Predică la Duminica a 26-a după Cincizecime [2016]
Iubiții mei[1],
ce facem cu excesul de energie, de bani, de mâncare, de haine din viața noastră? Acest lucru ne întreabă Domnul în Evanghelia de azi [Lc. 12, 16-21], când îl întreabă pe bogat: „Iar pe care le-ai pregătit, a[le] cui va [vor] fi [ἃ δὲ ἡτοίμασας, τίνι ἔσται]?”. Ce facem cu banii din conturi în fața morții, cu casele, cu cărțile, cu lucrurile noastre? Dacă moartea ni le ia, mai sunt ale noastre? Nu, bineînțeles că nu! Dar dacă noi le-am fi dat, mai înainte ca să murim, ar fi fost ele ale noastre? Da, ar fi fost! Pentru că atunci ele ar fi fost date milostenie, spre iertarea noastră, și milostenia e un bine veșnic.
Dar când Domnul ne întreabă ce facem…cu ceea ce ne prisosește, ne cere de fapt să ieșim din boală. Din boala alipirii de averi, de materie. Ca și atunci când ne cere să fim înțelepți, înțelepți prin bine, prin fapte bune, și nu „inteligenți” prin înșelăciuni și furturi. Căci „inteligența” care ne ajută să păcătuim e ca o fisură în casă, care, în cele din urmă, va produce prăbușirea casei peste noi.
Și mulți își folosesc „înțelepciunea” pentru a păcătui, pentru că nu cred în judecata lui Dumnezeu, care va da fiecăruia după faptele lui.
Căci dacă am gândi viața noastră în relație cu Dumnezeu, nu am mai îndrăzni să păcătuim cu atâta „inteligență”, ci ne-am opri din păcat.
Dar noi păcătuim…și nu numai că păcătuim, dar ne și „îndreptățim” păcatul nostru. Adică încercăm să spunem că am păcătuit „pentru ca să ne fie bine”. Însă niciodată păcatul nu e „un bine” și „nu ne duce la bine”. Ci păcatul e întotdeauna un rău în sufletul și în trupul nostru, în noi înșine. E o boală vie…
Și astfel am început discuția evanghelică a duminicii de azi. Însă înainte de a avansa pe această cale, vă ofer câteva răspunsuri catehetice. Pentru că și acestea au rolul lor în viața noastră.
Prima întrebare: A slujit ierarhia bisericească, cu veșminte preoțești, în secolul I al Bisericii?
Penticostalul Pavel Riviș Tipei susține că cel care „a inventat” veșmintele preoțești a fost Ciprian al Romei, în anul 250 (min. 23)[2], reintroducând în cult „vestimentația vechitestamentară”, și că tocmai în sec. al 6-lea veșmintele preoțești au devenit „o obligație cultică” (min. 24)[3].
Însă în lista Patriarhilor Romei[4], la anul 250, îl găsim pe Sfântul Sfințit Mucenic Fabianus, care a fost martirizat pe 20 ianuarie 250[5]. Următorul Patriarh al Romei a fost Sfântul Sfințit Mucenic Cornelius, el păstorind între 6 sau 13 mai 251 și până în iunie 253, când a fost martirizat[6]. Așa că nu există un Papă Ciprianus la anul 250. Ba, mai mult, nu există niciun Papă al Romei cu numele Ciprianus în cei 2.000 de ani de existență a scaunului Romei.
În II Tim. 4, 13, ed. BYZ, Sfântul Pavlos cere felonisul [τὸν φελόνην] pe care l-a lăsat în Troas, la Sfântul Carpos. Adică un veșmânt preoțesc.
În text avem forma de Ac., iar eu am transliterat forma de N., care e aceasta: φελόνης [felonis].
Astăzi, în limba română, noi îi spunem felon, și felonul preoțesc este ultimul veșmânt pe care îl îmbracă Preotul atunci când slujește Dumnezeiasca Liturghie. Și el arată astfel:
E veșmântul acesta ca o pelerină, care se îmbracă pe gât și atârnă, pe spate, până jos[7].
Însă, dacă Sfântul Pavlos vorbește despre un veșmânt preoțesc, care s-a păstrat până azi între veșmintele preoțești, asta înseamnă că ierarhia bisericească a primului secol, ca și azi, slujea în veșminte preoțești, speciale, și nu în haine comune.
Pentru o aprofundare a acestei teme trebuie să apelăm la Tradiția Bisericii, care ne poate furniza mult mai multe detalii.
A 2-a întrebare: Cunosc demonii gândurile noastre?
Le cunosc în măsura în care noi le facem explicite. Le cunosc din mișcările sufletului și ale trupului nostru. Tocmai de aceea se și opun nouă, cu înverșunare, atunci când facem un lucru bun: pentru că înțeleg că acela va fi un bine, o sporire pentru noi.
Însă, în profunzimea lor, demonii nu înțeleg ce gânduri și ce intenții avem cu adevărat. Căci ei minimalizează și ridiculizează orice gând bun al nostru. Pentru că își bat joc în continuu de bunele noastre intenții, de sentimentele și de crezurile noastre, punându-ne piedici, ispitindu-ne și aducându-ne hule și îndoieli.
Numai că pe noi nu trebuie să ne intereseze ce cred, ce fac, ce vor demonii, ci ce vrea Dumnezeu să facem și să trăim. Noi trebuie să ne lipim cu totul de Dumnezeul nostru și de la El să așteptăm tot ajutorul. Pentru că demonii nu pot să facă nimic împotriva noastră, decât ceea ce le îngăduie Dumnezeu să facă. De aceea nu trebuie să ne temem de ei, ci doar de Dumnezeu, de Creatorul tuturor.
A 3-a întrebare: Ne putem imagina Raiul și Iadul?
Ne putem imagina orice…însă una e ce ne imaginăm noi și alta e realitatea. Sau dacă ne imaginăm, dacă fantazăm despre Rai și Iad, ce câștigăm în plus? Căci, la urma urmei, dacă nu am avut o vedenie despre Rai sau despre Iad, nu știm nimic despre aceste două locuri ale veșniciei, ci știm doar ceea ce putem citi în cărțile sfinte ale Bisericii.
Dar, în viața noastră ascetică, noi putem cugeta la Rai sau la Iad. Ne putem vedea în Iad, suferind veșnic…și ne putem crede nevrednici de Rai, datorită păcatelor noastre. Acest lucru ne ajută în prihănirea de sine a pocăinței, în înjosirea de sine a umilinței, când ne certăm pe noi înșine și ne punem păcatele înaintea conștiinței noastre. Dar nu cred că ne folosește la nimic să fantazăm excesiv despre Iad. Pentru că, dimpotrivă, noi trebuie să ne ținem în frâu imaginația în viața de zi cu zi și chiar să o facem inactivă, atunci când ne rugăm. Căci rugăciunea nu are nimic de-a face cu imaginația, ci rugăciunea e lipsită de imaginație, pentru că e o coborâre în smerenie.
A 4-a întrebare: De ce tristețea ne îndeamnă la păcătuire?
Pentru că ne face să nu mai vedem binele lui Dumnezeu și bucuria Lui în viața noastră. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Ermas[8] ne spune că „tristețea este mai rea decât toate patimile și cea mai cumplită [în viața] robilor lui Dumnezeu”[9]. Pentru că tristețea păcătoasă alungă veselia duhovnicească din noi, încrederea în Dumnezeu, dragostea de oameni, pacea interioară. Și când tristețea intră în noi ca un ulei drăcesc, atunci ne umple de lene, de urât interior, de indiferență, de plăcere păcătoasă. Și în această stare suntem ispitiți cu păcătuirea.
A 5-a întrebare: De ce credincioșii sunt împărtășiți cu lingurița?
Pentru că este un lucru igienic și expeditiv. Introducem în gură Dumnezeiasca Euharistie, pentru ca ea să fie înghițită imediat și împărtășirea se face rapid. Putem astfel să împărtășim mulți oameni, într-un timp scurt, pentru că nu avem de făcut altceva, decât să introducem Dumnezeiasca Euharistie, cu ajutorul linguriței, în gura celor care se împărtășesc.
Și după aceste cinci răspunsuri catehetice mă întorc la Evanghelia duminicii de azi. Și subliniez faptul că întrebarea Domnului este pentru noi…și nu doar pentru el, pentru bogatul căruia i-a rodit pământul. Și întrebarea Lui e aceasta: Ce faci, în clipa morții, cu ceea ce ai strâns toată viața?
Pentru că El vrea ca noi să recunoaștem de pe acum următoarele: „Doamne, nu mai putem face nimic! Căci am greșit strângând lucruri doar pentru noi și nu ne-am gândit la ceea ce urmează”. Și dacă recunoaștem acestea, chiar și atunci, pe patul morții…e un bine pentru noi. Pentru că pocăința lucrează în noi pe patul morții.
Însă Domnul ne întreabă de pe acum acest lucru! El ne întreabă ce facem cu excesul de bunuri din casa noastră și nu cu lucrurile de care avem nevoie. Ce facem cu mâncarea ce ne rămâne, cu hainele ce ne rămân mici, cu clipele când putem să îi ajutăm și pe alții cu relațiile, cu efortul și cu specializările noastre? De ce nu ieșim în ajutorul altora? De ce nu facem lucruri concrete pentru alții?
Și răspunsul nostru, cel egoist, pe care nu ni-l spunem nici nouă cu toată gura minții, e acesta: pentru că nu vrem să avem relații cu oamenii. Nu vrem relații reale cu oamenii, pentru că acelea cer timp, cer conștiință, cer efort. Și în loc să facem ceva pentru alții, alegem să nu facem nimic nici pentru noi și nici pentru alții. Căci ce e lenea? E o aruncare în nelucrare, în pasivitate, în somnolență.
Ne „păstrăm” pentru mai târziu, adică pentru niciodată. Credem că „vom face cândva” ceea ce nu facem astăzi și, în cele din urmă, realizăm că acel „cândva” nu mai vine niciodată.
Pentru că, dacă lenea ne „rânduiește” viața, atât mintea, cât și trupul nostru le ținem în nelucrare. Și atunci când am vrea să facem ceva, după multă lene, ne dăm seama că nu mai suntem capabili de nimic. Pentru că mintea nu mai gândește, căci nu gândește zilnic, iar trupul obosește repede, pentru că nu muncește zilnic. Și prin aceasta lenea ne face niște hodorogiți, niște învechiți, niște îmbolnăviți, pentru că munca e cea care ne ține activi și în viață.
Pentru ce a ales Domnul să vorbească parabolic tot despre un bogat? Pentru că a vorbit de mai multe ori despre bogați. De ce bogăția e o așa de mare problemă pentru societatea omenească? Însă Domnul a vrut să ne vorbească despre un bogat sau despre lăcomia și indiferența lui față de alții?
Pentru că eu cred că Domnul s-a referit la bogați tocmai pentru ca să ne vorbească despre patimile bogaților. Și patimile pe care Domnul le-a scos în evidență în parabola de azi sunt următoarele: prima dintre ele este lăcomia. Iar lăcomia vrea întotdeauna tot mai mult și mai mult. Iar atunci când i-a rodit pământul din belșug, cel bogat s-a gândit doar la mărirea hambarelor, ca să intre toate înăuntru, și niciodată la milostenie sau la vinderea, la un preț mai mic, a produselor agricole în exces.
A doua patimă evidențiată: alipirea de bunurile materiale. Pentru că bogatul a spus că ce a rodit pământul sunt „roadele mele și bunătățile mele [τὰ γενήματά μου καὶ τὰ ἀγαθά μου]” [Lc. 12, 18, BYZ]. Da, pământurile lui, aflate în posesiunea lui, au rodit, dar roadele au fost multe din cauza binecuvântării lui Dumnezeu, din cauză că El a dorit ca ele să fie multe și nu doar datorită pământului! Pentru că noi ne putem chinui ani la rând să facem agricultură, iar Dumnezeu ne poate strica culturile cu două zile înainte să le strângem. Dar când El dorește să avem din destul, când El binecuvintează câmpurile noastre, atunci roadele sunt extraordinare.
Pe când alipirea noastră de bani, de lucruri, de averi, nu are de-a face cu averile, ci cu ideea noastră păcătoasă că noi suntem „păziți” datorită lor, datorită averilor. Însă averile le dobândim tot pentru că Dumnezeu dorește să le dobândim. Numai că El dorește ca noi să fim stăpâni pe averi și să Îi fim recunoscători Lui pentru toate și să împărțim din ale noastre tuturor și nu să ne alipim de averi, nu să facem din ele un idol.
El ne vrea stăpâni peste lucruri, bani, proprietăți și pământ, iar noi ajungem să fim stăpâniți de ceea ce posedăm. Căci din stăpâni ai banilor, noi ajungem robi ai lor. Și în loc să fim distanți interior, în inima noastră, față de bani și de averi și să le considerăm doar unelte ale vieții noastre, prin care noi trăim și ne formăm duhovnicește, așa cum sunt și telefonul, computerul, cărțile sau mâncarea, noi considerăm că banii și averile sunt „mai importante” decât mântuirea noastră.
Însă nimic nu e mai important decât mântuirea noastră! Pentru că tot ceea ce am primit de la Dumnezeu și tot ceea ce am moștenit și dobândit din voia Lui sunt spre folosul nostru și nu spre moartea noastră veșnică.
Dumnezeu ne vrea binele veșnic, nu doar pe cel temporar! Tocmai de aceea lăcomia și alipirea de bunuri nu ne aduc niciun bine, ci tot răul în viața noastră.
Care e a 3-a patimă evidențiată în parabola de azi de către Domnul? Lenea. Iar a 4-a este indiferența față de ceilalți. Ambele cuprinse în v. 19, unde bogatul și-a zis: „Suflete, ai multe bunătăți strânse întru mulți ani [Ψυχή, ἔχεις πολλὰ ἀγαθὰ κείμενα εἰς ἔτη πολλα]. Odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te [ἀναπαύου, φάγε, πίε, εὐφραίνου]!”.
Pentru că lenea roade banii strânși, consumă tot ceea ce a primit sau a strâns și e indiferentă față de prezent și viitor. Iar lenea, care nu se îngrijește decât de trup, e indiferentă cu totul față de ceea ce fac și trăiesc alții. Pentru că lenea se mulțumește cu ceea ce are și poate să mănânce și să bea. Iar „odihna” lenei e mulțumirea păcătoasă cu păcatele pe care le aduc banii: nemunca, îmbuibarea, plăcerea desfrânată, visarea desfrânată, beția, negrija față de suflet, indiferența față de problemele oamenilor și de mersul societății.
Dar cele 4 mari patimi evidențiate de Domnul în parabola de azi, adică lăcomia, alipirea de materie, lenea și indiferența față de ceilalți sunt arhiprezente în societatea noastră. Pentru că noi confundăm încă, în defavoarea noastră, democrația și capitalismul cu escrocheriile financiare și înavuțirea frauduloasă.
Pe premisa că „hoțul neprins e…miliardar cinstit”, unii se îmbogățesc peste noapte, șubrezind continuu prea tânăra noastră democrație, iar munca și dezvoltarea reală a României sunt bagatelizate. Sunt considerate „o prostie”. Pentru că aruncarea oamenilor în deznădejde, extremizarea lor, se face tocmai prin lăsarea hoților „cinstiți” să se înmulțească. Să prospere. Să se laude cu faptul că pot „să prostească” Statul și ochii oamenilor cinstiți.
Dacă nimeni nu îi condamnă, dacă nimeni nu le confiscă averile, dacă niciun fisc nu îi întreabă de sănătate, hoții „respectabili” apar peste tot. Au tot mai mult curaj păcătos, au tot mai mari ambiții luciferice, banii lor corup în stânga și în dreapta, mafia lor prosperă…iar democrația e de fațadă. Pentru că corupția creează falsele inegalități sociale, adică diferențele enorme de venit ale oamenilor care fură în comparație cu cele ale oamenilor care muncesc.
Cei care muncesc cinstit trăiesc modest, iar cei care fură își permit să arunce cu banii pe tot felul de nimicuri.
Și tocmai de aceea, în capul multor români, s-a aprins ideea că comunismul era „mai bun” decât capitalismul. Pentru că comunismul nu permitea, la nivel larg, inegalitățile de proporții, pe care acum, cu toții, le vedem cu ochiul liber. Iar dacă „capitalismul” românesc își permite să aibă miliardari de carton, miliardari fără operă, miliardari escroci, e tocmai pentru că economia noastră de piață nu e, încă, una liberă și competitivă în mod real. În economia noastră, banii negri sunt excedentari și ei distrug normalitatea noastră economică.
Ce înseamnă să introduci…mulți bani negri în economia reală și să căpușezi mafiot instituțiile statului român? Să amesteci munca oamenilor cinstiți cu indiferența față de ei. Pentru că, pe de o parte, unii își plătesc taxele și impozitele și muncesc toată ziua și abia pot trăi de la o lună la alta, pe când alții, care încalcă legile, care fură în neștire, invalidează tot respectul celorlalți față de muncă, valori, comunitate, țară, viitor european.
Pentru că e indiferență față de ceilalți și a copia la teză și a arunca hârtia pe stradă și a nu-ți plăti întreținerea și a nu-ți plăti taxele și a da muzica la maxim când alții dorm, dar și să dai legi proaste, să nu aplici legea, să o aplici aleatoriu, să iei mită, să faci fapte cu rea intenție, adică împotriva comunității tale și a statului român.
Lăcomia e leneșă și e indiferentă pentru că nu are Dumnezeu, ci numai materie.
Dacă cărțile, hainele, bijuteriile, casele, mașinile, conturile noastre…sunt „mai importante” decât oamenii, e semn că nu mai ne simțim nici noi oameni, ci idolatrizatori ai materiei.
Pentru că, în aparență, noi ne credem „mai deștepți” decât cei care se închină la lemne și la pietre, decât păgânii, dar, în fapt, suntem tot la fel de păgâni ca și ei. Căci, deși avem un Dumnezeu și suntem botezați și suntem oameni religioși, noi, în inima noastră, nu suntem cu Dumnezeu, ci cu ceea ce credem noi că ne „salvează” de la rău. Adică cu banii noștri, cu familia noastră, cu cei în care ne încredem.
Tocmai de aceea nu avem îndrăzneală la Dumnezeu: pentru că credința noastră e de fațadă. Noi, mulți dintre noi, nu avem o relație cu Dumnezeu, ci doar ne apucă panica când dăm de greu. Și când dăm de greu, venim și ne miorlăim în fața lui Dumnezeu, plângem cu lacrimi de crocodil, ca și când El nu ar ști cine suntem și ce facem noi toată ziua.
Însă Dumnezeu, Cel care privește de sus, la noi, care strângem lucruri fără El, ne spune tuturor: „Nebunule, [în] această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine [Ἄφρον, ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σου]! Iar pe care le-ai pregătit, a[le] cui va [vor] fi [ἃ δὲ ἡτοίμασας, τίνι ἔσται]?” [Lc. 12, 20, BYZ].
Cine poate cere sufletul nostru în orice clipă? Îngerii care vor veni să îl ia. Îngerii Lui, trimiși de El, ca să ia sufletul nostru.
Și dacă sufletul nostru e „bogat” în patimi, atunci e gol. Nu are nicio avere personală. E un suflet negru, care va merge în Iad.
Pentru că asta ne spune Domnul că este concluzia parabolei Sale: „Așa [stau lucrurile cu] cel care își strânge sieși [Οὕτως ὁ θησαυρίζων ἑαυτῷ] și nu se îmbogățește întru Dumnezeu [καὶ μὴ εἰς Θεὸν πλουτῶν]” [Lc. 12, 21, BYZ].
Iar îmbogățirea întru Dumnezeu se face prin toate virtuțile dumnezeiești și nu numai prin milostenie. Pentru că și rugăciunea și privegherea și milostenia și credința și nădejdea și dragostea și iertarea și smerenia și umilința și bunavoire și delicatețea și ascultarea sunt îmbogățiri întru Dumnezeu. Pentru că orice virtute a Bisericii e o îmbogățire în harul lui Dumnezeu.
De aceea, sufletul plin de virtuți sfinte e ca un câmp plin de flori diverse, dar toate fiind frumoase și încântătoare. Iar sufletul plin de virtuți, adică de slava lui Dumnezeu, e un suflet de Rai. E un suflet al comuniunii, e un suflet al milei, e un suflet care s-a rugat și a compătimit și a iubit oamenii.
Căci dacă nu îi iubești pe oameni, tocmai de aceea poți să îi și furi, să îi minți, să îi prostești cum vrei. Pentru că nu te leagă nimic de ei. Dar dacă îi iubești… atunci nu poți nici să te gândești la cum le-ai face rău, pentru că răul este exclus, în mintea ta, din relația cu oamenii.
Așadar, iubiții mei, dacă ne e lene să trăim ortodox, ne e lene și să fim oameni! Dacă suntem indiferenți față de oameni, suntem indiferenți și față de mântuirea noastră. Iar dacă suntem indiferenți față de mântuirea noastră, atunci nu credem în Dumnezeu, ci avem doar un comportament ipocrit, de fațadă în materie de religiozitate.
De aceea, cel mai cinstit lucru e să recunoaștem că ne plac banii, că ne place viața, că ne plac petrecerile, că ne place destrăbălarea, dar nu și cuviința, nu și decența, nu și postul, nu și iubirea de conștiință. Și mulți dintre cei care vin la Biserică nu sunt în stare să recunoască acest lucru public, deși ei sunt mai mult în luntrea lumii decât a Bisericii.
Însă, mai devreme sau mai târziu, lucrurile se despart! Grâul rămâne grâu, neghina rămâne neghină. Iar dacă una am spus și alta am făcut, și asta se va cunoaște. Se va cunoaște totul în fața Judecății lui Dumnezeu, pentru că oamenii vor fi, în fața Lui, cei care sunt și nu cei care s-au prefăcut că sunt toată viața.
De aceea, să nu fim duplicitari! Să nu trăim dublu! Să ne recunoaștem, cu pocăință, păcatele, să ne doară pentru ele, să încercăm zilnic să ne schimbăm, pentru ca să nu rămânem pereți văruiți, care ascund murdăria în spatele lor!
Da, e un mare curaj să spunem adevărul gol-goluț despre noi înșine, dar nu e imposibil! A spune adevărul despre tine e începutul mântuirii. Și Dumnezeu să ne întărească pe toți să ne mărturisim Domnului în mod curat, pentru ca să primim de la El puterea de a călca peste șerpii și balaurii imposturii din noi înșine! Amin.
[1] Scrisă în ziua de 15 noiembrie 2016, zi de marți, cer înnorat, cu 2 grade la ora 14.00.
[2] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=xWZsb0pGRSw. [3] Ibidem.
[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_papilor.
[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Fabian.
[6] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Cornelius.
[7] Imaginea am preluat-o de aici: http://www.atelierbroderie.manastirealipnita.ro/images/stories/virtuemart/product/vesmantcatifeagreceasca.jpg.
[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Hermes_of_Philippopolis
[9] PG 2, col. 940/ PSB 1, ed. 1979, p. 258-259.