot ninge,

Bate vântul şi vuieşte;

Flăcările nu le sting,

Ci spre ceruri le-nfloreşte.

*

Ce-i izvor de cânt şi joc

Se revarsă pe pământ,

Şi-n noroc şi nenoroc

Se înmiresmează-n vânt!

*

Cum simţi tu şi simt şi eu,

Ţara, neamul îşi despică

Drum prin veacuri ce mereu

Valuri, valuri se-nfiripă.

_____________________

Roz paradis al florilor de mai*,

Roz-alb spre ceruri îmi cătai

Şi în albastrul înalt tu-nfloreai.

*

[19 ianuarie 1974][4]

Eu cred, ştiu, că după această perioadă impusă, de cras materialism şi ateism, va veni o epocă de aur şi argint curăţit prin foc, şi această lumină spirituală va fi a lui Dumnezeu.

Acest stat trebuie să se frângă în faţa principiilor binelui, care îl va submina puternic.

Fiindcă nu poţi lucra şi nici propăşi decât numai potrivit principiilor binelui.

***

Înalţă, Doamne, cântul meu

spre cerul Tău,

al lumilor de aştri,

din visul ochilor albaştri,

cu inima topită-n gerul

iubirii ce străpunge cerul!

***

Au fost vremuri, când condiţiile vieţii te obligau să fii într-un fel sau altul, să iei o atitudine. Dar au fost şi epoci, în care constrângerile pentru a te comporta într-un anume fel făceau parte din ordinea de stat. Şi aceasta era constrângătoare, mergând până la a te anula dacă nu te conformezi.

Societatea în care nu ai dreptul să alegi, ci numai pe acela de a alege ce ţi se oferă, e o societate care te exclude. Dacă alegi altceva decât vrea ea, atunci te exclude automat, pentru că se urmăreşte anihilarea personalităţii.

*

Dar[5]

Ce frumos Arhanghel venea!

Lumina lui culori înviora…

Eu îl iubeam…

şi inima, şi mintea-n flori grăiau,

trupul, cu aerul din jur una erau.

*

Ce dulce, clar şi viu

Arhanghel venea,

în noaptea grea, în noaptea mea!

Stau copleşit, din întuneric

răcnea balaurul eteric…

*

…Lumină dulce s-auzea,

lumină sfântă poruncea:

„Aici sunt eu…

Cine-i cu mine

nu se teme!

Îl smulg din timp,

îl smulg din vreme

şi îl sădesc

şi îl zidesc[6]

în Dumnezeu”…

***

[7 iulie 1974]

Dor de cer, dor de înalt

Şi în triluri şi în salt,

De la Maramureş vine

Şi ne vântură prin vine,

Focul ţâşneşte din vreascuri

Strugurii dau must sub teascuri.

***

Topeşte-mi şoapta în urechi,

Când neguri bat sufletul meu,

Tălpile grinzilor străvechi

Dau flori şi ne zâmbesc mereu.

***

Pustiul[7]

Sunt gol şi golul meu abundă

În vis, în gând: mistuitoare undă;

Şi gol adânc răsună-n mine,

În viaţă, în roiul de albine…

*

O, de-aş fi!…Sub cer albastru

Singur şi gol pe stinsul astru…

Şi-aş vrea să ard, să fiu…Dar cum?

Când umbra cade-n fum şi scrum!

Din mări şi din izvoare bând

Mi-e ars în trup războinic gând

Şi am răbdat, şi-am tremurat,

Să nu fiu plumb şi nici argat.

*

Mi-am scăpărat imense flamuri…

Aprinse-n plâns păduri de ramuri,

Pe infinite-ntinderi am păscut

Argint şi aur nou născut.

*

Dar pribegiile s-au scurs,

Mierea şi laptele le-am muls,

Mereu atras de vii tării,

Pustiu şi gol pe lumi pustii!…

*

Satan se-avântă pe aici,

Aripa lui mă răscoli!

Mă vreau murind întru vedenii

Şi să mă-mbrac întru smerenii.

*

Arid pustiu să nu mai fiu

Decât iubire-n Duh să fiu,

În lume biet, plăpând sihastru,

Scânteietor, cu trup de astru,

Ce creşte în rotiri, rugare,

Creează ceruri noi, pe mare[8].


[1] Majuscula ne aparţine. E al doilea text din acest caiet, unde Fericitul Ilie se adresează în mod direct unui public cititor.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Pablo_Picasso.

[3] Se înmulţesc pasajele vorbirii directe. Acesta e al 3-lea pasaj…dar şi o imensă profeţie, pentru că Fericitul Ilie vorbeşte aici despre modul în care vor călătorii spiritual oamenii pe viitor.

[4] Un text profetic scris cu cariocă de culoare roşie – folosită foarte rar de către autor pentru a scrie un text vast – deasupra căruia se specifică faptul: copiat.

[5] Text însemnat cu formula: copiat.

[6] V primă: şi îl grijesc.

[7] Poemul Pustiul e însemnat cu da.

[8] Sub versul de final apare cuvântul: însingurării.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort