Eminescu – cel care mă incită [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Eminescu –

cel

care

mă

incită

*

Teologie pentru azi

București

(20… = când va vrea Dumnezeu să o termin)

***

Mihail Eminescu care mă incită este Mihail Eminescu pe care nu îl cunosc sau nu îl cunosc atât de bine pe cât mi-aș dori, care mi se descoperă, la citirea și recitirea lui, într-o altă lumină, mult mai profundă și pe care îl văd atât de nou, de actual.

*

Ce știa Eminescu despre viața lui Matei Basarab de îl numește Sfânt pe acesta și îl ia drept paradigmă?

În volumul al XII-lea al Operelor sale am găsit două referiri la acest fapt:

1) prima în articolul Erodot al „Românului” („Matei Basarab era sfânt şi de aceea avea darul clarvederii. Poate că, în noaptea viitorului, ochii sufletului său, a sufletului celui mai românesc care a existat vreodată, au întrevăzut caricaturi ca d-alde Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, ba a întrevăzut poate şi…politica şi alianţele lor”) [XII, 46]

2) și a doua în articolul „The Times” și „Timpul”, iată tema…(„Patria adevărată, patria lui Matei Basarab e săracă şi ignorantă. Dacă măcar sănătatea ei fizică şi morală n-ar fi adânc atinsă de corupţia păturilor de populaţie străină şi semistrăină aşezate deasupră-i!”) [XII, 179].

Primul articol a fost publicat pe 25 ianuarie 1881 iar al doilea pe 20 mai 1881, adică la scurt timp unul de altul.

*

Racilele contemporaneității, pe care el le vitupera:

1. „sistemul de nepotism, favoritism și cumul [de funcții n.n.] practicat fără cuviință de d. Brătianu” [XII, 126];

2. „nepotism, cumul de funcții, favoritism, păsuieli, întreprinderi, joc de bursă” [XII, 130].

*

Ion Brătianu era pentru Mihail Eminescu un om politic care a adus mari deservicii românității:

„Adevărul este că a scos pe ţărani de supt ocrotirea, de supt autoritatea părintească a proprietarilor de moşii şi i-a predat fără apărare în prada celor mai abili dintre dânşii, în Ţara Românească, şi în prada evreilor, în Moldova.

Şi a scos pe meseriaşi şi pe comercianţi de supt protecţiunea celor avuţi şi i-a predat fără apărare concurenţii fără frâu şi fără cruţare ce li se face de străini!

Pentru că nu a lăsat unora şi altora timpul de-a deveni oameni liberi prin învăţătură şi prin muncă!

Iacă răspunsul ce a trebuit să-şi dea d. Brătianu când s-a întrebat ce-a făcut pentru această ţară, nu în mediul corupt şi zgomotos al majorităţii sale, ci în tăcerea senină a conştiinţei sale şi faţă în faţă cu Dumnezeu!”[XII, 141].

E finalul unui articol din data de 19 aprilie 1881, numit: Cugetați, ne zice ziarul „Românul”…

*

El ne asigură că „demagogii sunt aceiași” [XII, 236].

*

Despre Sfânta Evanghelie și despre Hristos Dumnezeu, în data de 12 aprilie 1881, Mihail scria:

„Iată două mii de ani aproape de când ea [viața lui Hristos n.n.] au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia[1] Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat[e] şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse [Lao Țî], deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, [ci] pentru binele şi mântuirea altora.

Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat[e] a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii.

Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi Și-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor.

Astfel a se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.

E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele.

Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos.

După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine.

Chiar daca dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar daca în clasele mai culte soluţiuni filozofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine.

Daca vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă[2] a minţii consistă misiunea şcoalelor — escepţie[3] făcând de cele înalte — ci în creşterea caracterului.

De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde” [XII, 134].

*

Și până astăzi am rămas tot la faza memorării și oamenii de caracter produși de școala românească sunt rari. Pentru că și modelele umane, care își asumă rolul de educatori și de modelatori ai tinerilor sunt rare.

*

Sunt multe lucruri care par trase la indigou cu duplicitara noastră contemporaneitate. Spre exemplu costurile enorme pentru a construi o șosea:

„Drumul de fier Cernavoda — Constanţa costa 9 milioane. De când d-nii Grant, C.A. Rosetti şi tovărăşia au îndrăgit răscumpărarea acestui drum el costă 17 milioane, adică cu 8 milioane mai mult. E cam scumpă onestitatea d-lui C.A. Rosetti, dar când e vorba de opt milioane [î]şi arată arama [pe față][4]” [XII, 201].

E un pasaj dintr-un articol din 9-10 iunie 1881…și ne arată că furtul din banul public nu e o meteahnă postrevoluționară la români ci una cu mult mai veche.

*

Tot în ultimul articol citat, Eminescu spune că „C. A. Rosetti, Carada, Costinescu, [sunt] oţeliţi în luptele pentru patrie [la modul ironic, bineînțeles n.n.] şi pentru ţâţele bugetare” [XII, 202].

Vaca bugetului, se vede treaba, și atunci era suptă excesiv de cei de la putere, în detrimentul celor din opoziție, care nu pot decât să dea din gură, adică să vocifereze și să se lamenteze…în timp ce ceilalți beau lapte proaspăt.

*

Mihail recunoaște că nu are „darul unei mari prevederi” [XII, 202].

*

De ce îl interesa politica? Sau ce fel de interes politic avea Eminescu, dacă nu dorea să participe la viața politică în mod faptic? Însă politica îl durea prin prisma consecințelor nefaste ale politicului în viața românilor.

*

O întrebare din 10 iunie 1881: „Poate un partid demagogic să fie altceva decât esploatatorul[5] intereselor publice?” [XII, 203]. Iar demagog = care minte poporul de la televizor.

*

Politicienii corupți și fără cunoaștere, respect și atașament față de aspirațiile românilor sunt „neguțătorii de principii și de vorbe” [Ibidem]. Ei vând minciuni sau creează false aspirații/ așteptări românilor.

*

Demagogia românească, subliniază imensul nostru om de conștiință, vede în politică „un mijloac[6] de îmbogăţire şi de bun trai”[Ibidem]. Și nu o demnitate publică în folosul cetățeanului și a unor aspirații naționale înalte.

*

Pe 10 iunie 1881, Mihail scrie, la finalul articolului pe care l-am citat anterior: „graba aceasta e un semn de lipsă de pudoare care ne dovedeşte că, corupţia din ţară au ajuns la gradul cinismului” [XII, 204]. Și devii cinic când ești la conducere numai când ai tendințe dictatoriale.

*

Din nou despre calamitatea pe care o constituia „cabinetul Ion Brătianu”:

„Venit la putere numai în vederea unui gheşeft, neavând nicio ţintă serioasă în afară ori înlăuntru, compus, c-o neînsemnată escepţie, din persoane cari au avut ocazie de a-şi dovedi universala lor incapacitate pe terenul vieţii publice, acest cabinet e un ragout, putrificat de mult în părţile lui şi încălzit pentru a se putea fierbe în el şi stârvul unor alte scabroase afaceri” [Ibidem].

Cine era neînsemnata excepție? Și de ce a simțit nevoia să îl folosească aici pe ragoût, adică sos cu carne? O mâncare stricată, intrată în putrefacție…și reîncălzită…

*

Cuvântarea lui Dumitru Brătianu este caracterizată de către autorul nostru: „pe cât de duioasă, [pe] atât de naivă” [XII, 205], adică simpluță/prostuță. Un articol din 12 iunie 1881…și cuvântarea a fost ținută pe 11 iunie.

Acesta a folosit în alocuțiunea sa (pe care Eminescu o redă în mod integral) expresia: „un putrigai care se macină şi se preface el singur în ţărână” și asta cu referire la nația română. Adică așa ar fi spus despre noi, la acea dată, statele europene.

*

Dacă nu ar fi lucruri grave și foarte dureroase, tonul articolelor lui Mihail vizavi de liberali sunt de un umor nebun.

*

---

[1] Sfintele Evanghelii.

[2] Excesivă.

[3] Excepție.

[4] Foame de bani, vorba lui Puya hiphoperul.

[5] Exploatatorul.

[6] Mijloc.