Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 2 noiembrie, 2016

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [75]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a.

***

Unul dintre cei ce s-au aplecat asupra operei lui Antim a comparat acest pasaj cu versurile patriarhului poet armean Herses IV Şnorhali (1102-1173), din poemul „Iisus Fiul unic al Tatălui”, în care acesta încerca să descrie Parusia[1]. Însă, în afară de faptul că versurile indicate formează un tablou cutremurător, nu mai aflăm altă asemănare intimă cu perspectiva lui Antim.

Eugen Negrici a urmărit fragmentele din Evanghelii care relatează acest eveniment şi a observat că acestea nu furnizează atât de multe amănunte în ceea ce priveşte furtuna propriu-zisă.

Dacă în Noul Testament nu aflăm aceste detalii, există în schimb, în Psaltire, o prorocie ce surprinde cu acurateţe această întâmplare, şi care este posibil să-i fi oferit lui Antim un punct de plecare:

„Cei ce se pogoară la mare în corăbii, cei care-şi fac lucrarea lor în ape multe, aceia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui întru adânc. El a zis şi s-a pornit vânt furtunos şi s-au înălţat valurile mării. Se urcau până la ceruri şi se pogorau până în adâncuri, iar sufletul lor întru primejdii încremenea. Se tulburau şi se clătinau ca un om beat şi toată priceperea lor a pierit. Dar au strigat către Domnul, în necazurile lor şi din nevoile lor i-a izbăvit. Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării. Şi s-au veselit ei, că s-au liniştit valurile şi Domnul i-a povăţuit pe ei la limanul dorit de ei” (Ps. 106, 23-30).

Considerăm că Antim a pornit de la acest text, pe al cărui schelet  fundamental a dezvoltat o ţesătură mai amplă în ceea ce priveşte descrierea fenomenului natural. Este verosimil ca acest fragment biblic să-i fi permis să-şi asume omniscienţa auctorială, altfel imposibil de asumat în materie de evenimente evanghelice.

Se vede clar că ierarhul nu depăşeşte hotarele pe care i le îngăduie Sfânta Scriptură, dar talentul său literar este evident prin sinteza pe care o face evenimentelor, prin gustul remarcabil pentru concizie şi rafinament, prin care reuşeşte ca aglomerarea de figuri de stil (epitet, metaforă, comparaţie, personificare, hiperbolă, imagini vizuale şi auditive), într-un spaţiu atât de strâmt, să nu fie supărătoare, ci acest amalgam foarte bine proporţionat, să dea impresia întregului, a unei unităţi compoziţionale fascinante.

Comparativ, putem admira efortul literar oarecum similar al mitropolitului Dosoftei, care a aşezat în versuri Psaltirea şi, în versiunea căruia, versetele din psalmul 106, citat anterior, sună astfel:

Carii îmblă-n corăbii pre mare,
De-şi fac lucrul peste genuni tare,
Aceia i-au văzut de minune
Ce-au lucrat Dumnezău în genune.

Zîsă de să fece vânt cu bură,
De rădică val de-necătură,
Pănă la ceri îi suia cu unde,
Şi-i pogoria-n gios să-i afunde.

Sufletele lor în greutate
Să topiia beţ de răutate [de dificultatea situației],
Că-ş ieşiră şi din ţălăpciune,
De te lua de dânşii minune.

Şi strigară la Domnul cu jele,
Şi i-au scosu-i de la nevoi grele.
Vânturilor zisă de-ncetară
Şi undelor de să alintară.

Şi le păru bine că trecură
Valurile toate de tăcură.
Şi i-au îndreptatu-i cu pace
Domnul, spre liniştea ce le place (…)[2].

Evident, Dosoftei a urmat relatarea scripturistică îndeaproape, pe când Antim s-a îndepărtat de simpla prelucrare a cuvintelor. El a creat un tablou destinat să ţină în priză receptivitatea ascultătorilor săi.

Pe Antim, ca şi pe Dosoftei, de altfel, nu îl interesează deloc marea ca obiect de contemplaţie în sine, ci efortul său literar şi stilistic este consacrat unor sugestii alegorice, care ne apar într-o lumină mai clară, pe măsură ce parcurgem textul (sau textele).

De la înţelesul „literal” al pericopei, predicatorul trece aproape direct la cel „alegoric”, şi de la sensul concret, la învăţătura morală, căci cu adevărat, mare învăţătură ni se dă noao cu aceasta, pentru ca să luom pildă, să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu la nevoile noastre cele de obşte. Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, politiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce călătoresc şi să află în nevoe.

Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna.

Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele se întâmplă în toate zilele.

Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sunt întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei dinn afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază răbdarea [3].

În acest fragment este cel mai bine ilustrat motivul lumii ca „vanitas vanitatum” (Eccl. 1, 2), ca deşertăciune a deşertăciunilor sau ca mare în furtună, în mijlocul căreia nimic nu poate fi stabil sau irevocabil, nimic nu are valoare imuabilă şi totul se află sub ameninţarea eroziunii şi a aneantizării.

Aceste elemente discursive, haotice, care au intervenit ca un virus mortal în ordinea lumii, nu reprezintă însă un destin implacabil – aşa cum era sensul moirei în antichitate – ci doar un mod prin care credinţa oamenilor este încercată, spre a afla mijlocirea mântuirii [4], după modelul Sfinților Apostoli care, îndată ce au alergat şi îndată ce s-au rugat, îndată au luat şi ajutoriul [5] iar Domnul (…) pre toţi i-au mântuit, pre toţi i-au păzit; n-au lăsat să piară niciunul în turburarea mării [6].

Scopul pedagogic şi învăţătura morală spre care conduce oratorul ecleziastic este acela de a-şi aduce auditoriul creştin – pe care îl poartă pe apele când line, când viforoase ale cuvintelor sale – la conştientizarea faptului că Dumnezeu iaste Tată de obşte al tuturor. Pre toţ ne iubeşte ca pre nişte adevăraţi fii ai Lui şi nu poate răbda milostivirea Lui cea iubitoare de oameni să ne aflăm pururea în ticăloşii şi în nevoi, ce numai aşteptă rugăciunea noastră; ia aminte să auză glasurile noastre; stă pururea cu urechile deşchise, pentru ca să ne asculte, îndată ce vom chiema numele Lui cel sfânt [7].

Iar în a doua predică la Sfântul Dimitrie spune Antim, în mod sublim, că Domnul nostru şi când doarme mântuiaşte [8]. Aceasta, poate, şi ca răspuns pentru cei care obişnuiau şi obişnuiesc să spună că Dumnezeu mai doarme câteodată şi nu vede ce se întâmplă pe pământ.

Însă nu numai oamenii înglodaţi în responsabilităţi sociale, administrative sau politice au de suferit de pe urma înăspririi acestui vifor al vieţii, ci şi Sfinţii trebuie să treacă prin „furtuna” torturilor şi a prigonirilor de tot felul, după cum ne relevă un alt fragment, tot alegoric, în care marea tulburată este semnul muceniciei, iar corabia simbolizează sufletul ce are la cârmă credinţa:

Iată stau şi mă minunez, cum putu fi aceasta, de s-au întâmplat astăzi să prăznuim 2 cutremuri de-o dată: unul ce s-au făcut în mare din depărtarea lui Dumnezeu, de draci, pentru ca să se îndrepteze puţina credinţă a ucenicilor, al doilea cutremur s-au făcut pre pământ, din sălbăticiia şi cruzimea inimilor lui Diocleţian şi Maximian, părechea dracului, pentru ca să se adevereze credinţa cea multă a Sfântului, marelui Mucenic Dimitrie, a căruia preznuim cinstita pomenire.

Că atât cutremur au făcut şi atâtea valuri sălbatece au pornit asupra blagoslovitei corăbiei lui Dimitrie, cât siliia să între întru cele mai din lăuntru ale fericitului său suflet, să-l cufunde, neştiind turbaţii aceia de oameni, ca nişte fiară sălbatece, cum că Dimitrie nu era corabie deşartă, ci avea catarg bun şi corăbiiar vrednic şi vetrile iscusite şi cârmaci foarte învăţat [9].

Şi după obiceiul său, Antim descifrează imediat alegoria: Catargul era cinstita Cruce, întru carea să lăuda că iaste pururea tare şi nou şi poate să rabde vânturile Duhului Sfânt, întru inima lui. (…) Iar corăbiiariul iaste ştiut de toţ cum că altul nu era numai însuş Hristos, foarte învăţat întru călătoriia cetăţii cei cereşti, căci de acolo iaste; şi moşiia Lui iaste ceriul (…).

Acesta însuş era întru adâncul sufletului lui Dimitrie lăcuitoriu şi când îl vedea puţin că să înfricoşa, îi zicea: „Dimitrie, tu eşti oaia Mea şi foarte bine te cunosc, că urmezi după Mine; nu te teme, că nu te va răpi nimeni din mâna Mea. Şi-ţ voiu da ţie viaţă vecinică şi acolo unde vor să pătrunză trupul tău cu suliţele, Eu sunt: loviturile tale le voiu primi Eu şi nu te voiu lăsa să aibi durori. Aleargă curând, că ai vreme bună. Eu am umplut vetrila credinţii tale cei curate, cu Duhul Mieu cel Sfânt.

Dimitrie, fă-te părtaş morţii Mele, că te voiu face părtaş şi Învierii Mele; cu Duhul lui Dumnezeu petreci în patemi, pentru aceasta fiiul lui Dumnezeu eşti. Nu voiu lăsa să aibi duhul robiei spre frică, ci-ţi voiu da Duhul moştenirei fireşti, carele să mărturisească cum că eşti fiiul lui Dumnezeu şi, ca un  fiiu al lui Dumnezeu, vei fi şi moştean Lui şi moştean împreună cu Mine, iubitul tău Hristos. Fiiul Mieu, Dimitrie, vezi Crucea? În inima ta am înfipt-o. Pre Crucea aceasta dormu somnul patemii, a morţii, carea au mijlocit viaţa a toatei lumi; ce m-au deşteptat mila Preaputernicului Dumnezeu, cu Înviiarea, pentru multa dragoste ce am cătră tine şi cătră toată lumea.

Furtunele acestia şi cumplitele valurile voiu înceta şi pre tine te voiu răpi din mijlocul lor. Ce vino după Mine, că am întors cârma din partea cea slobodă a deşertăciunii, spre frumoseţile cele nemuritoare ale Împărăţiei Mele. Vino, prin moartea ta, în viaţa cea vecinică, să Mă vezi şi să te veseleşti”[10].

Am vrut să redăm aproape integral acest text, pentru a nu corupe din mireasma şi frumuseţea lui originală, dar şi pentru că ne-am dat seama că, dacă am vrea să selectăm numai anumite părţi din acest tablou – poate încă şi mai impresionant decât cel pe care l-am analizat mai sus –, am altera profund sensul dramatic al excursului antimian.

Alături de motivul alegoric al mării în furtună, care reprezintă – într-un veşmânt imagistic deosebit de sugestiv – represaliile pe care a trebuit să le îndure Sfinţii Mucenici de la împăraţii păgâni, întâlnim şi motivul corabiei ca adăpost şi al navigării liniştite, în mod paradoxal, prin pătimire şi prin torturi.

Acceptarea unei morţi deosebit de chinuitoare reprezintă navigarea în siguranţă, atunci când în loc de catarg se află Crucea şi în loc de cârmaci, Hristos, Cel răstignit şi înviat, Care a trecut prin moarte şi are putere să facă să treacă prin furtuna morţii celei mai înfricoşătoare şi pe următorii Săi. Antim preferă ca, în locul relatării chinurilor prin care a trecut Sfântul Dimitrie, să capteze atenţia ascultătorilor printr-o alegorie impresionantă, care să aibă tangență cu pericopa evanghelică a zilei, în intenţia – foarte probabilă –‚ de a constitui şi o interpretare originală a sa.

Marea furtunoasă devine simbol pentru două lucruri complet antagonice: pentru lumea deşartă, cât şi pentru moartea martirică. În timp ce lumea presupune un aspect pozitiv prin însăşi fiinţarea sa şi unul negativ prin finalitatea sa în moarte (datorită consumării vitalităţii ei prin păcat şi autodistrugerii morale şi spirituale), lucrurile stau exact invers în ceea ce priveşte moartea-martiriu, pentru că ea este un lucru negativ în sine, dar conţine un aspect pozitiv, în ceea ce priveşte finalitatea sa în viaţă, în viaţa veşnică.

Am putea spune că, în amândouă cazurile, marea tulburată este, de fapt, simbolul morţii, al ispitei, al tentaţiei corupătoare sau al probei de credinţă prin care trebuie să treacă atât cel ce se află în lume, cât şi cel de pe pragul morţii.


[1] Mihai Rădulescu, Antim Ivireanul. Învăţător. Scriitor. Personaj, cu un „Cuvânt înainte” de P. S. Irineu Slătineanu, editată de Fundaţia „Antim Ivireanul” – Rm. Vâlcea şi Ed. Ramida, Bucureşti, 1997, p. 27-28.

[2] Dosoftei,Opere 1, op. cit., p. 248-249.

[3] Opere, p. 158.

[4] Ibidem. [5] Idem, p. 157. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 160. [8] Idem, p. 178. [9] Idem, p. 180-181. [10] Idem, p. 181-182.

Ecclisiastis, cap. 3, cf. LXX

1. [Pentru] toate [este] vreme și [este] vreme [pentru] tot lucrul [de] sub soare.

2. Vreme [este] să naști și vreme [este] să mori, vreme [este] să sădești și vreme [este] să smulgi [ceea ce ai] sădit.

3. Vreme [este] să omori și vreme [este] să vindeci, vreme [este] să dărâmi și vreme [este] să zidești.

4. Vreme [este] să plângi și vreme [este] să râzi, vreme [este] să jelești [τοῦ κόψασθαι] și vreme [este] să joci/ să dansezi [τοῦ ὀρχήσασθαι].

5. Vreme [este] să arunci pietre și vreme [este] să strângi pietre, vreme [este] să îmbrățișezi și vreme [este] să te îndepărtezi de îmbrățișare.

6. Vreme [este] să cauți și vreme [este] să piezi, vreme [este] să păzești și vreme [este] să izgonești.

7. Vreme [este] să rupi și vreme [este] să coși, vreme [este] să taci și vreme [este] să vorbești.

8. Vreme [este] să iubești și vreme [este] să urăști, [este o] vreme a războiului și [este o] vreme a păcii.

9. Care [este] prisosirea celui care face, în[tru] care el se ostenește?

10. Am văzut, împreună cu buimăcirea, pe care Dumnezeu a dat-o fiilor omului [ca] să se buimăcească în[tru] ea.

11. Cu toatele, [pe care Dumnezeu le]-a făcut, [au fost] bune în vremea lui [a lor] [σὺν τὰ πάντα ἐποίησεν καλὰ ἐν καιρῷ αὐτοῦ][1]. Și încă, [odată] cu veacul, [Dumnezeu] a dat în inima lor [καί γε σὺν τὸν αἰῶνα ἔδωκεν ἐν καρδίᾳ αὐτῶν], ca omul să nu afle [decât o astfel de] făptură [ὅπως μὴ εὕρῃ ὁ ἄνθρωπος τὸ ποίημα], pe care Dumnezeu a făcut-o dintru început și până la sfârșit [ὃ ἐποίησεν ὁ Θεός ἀπ᾽ ἀρχῆς καὶ μέχρι τέλους].

12. [Și] am cunoscut că nu este bine în[tru] ei, decât numai să se veselească și să facă bine în viața lui [lor].

13. Și încă tot omul care va mânca și va bea și are să vadă binele în toată osteneala lui, [acesta] este darul lui Dumnezeu.

14. [Și] am cunoscut că toate câte a făcut Dumnezeu, acestea vor fi întru veac în El [αὐτὰ ἔσται εἰς τὸν αἰῶνα ἐπ᾽ Αὐτω][2]. [Căci] nu este să adaugi și de la El nu este să înlături [οὐκ ἔστιν προσθεῖναι καὶ ἀπ᾽Αὐτοῦ οὐκ ἔστιν ἀφελεῖν]. Și [că] Dumnezeu a făcut [toate] pentru ca să se teamă de fața Lui [καὶ ὁ Θεὸς ἐποίησεν ἵνα φοβηθῶσιν ἀπὸ προσώπου Αὐτοῦ].

15. Ceea ce s-a făcut, [aceea] este [și] acum și câte se fac acum, [acelea] s-au [mai] făcut, și Dumnezeu va cerceta pe cel prigonit [καὶ ὁ Θεὸς ζητήσει τὸν διωκόμενον].

16. Și încă am văzut sub soare locul judecății [καὶ ἔτι εἶδον ὑπὸ τὸν ἥλιον τπον τς κρσεως], [și] acolo [este] cel neevlavios, iar [unde este] locul celui Drept [τόπον τοῦ Δικαίου], acolo [este] cel evlavios.

17. [Și] am zis eu în inima mea: „Împreună cu cel Drept și împreună cu cel neevlavios va judeca Dumnezeu, că[ci] vreme [pentru] tot lucrul și pe[ntru] toată făptura [este acolo]”.

18. Acolo am zis eu în inima mea pentru vorbirea fiilor omului: „Că Dumnezeu îi va deosebi pe ei [ὅτι διακρινεῖ αὐτοὺς ὁ Θεός] și să arate că ei sunt dobitoace și încă [sunt] ei [astfel] [καὶ τοῦ δεῖξαι ὅτι αὐτοὶ κτήνη εἰσὶν καί γε αὐτοῖς]”.

19. Că[ci] faptul fiilor omului și faptul dobitocului [este] un fapt al lor. [Și] cum [este] moartea unuia, așa [este și] moartea celuilalt. Și un duh [de viață este în] toți [καὶ πνεῦμα ἓν τοῖς πᾶσιν]. Și [cu] ce a prisosit omul mai mult decât dobitocul? [Cu] nimic, că toate [sunt] deșertăciune.

20. Toate merg într-un singur loc, [căci] toate a[u] fost făcut[e] din țărână și toate se întorc întru țărână.

21. Și cine a văzut duhul fiilor omului, dacă el se suie întru sus și duhul dobitocului, dacă el se coboară jos, întru pământ?

22. Și am văzut că nu este bine, decât numai [acela] care va veseli omul în faptele lui, că aceea [este] partea lui. Că[ci] cine îl va duce pe el [ὅτι τίς ἄξει αὐτὸν], [ca] să vadă în[tru] care are să fie cu el [τοῦ ἰδεῖν ἐν ᾧ ἐὰν γένηται μετ᾽ αὐτόν]?


[1] În momentul când El le-a zidit.

[2] Întru slava Lui, susținute de El întru existență.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [74]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a.

***

Lumea aceasta este, în viziunea lui Antim, marea patimilor şi a păcatelor, din care Apostolii ca pe nişte peşti, cu mreaja blagosloviei au prins mulţimea şi au vânat auzurile noroadelor [1].

Ce putere de concretizare a abstractului dăruia, la acea vreme, limbii române! Însă, în descendenţa Apostolilor, propovăduitorii Evangheliei şi el însuşi, sunt datori să înalţe din valurile lumii[2], pe cei ce ameninţă să se înece: Această undiţă a cuvintelor şi cu mărturiile Duhului Sfânt prind pe om dintru adâncul păcatelor, ca pre peştele dintru adâncul apei şi-l scoate la lumina cunoştinţei de Dumnezeu.

Deci pentru aceasta (…) am datorie, ca un păscar sufletesc ce m-au rânduit Dumnezeu ca pre un nevrednic, să întinz mreaja învăţăturii şi să puiu undiţa cuvântului înaintea dragostei voastre şi ajutorind iubitoriul de oameni Dumnezeu, am nădejde bună şi făr’ de îndoială, cum că voiu scoate dintru adâncul turburăciunii păcatului mult vânat, căci cunosc voinţa inimii voastre cea bună şi dragostea ce aveţi spre ascultarea celor de folos, cu care vânat voiu putea face masă cinstită şi desfătată lui Dumnezeu [3].

Cuvântul este creator, la Antim, nu prin el însuşi, ci prin faptul că e o „undiţă”, este creator prin aceea că el „creează” oameni, prin forţa sa soteriologică, redefinind structura lor interioară şi profilul lor spiritual şi moral, fără de care nu se pot numi oameni. De altfel, în limba noastră veche, pentru „persoană” se folosea cuvântul „faţă” (un calc lingvistic după grecescul prosopon), accentuând convingerea că ceea ce este esenţial în persoana umană, este tocmai calitatea sa de a fi chip, imagine a lui Dumnezeu.

A emerge, a înălţa din ape este un gest simbolic cu semnificaţii multiple în tradiţia ortodoxă, atât ca element liturgic – la Botez – cât şi ca înţeles inefabil, al izbăvirii din păcat şi din moarte. Cuvântului creator şi modelator de conştiinţe îi revine această sarcină grea a scoaterii din apele indefinitului şi ale informului şi a profila chipul interior al omului după icoana lui Dumnezeu şi a Cuvântului care a dorit să Se imprime în om ca o pecete.

Prin cuvântul predicii, ierarhul plonjează în adâncurile conştiinţei umane, într-un gest de submersiune cognitivă, pentru a readuce la suprafaţă pe cei afundaţi în această genune a uitării şi a necunoaşterii. Este semnificativ pentru biografia lui Antim Ivireanul faptul că prima sa predică în calitate de mitropolit a formulat-o pornind de la Matei 4, 19: Veniţi după Mine şi voiu face pre voi păscari de oameni [4].

Acestea sunt primele cuvinte ale Didahiilor, într-un mod cu totul minunat, având în vedere felul în care s-a derulat viaţa lui mai departe şi concreteţea pe care au căpătat-o aceste cuvinte în împlinirea misiunii lui.

Tot în ideea de potop, marea simbolizează şi Sfântul Botez: …potopul acesta, după cum zic Dascălii Besericii, însemna Sfântul Botez; că precum apa potopului au spălat tot păcatul şi toată fărădelegia de pe faţa pământului, cu acea înecăciune ce au făcut, de s-au concenit tot trupul viu, aşa şi apa Sfântului Botez au spălat şi au şters tot păcatul cel strămoşesc şi al voinţii de la neamul omenesc [5].

În mod asemănător – şi tot într-o predică la Duminica Floriilor – Antim interpretează traversarea Mării Roşii de către iudei sub conducerea Sfântului Moise, considerând că Marea Roşie este un simbol al jertfei şi al sângelui lui Hristos, în care au fost înecate toate păcatele omeneşti:

Că întâi, pentru păcat, Mihea Proorocul zice: „Lepăda-va toate strâmbătăţile noastre şi va arunca toate păcatele noastre întru adâncul mării.” Aceştea sunt eghiptenii cei sufleteşti carii, gonind pre fiii lui Israil, fură înecaţi şi omorâţi în Marea Roşie (adecă întru sângele lui Hristos)[6].

Dar tot marea este şi un simbol eshatologic, al „potopului” osândei celei veşnice: Aşa şi noao, creştinilor, nu 100 de ani ci 1710 [de] ani ni s-au propoveduit prin mijlocul lui Noe celui adevărat, Iisus Hristos, carele ne-au mântuit cu corabiia trupului Său, de potopul păcatului celui strămoşesc, cum că va să facă potopul cel cumplit şi amar, potopul cel plin de scârbă şi de întristare, potopul cel groaznic şi înfricoşător al Judecăţii.

Şi de nu ne vom veni în fire, ca să ne părăsim [de] răutăţile şi să ne căim, ne vom îneca în veci nesfârşiţi, în noianul focului celui nestins. (…) ci de ce vedem mai vârtos că se înmulţeşte apa potopului pierzării, în loc de a alerga în crabiia pocăinţii să ne mântuim, de aceea ne lunecăm cu firea şi socotim că doară nu va fi nimic şi îndelungăm vremea ba astăzi, ba mâine, ba poimâine, până ne vine ceasul şi perim cu totul şi trupeşte şi sufleteşte [7].

Tensiunea eshatologică este susţinută prin repetiţii cu rol de intensificare a gravităţii mesajului, însoţite de epitete alese din aceeaşi sferă semantică a durerii şi a terifiantului, cât şi prin metafore concrete precum „noianul focului nestins”, „apa potopului pierzării” sau „corabiia pocăinţii”, menite să ofere o imagine cât mai expresivă şi mai concentrată a unei tragedii inevitabile pentru cei care „îndelungăm vremea”.

Concreteţea metaforelor antimiene vizează de această dată o realitate imposibil de imaginat, care urmează să aibă loc şi care nu poate fi marcată decât prin simboluri, prin noţiuni şi imagini simbolice, solicitate însă la maxim, pentru a picta un tablou de un dramatism zguduitor, chiar dacă numai la nivel sugestiv. Antim ştie să fie impresionist şi expresionist în acelaşi timp, să sugereze, dar şi să şocheze sufletele adormite prin imagini scurte dar copleşitoare, prin cuvinte puţine, care au însă efectul ciocanului îndreptând fierul strâmb.

Marea furtunoasă închipuieşte, într-o altă predică, vremea cuprinsă între căderea omului şi venirea lui Hristos, acel segment istoric în care erau Părinţii cei de demult[8] asemenea acelora pre carii îi ia şi-i învăluiaşte furtuna cea de noapte pre mare şi văd lumina oare unde, departe, într-un loc de nădejde pusă, spre care silesc ca să ajungă cei învăluiţi; şi adese cu ochii cătră dânsa privesc şi pânzele le îndreptează ca să meargă (din cât pot) într-acolo; şi aceia, de nu pot amintrilea, cu ochii şi cu sufletul o cuprind [9].

Vom vedea puţin mai târziu că „pânzele” constituie, pentru Antim, o metaforă pentru credinţă, pentru dor, cu mult înaintea simboliştilor care utilizau în mod preponderent evaziunea şi pânzele ridicate ale corăbiilor părăsind porturile, purtate de idealuri şi năzuinţe dintre cele mai diferite. Cu acest fragment, trecem de la motivul mării ca element diluvian, la marea furtunoasă care i-a procurat lui Antim nenumărate fragmente de o relevanţă poetică marcantă. Recurenţa acestui tip de tablou în Didahii este demnă de reţinut.

Marea ca stihie dezlănţuită – deşi vom vedea că tot sensul alegoric este cel esenţial – este un motiv preponderent în cele două predici la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, apărătorul de cutremur. În această zi se citeşte pericopa evanghelică ce aminteşte potolirea furtunii pe mare de către Hristos. Această pericopă îi oferă lui Antim prilejul ca să dezvolte două predici în care motivul mării apare foarte pertinent conturat.

În prima dintre ele, Antim se întrece pe sine în talentul său de pictor şi poet: Mi se pare ca şi când aşi vedea în faţa ochilor miei chipul ei, de toate părţile să sufle vânturi mari, să se strângă împrejurul vântului nori negri şi deşi, toată marea să spumege de mânie şi pretutindenea să se înalţe valurile, ca nişte munţi. Mi să pare că văz corabiia apostolilor că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării: de o parte o bat valurile, de altă parte o turbură vânturile; de o parte o rădică spre ceriu, de altă parte o pogoară la iad.

Mi se pare că văz pe feţele apostolilor zugrăvită, de frică moartea: unul să se cutremure, altul să se spăimânteze; unul să se turbure, altul să strige şi toţi cu suspinuri şi lacrămi să ceară, cu rugăminte, ajutoriu de la Hristos, ce dormiia: „Doamne, mântuiaşte-ne că perim”. (…) „Şi să făcu linişte mare”, zice Evanghelia. Au încetat valuri, au perit întunerecul, s-au împrăştiiat norii, s-au smerit marea şi corabiia întreagă şi făr’ de nicio vătămare, au ajuns la adăposteală [10].

Tabloul mării în viziunea antimiană este unul subiectiv, personificator şi hiperbolizant în acelaşi timp. Autorul tuşază, în manieră impresionistă, fondul întunecat al imaginii, printr-o pată de culoare aruncată în peisaj, sugerată de norii „negri şi deşi” ce se strâng „în jurul vântului”.

Antim Ivireanul pictează cu multă măiestrie. Printr-o sugestie vizual-cromatică introduce un tablou care se desfăşoară, de la bun început, pe un fundal sumbru. Dar, în timp ce această pată de culoare pare întinsă la întâmplare cu pensula pe fundal, o serie de alte elemente au însă o precizie şi o concreteţe a imaginii impresionantă, reliefând în mod aproape expresionist detaliile importante ce urmăresc a scoate în evidenţă atmosfera psihologică a scenei.

Cadrul general al furtunii este conturat prin epitetele „vânturi mari” şi „nori negri şi deşi”, dar metaforele, personificările şi comparaţiile care urmează fac din Antim un adevărat precursor al limbii şi al literaturii moderne. Astfel, „toată marea să spumege de mânie şi pretutindenea să se înalţe valurile, ca nişte munţi” este o imagine care rezistă cu brio la orice test al timpului, putând să concureze foarte bine cu scene asemănătoare din literatura noastră preromantică şi romantică.

Acest tablou este marcat de senzaţia instabilităţii, redată prin verbe de mişcare – „să sufle”, „să spumege” – şi prin imprimarea asupra naturii dezlănţuite a ideii de caracter sălbatic şi monstruos, subliniat printr-un detaliu psihologic, ce vorbeşte despre „mânia” mării.

În fine, ceea ce duce la impresia de pietrificare a tabloului, de încremenire în mijlocul urgiei, este metafora hiperbolică: „pretutindenea să se înalţe valurile, ca nişte munţi”. Nu există niciun colţişor de lumină şi nicio rază de speranţă nu se întrevede în desfăşurarea acestui cataclism ce a pus stăpânire pe mare şi a cărui dinamică totalizatoare e surprinsă printr-un adverb de loc şi printr-o locuţiune adverbială de loc: „pretutindenea” şi „de toate părţile”; încât evadarea din acest cadru cuprins de isteria furtunii este imposibilă.

După ce ne-a oferit datele mai importante ale dramei, Antim purcede la  a-şi muta obiectivul către ceea ce constituie miezul ei, la ceea ce este de fapt cu adevărat esenţial, în centrul acestei scene, şi anume, mica ambarcaţiune prinsă în mijlocul furtunii. În acest context larg, care cuprinde întreaga mare a Tiberiadei, autorul ne escortează privirea spre a o focaliza într-un punct din mijlocul mării. Aici se petrece adevărata tragedie a celor aflaţi în primejdie de moarte. Vedem, ca într-o pictură, exprimat tragismul situaţiei: „mi să pare că văz corabiia apostolilor că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării…”, etc.

Dar, depăşind graniţele realismului pictural şi literar, întâlnim o frază care denotă cel mai bine starea de spirit a Apostolilor, ce pare a fi rostită ca din perspectiva lor: valurile şi vânturile clatină corabia, încât „de o parte o rădică spre ceriu, de altă parte o pogoară la iad” (o tehnică psihologică avangardistă pentru acele vremuri). Vorbind în contextul literaturii medievale franceze, cineva spunea că „hiperbola nu intenţionează înşelarea ci mai degrabă clarifică punctul de vedere şi interpretarea autorului şi intenţionează să-l mişte pe cititor prin impactul emoţional”[11].

Cu obişnuita-i tehnică a punerii în adâncime – al cărei maestru este – Antim ne transformă (fără să vrem) în specialişti ai artei vizuale, obligând retina imaginativ-mentală să diminueze câmpul vizual până la a cuprinde numai centrul acestui tablou, unde are loc spectacolul dramatic al luptei inegale dintre o barcă pierdută ca o coajă de nucă în mijlocul apelor şi valurile ameninţătoare, care o fac să penduleze între cer şi iad.

Aici se află o primă sugestie care ne face să ne gândim la o posibilă alegorie: corabia suspendată între cer şi iad. Nu între cer şi pământ sau între cer şi adâncul mării, ci intre cer şi iad ca repere non-geografice, ca repere spirituale, ceea ce ne invită la a înţelege această remarcă drept o constatare care a modificat brusc planul, de la cel real la cel psihologic, schimbând pe negândite registrul, pentru a ajunge în planul conştiinţei. Că această schimbare de la real la psihologic s-a produs, ne-o dovedeşte fraza imediat următoare: „Mi să pare că văz pre feţele apostolilor zugrăvită, de frică, moartea…”.

În acest tablou excepţional realizat, verbul „mi să pare” – folosit de trei ori – iniţiază de fiecare dată apariţia unei noi perspective, atât în spaţiu, în plan pictural, cât şi în planul conştiinţei, în plan spiritual. De fiecare dată, el marchează schimbarea opticii: de la tabloul general al mării în furtună (creionat prin câteva elemente esenţiale, relevante), la imaginea centrală, focalizată, a ambarcaţiunii care e surprinsă de valurile uriaşe şi de vântul sălbatic şi ameninţată să se scufunde, şi iarăşi, de la această perspectivă la una şi mai apropiată, mai particularizată, care dezvăluie „feţele apostolilor” imprimate de groaza morţii, adică starea de spirit exteriorizată a acestora: „unul să se cutremure, altul să se spăimânteze; unul să se turbure, altul să strige…”. Această înaintare de la universal la particular este o tehnică artistică foarte modernă pentru literatura română a acelor vremuri.

Antim dovedeşte calitatea sa de pictor sau de scriitor omniscient, descriind paloarea morţii (mult mai simplu şi mai expresiv zice Antim „moartea” în loc de „spaima morţii”) „zugrăvită” pe chipul protagoniştilor acestei scene, după care înregistrează reacţiile acestora, de frică şi de groază, reacţii care fac ca tabloul – ce părea pietrificat –, să capete un dinamism neaşteptat. Ceea ce credeam că e numai o fotografie a bărcii cu o clipă înainte de a se scufunda, prinde viaţă, prin mişcarea personajelor care o animă, în speţă a Sfinților Apostoli care cer ajutor de la Hristos, „cu suspinuri şi cu lacrămi”. Devine evident că „dramatismul este augmentat de aceste prim-planuri individualizate cu fineţe psihologică”[12].

Predicatorul repetă de trei ori formula: „Mi să pare că văz”, nu din subiectivism, ci pentru a-şi transporta auditoriul în atmosfera încordată a acelei întâmplări, pe care încearcă să o povestească la o distanţă de peste 1700 de ani de la petrecerea ei. Prin această expresie – „Mi să pare că văz” – relatarea lui capătă un plus de autenticitate în ceea ce priveşte detaliile, ceea ce urmăreşte autorul nefiind însă reţinerea acestora, ci crearea unei atmosfere în stare să rememoreze cât mai fidel evenimentul petrecut demult.

Trebuie să recunoaştem că tehnica lui Antim, concentrată în atât de puţine fraze, este foarte bine gândită şi îşi atinge scopul, acela de a ului şi a impresiona prin măreţie. Dar punctul culminant al desfăşurării acestui tablou nu coincide cu apogeul furtunii, ci dimpotrivă, cu liniştirea ei bruscă, printr-o minune.

Tot acest tablou a avut rolul de a sublinia o antiteză: aceea dintre violenţa furtunii şi încetarea ei neaşteptată, imediată, ca urmare a minunii înfăptuite de Hristos. În punctul acela infim pierdut în mijlocul mării, în care se afla corabia aşteptând să fie înghiţită de valuri, în acel punct care a avut nevoie de lărgiri succesive ale perspectivei pentru a fi vizibil, se afla însă Hristos, iar prezenţa lui Dumnezeu a făcut ca situaţia să se schimbe radical şi furtuna să dispară cu mult mai uluitor chiar şi decât apăruse.

Autorul marchează aceasta prin simple propoziţii enunţiative, foarte concise, enumerative şi constatative, care conservă starea de şoc şi de uimire fericită, de data aceasta, cu mult mai bine decât orice altă explicaţie suplimentară sau descriere: „Au încetat valuri, au perit întunerecul, s-au împrăştiiat norii, s-au smerit marea şi corabiia întreagă şi făr’ de nicio vătămare au ajuns la adăposteală”.

Elementele care au creat cadrul iniţial al acestei furtuni sunt cele care închid tabloul. Antim depărtează din nou perspectiva, pentru a arăta că factorii distorsionanţi şi haotici, care au generat această dezordine în plan cosmic, au pierit. Ceea ce constituie concluzia cea mai importantă este că Dumnezeu guvernează măreţia lumii din orice punct al ei, fie cât de mic, ceea ce dovedeşte teoria matematică a lui Pascal despre Divinitatea ca o sferă ce are centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri.

În centrul acestui tablou am detectat o afirmaţie pe care am catalogat-o drept alegorică, ce înălţa perspectiva de la un nivel real la unul psihologic şi alegoric. Mă refer la acea imagine a ambarcaţiunii spânzurate între cer şi iad. Putem spune că autorul nostru se deplasează subtil atât pe orizontală, cât şi pe verticală, într-o mişcare voit cruciformă. Vom vedea şi de ce. Ceea ce doar sugera la mijlocul descrierii acestui tablou va decripta el însuşi foarte curând, explicând alegoria lumii ca o mare furtunoasă care balansează „corabia” sufletului între cer şi iad.

Pe de altă parte, tabloul este realizat din extrem de puţine elemente, fiind foarte concis – chiar laconic, dacă am dori să înmagazinăm informaţii de pe urma acestei relatări – dar, într-un mod magistral, lasă impresia că a spus totul, că avem de-a face cu o descriere impresionantă, care nu omite nimic.

Am putea spune că Antim se foloseşte de un clin d’oeil, pentru că reuşeşte să facă tabloul să pară că abundă în detalii, când, de fapt, el este de o uimitoare concizie, asemănătoare, în ceea ce priveşte clasicismul frazelor dăltuite în piatra limbii noastre vechi, cu portretul lui Ştefan cel Mare făurit de Grigore Ureche. Considerăm că Ştrempel avea perfectă dreptate afirmând: „Mare descriptiv, mare zugrav al situaţiilor pe care le redă în predici pentru ilustrarea tezelor sale, Antim ne apare ca un scriitor modern, cunoscător al tuturor procedeelor artistice la îndemâna unui mânuitor de marcă al condeiului”[13].

Scena impresionează prin tonalităţi precise, cât şi prin surprinderea unor trăsături esenţiale, atât în ceea ce priveşte furtuna, cât şi reacţia Sf. Apostoli. Imaginile vizuale par a predomina asupra celor auditive, dar în realitate autorul este adeptul unor sugestii sinestezice cu mult mai profunde decât percepem la prima lectură.

Imaginea – împietrită parcă de groaza momentului – pare „amuţită” în neclintirea-i picturală (cu evidente sugestii psihologice din partea autorului), până în clipa finală, în care rugăciunea şi strigătul Apostolilor – conjugate cu dinamismul mişcării lor spre Dumnezeu, care îi scoate din inerţia morţii ce se „zugrăvise” deja ca o pecete a imobilităţii şi a neputinţei, pe faţa lor – reuşesc să spargă această „gheaţă” a apatiei şi a implacabilului, depăşind momentul critic, de panică. Rezultatul este că totul se linişteşte, revine la normal, valurile, întunericul, norii dispar, iar marea se „smereşte” – „splendidă expresie!”[14].

Apogeul furtunii nu ar fi lăsat să se întrevadă sfârşitul ei brusc, dar tocmai în aceasta constă minunea pe care vrea să o pună în lumină Antim. Autorul nu insistă asupra deznodământului minunat, tocmai pentru a nu anula, prin cuvinte de prisos, impactul pe care l-a avut liniştirea bruscă a unui cataclism natural asupra conştiinţelor ascultătorilor săi.

Imaginea furtunii rămâne, cu siguranţă, un tablou clasic al literaturii noastre, prin stilizarea tehnicilor literare şi picturale.


[1] Idem, p. 5. [2] Idem, p. 72. [3] Idem, p. 97-98.

[4] Opere, p. 3. [5] Idem, p. 91. [6] Idem, p. 185. [7] Idem, p. 93-94.

[8] Aici autorul se referă la Sf. Proroci şi Drepţii Vechiului Testament.

[9] Idem, p. 110-111. [10] Idem, p. 156-157.

[11] Murphy James J., Medieval eloquence, Bekeley, Los Angeles, London, 1978, p. 242, apud Pr. Dr. Constantin Duţu, Panegiricul ca formă a predicii în trecut şi astăzi (teză de doctorat), în rev. Ortodoxia XLV (1993), nr. 1-2, p. 189, n. 1397.

[12] Florin Faifer, loc. cit., p. 237.

[13] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 202.

[14] Florin Faifer, loc. cit., p. 237.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén