Despre teologia lui Ioan Calvin cu Wilhelm Niesel [4]
***
Calvin îi pune alături de turci și evrei și pe „papiști”/ romano-catolici când vine vorba de teologia trinitară (p. 116).
Firile în Hristos, spune Calvin, nu fuzionează și nici nu se confundă reciproc ci „sunt unite în persoana lui Hristos” (p. 116-117).
Autorul dorește „o teologie strict revelațională” (p. 117), adică care să reiasă din Revelația dumnezeiască, pentru el Revelația fiind doar Scriptura.
Calvin i-a respins și pe Eutihie și pe Nestorie (Ibidem).
Autorul spune despre Calvin că nu a fost „un raționalist” (Ibidem).
Autorul: „Dumnezeirea lui Hristos umple toate lucrurile, ea nefiind restricționată de umanitatea lui Hristos deși locuiește împreună cu ea” (p. 118).
Calvin: „Cuvântul a ales trupul Fecioarei ca un templu în care a locuit” (p. 119).
*
Cap. 9: Harul lui Hristos întru noi, începând cu p. 120.
„Scopul/ țelul teologiei lui Calvin este Iisus Hristos, fiindcă privind către Sine noi trebuie să mărturisim pe <Dumnezeu, Care S-a revelat în trup>” (p. 120).
Hristos S-a dat pentru mântuirea noastră și meritele Sale sunt pentru noi dar El le posedă (p. 121).
Harul Său pentru noi e gratuit (Ibidem), spune Calvin, însă autorul cărții se grăbește să spună, că harul „nu este ceva, nu este o putere, nu este o îmbunătățire/ perfecționare a propriei noastre firi. Dumnezeu nu ne împarte nouă propria Sa ființă. Ci, mai degrabă, El Se împarte nouă pe Sine, ceea ce înseamnă că El ne dă nouă pe Iisus Hristos în noi înșine” (p. 122).
Însă dacă harul nu e o îmbunătățire/ înduhovnicire a firii noastre…înseamnă că nu ne schimbă deloc?
Calvin ne spune că avem parte, în comuniunea cu Mediatorul/ Mijlocitorul nostru, Iisus Hristos, de „o schimbare revoluționară/ capitală a propriilor noastre vieți” (p. 122).
Și aceasta, pentru că în persoana lui Hristos stă „mântuirea desăvârșită” a umanității (Ibidem).
La întrebarea „cum vine Hristos în noi”, autorul spune că răspunsul comun e „vine prin credință”, prin credința în El iar Calvin agreea acest răspuns (Ibidem).
Numai că credința în Hristos este o sintagmă interpretabilă (Ibidem).
Calvin dezbate problema credinței plecând de la crezul că „Sfântul Duh este legătura prin Care Preaputernicul Hristos ne leagă pe noi de Sine” (p. 123).
În p. 123, credința e văzută și ca lucrare a Sfântului Duh în noi, care ne leagă pe noi de Hristos și ne încorporează în Trupul lui Hristos.
Și numai dacă ajungem să avem intimitate cu Hristos trăim o lucrare reală de mântuire (p. 124).
Acesta e motivul pentru care autorul afirmă faptul, că „credința în sine nu are nicio valoare, pentru că nu se înțelege spre mântuire” (Ibidem). Numai în relație cu Iisus Hristos avem o viață de credință (Ibidem).
În disputa sa cu Osiander, Calvin a respins faptul că „credința este însăși conținutul mântuirii” (Ibidem) și a spus că suntem în eroare, dacă uităm adevărul că Sfântul Duh este legătura Care ne unește pe noi cu Hristos (Ibidem).
Calvin a vorbit despre comuniunea tuturor mădularelor Bisericii cu Capul ei, despre sălășluirea lui Hristos în inimile noastre, despre unirea tainică (the hidden union) și căsătoria sfântă (the sacred marriage) dintre El și noi (p. 125).
*
Prin încorporarea noastră în Hristos, El devine pentru noi Domnul cel viu și Mântuitorul nostru (p. 126). Însă Calvin ne cheamă pentru asta la nașterea din nou, la pocăință, sfințire sau convertire (p. 127).
Calvin vedea pocăința ca naștere din nou sau ca participare la moartea și învierea Domnului (p. 127).
Autorul crede că trebuie să vorbim despre „caracterul eshatologic al întregii învățături a lui Calvin despre comuniunea cu Hristos” (p. 128).
Despre „procesul/ lucrarea sanctificării/ sfințirii” (the process of sanctification) autorul vorbește ca despre „o creștere graduală” (p. 129).
Justificarea/ îndreptarea numai prin credință (p. 130). Și ea înseamnă că Dumnezeu recunoaște că noi, păcătoșii, avem comuniune cu Hristos (p. 132).
Și justificarea/ îndreptarea, din perspectiva lui Calvin, însemna două lucruri complementare: primirea iertării păcatelor noastre și a dreptății lui Hristos (Ibidem).
Dreptatea/ îndreptarea o primim numai în Hristos (p. 133).
Calvin, în aceeași dispută cu Osiander[1], amintea faptul că nu trebuie să disociem dreptatea/ îndreptarea pe care Hristos ne-o împărtășește nouă de lucrarea Sa ca Mediator/ Mijlocitor (Ibidem). Și aici se referea la Sacramente/ Taine, pe care le vedea ca pe cele care focusează/ concentrează credința noastră în întregime spre Hristos și nu numai spre un aspect al lui Hristos [al persoanei sau al vieții Lui n.n.], pentru că ele ne învață faptul, că fundamentul vindecării și al mântuirii noastre constă în legătura cu Trupul Său (Ibidem).
*
Autorul, este evident faptul, vrea să îl scoată pe Calvin drept teolog cu „teologie revelațională” (p. 134), adică conform Scripturii, și a subliniat de mai multe ori până acum acest lucru.
Însă Calvin nu e un teolog al Scripturii, ci un ideolog al Scripturii, pentru că nu se întreabă, la modul serios, despre cum s-a format, cum s-a păstrat și cum s-a comentat și trăit Scriptura până la el. Tocmai de aceea el scrie cu aerul că e primul care comentează și „luminează” Scriptura.
[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Andreas_Osiander.