Scrisoarea I [7]
Cu alte cuvinte, versurile
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși, /…/
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit[1];
corespund, întru totul, Scripturii, viziunii eshatologice biblice.
Despre imaginea poetică a planeților care „s-azvârl rebeli în spaț’/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați” am discutat cu altă ocazie și am explicat transplantarea ei dintr-un context cosmogonic, de la Heliade, în tabloul eshatologic din Scrisoarea I:
„Pe de altă parte, stingerea aștrilor, din viziunile eshatologice, a fost mai înainte asociată poetic de Heliade cu prăbușirea din cer a demonilor. Ieșirea acestor astre de sub «puterea ce le farmăcă pre ele» (Memento mori) e – reamintim – descrisă de Eminescu prin recursul la imaginea planeților care «s-azvârl rebeli în spaț’» (Scrisoarea I). Doar că expresia este preluată de la Heliade, descriind căderea unora dintre îngeri: «Cad rebelii-n spațiu» (Anatolida sau Omul și forțele).
Comparând apoi căderea spirituală cu cea materială, Heliade-Rădulescu adăuga: «Nestrămutate astre și sateliți, planeți /…/ Sori, centre parțiale, spăimântători comeți, // Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,/ Ieșind din a lor axe, și nu s-ar mai ținea,/ S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare»… Analog, «stinși [lipsiți] d-a lor lumină ca Urius, Titan,/ Așa cad legioane de spirite rebele,/ Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan».
La Eminescu, planeții sunt «din frânele luminii și ai soarelui scăpați». Este lesne de dedus că lumina (Scrisoarea I) care ține planetele în frâu prin «puterea ce le farmăcă pre ele» (Memento mori) reprezintă unul și același lucru cu harul creator al lui Dumnezeu și, de asemenea, că între toate viziunile eshatologice eminesciene există o subtilă și neprevăzută relație și coincidență de viziune/ concepție”[2].
La Heliade, așadar, în Anatolida, „cad rebelii-n spațiu” îi indică pe demonii care au căzut din cer, în ziua a patra a creației lumii. Eminescu face o corelație între această cădere și crearea aștrilor în aceeași zi, despre care vorbesc cronografele bizantine, ca și în alte contexte poetice, precum cel în care are loc „răzlețirea Luceafărului din al său cer de stele spirituale și izvorârea stelelor în universul material, ca momente concomitente”[3].
Astfel că, atunci când Scriptura profețește despre căderea aștrilor din cer, la sfârșitul lumii, Eminescu leagă poetic – dar și duhovnicește – acest eveniment de cel petrecut în zilele cosmogenezei.
Pentru el, faptul că „toate stealele vor cădea” (Is. 34, 4)/ „stealele vor cădea den ceriu” (Mt. 24, 29) nu poate să fie fără o explicație duhovnicească – și nu este singurul exemplu în care poetul dă dovadă de înțelegerea comentariilor patristice și chiar de căutarea unor înțelesuri pe care nu le-a găsit explicate.
Dacă demonii au căzut în ziua în care au fost creați aștrii cerești și dacă, în zilele din urmă ale lumii, aceiași aștri vor cădea din cer, precum odinioară îngerii trufași, acest lucru nu poate fi fără semnificații pentru poetul care caută dezlegări și lămuriri.
De aceea spuneam că viziunea cosmogonică și eshatologică pe care o pune pe seama dascălului este, chiar și aceasta, impregnată de perspectiva ortodoxă pe care Eminescu și-a însușit-o din cărțile vechi.
Gândul dascălului prezintă, de altfel, analogii evidente cu descrierea eshatologică din Memento mori:
E un lac cu apă vie într-un șes încântător.
Cine bea din el nu moare… O, aș bea, să văd anume
C-a venit domnia morții, sfărâmând bătrâna lume –
Stele cad și în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.
Marea valurle să-și miște și să tremure murindă,
Norii, vulturii mariùmbrii, a lor aripi să-și aprindă,
Fulgeri rătăciți s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească
Și să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.
Fulgerele să înghețe sus în nori. Să amorțească
Tunetul și-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos:
Râur’le să se-nfioare și-n pământ să se ascunză
Și să sece-a lumei față, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-și cearnă jos.
Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe.
Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic.
Timpul mort și-ntinde membrii și devine veșnicie.
Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie
Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? – Nimic!!
Observăm că centrală este aceeași temă a deșertăciunilor, pe care o pune în chenar tot acest superb tablou al sfârșitului lumii: „Ce-a rămas, oame, din puterea ta? – Nimic!!” – remarcăm chiar vocativul vechi, „oame”, ca în versurile lui Miron Costin: „În lut și în cenușă te prefaci, o, oame,/ În viierme, după care te afli în putoare,/ Ia aminte dară, o, oame, cine ești pe lume,/ Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume” (Viiața lumii).
În versurile lui Lamartine: „L’homme cessa de croire, il cessa d’exister!” (Dieu) – aici nu e vorba de nihilism sau de ateism, ci, dimpotrivă, de a socoti nimicirea omului și lumii ca pe o dreaptă pedeapsă a lui Dumnezeu pentru mândria luciferică și necredința oamenilor[4].
Numai că, în Memento mori, suntem avertizați în detaliu – ceea ce nu se întâmplă în Scrisoarea I – asupra condiției spirituale a lumii atunci când „punctul de solstițiu a sosit în omenire”: „E apus de Zeitate ș-asfințire de idei /…/ Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei,/ Nimeni [nu împiedică faptul ca] Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării” omenești.
Contextul din Memento mori, mult mai detaliat decât în Scrisoarea I, ne avertizează, așadar, despre faptul că întunecarea și căderea stelelor și toate celelalte semne ale vremii („Se-nmulțesc semnele vremei”, cf. Lc. 21, 7-33) sunt consecințe ale… apusului de Zeitate din mințile oamenilor, ale faptului că Soarele-Dumnezeu apune „de pe cerul cugetării”.
Așa putem înțelege de ce „planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați” (Scrisoarea I).
Planetele „îngheață” pentru că se rup de căldura iubirii Soarelui dumnezeiesc, se smulg „din frânele luminii”, adică din Lumina care le înfrâna patimile morții eterne.
Vrând să iasă de pe orbita Soarelui-Dumnezeu, care i-a creat, aștrii „rebeli” își află moartea veșnică.
Ei s-azvârl în spaț’, dar, neexistând spațiu în afara luminii veșnice, de fapt, se azvârlesc în moarte.
Însă această rebeliune a aștrilor/ planeților este o imagine corelativă a ceea ce se întâmplă cu „cerul cugetării” omenești, de pe care Soarele apune. Ea reprezintă, pe un alt plan, ieșirea minților omenești din sfera cugetărilor curate și adevărate.
Pentru că, de data aceasta, planeții sau aștrii care cad din cer nu mai sunt demonii prăbușiți în primele zile ale creației, ci îi indică simbolic pe oamenii care, după o lungă istorie, din păcate, ajung să repete aceeași poveste.
Omenirea Îl părăsește pe Creator, iar consecința este sfârșitul acestei lumi și al acestui univers, așa cum îl vedem și în cunoaștem astăzi.
Dascălul din Scrisoarea I rostește o sentință drastică, ca și Lamartine, și anume aceea că: „în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace”.
Întoarcerea lumii în neființă nu reprezintă însă perspectiva creștină despre sfârșitul acestei lumi. Lamartine – pe care nu-l influențaseră Vedele –, într-un acces vindicativ, e doar mai sever decât Dumnezeu Însuși (însă, după cum am mai precizat și altădată, acest tip de excese retorice, din care se nasc inflamări poetice este specific multor predicatori romano-catolici):
Mais peut-être, avant l’heure où dans les cieux déserts
Le soleil cessera d’éclairer l’univers,
De ce soleil moral la lumière éclipsée
Cessera par degrés d’éclairer la pensée ;
Et le jour qui verra ce grand flambeau détruit
Plongera l’univers dans l’éternelle nuit.
(Dieu)
După cum știm prea bine, speculând acest vers („în noaptea neființii totul cade”…), coroborat cu celălalt, „Căci e vis al neființii universul cel himeric”, mai mulți exegeți au extras concluzia că Eminescu și-ar fi însușit concepția indiană, budistă, asupra lumii, perspectivă critică cu care nu putem fi de acord.
Poate că o influență considerabilă, de la bun început, în formarea acestei perspective, a a jucat-o și articolul unui prieten, Caragiale, care, la moartea poetului, a scris articolul În Nirvana[5], el având, ca și Maiorescu, interesul de a proiecta în public o anumită imagine despre Eminescu.
Însă prezența, așa cum am demonstrat, a nenumărate imagini poetice provenind din Scriptură, atât în geneza, cât și în eshatologia configurate poetic în Scrisoarea I, ne dovedește că Eminescu nu era deloc budist și că nici nu își impropiase concepțiile filosofice indiene.
Prietenilor, ca Slavici sau Caragiale, el le ținea adevărate disertații, adesea, despre religiile și filosofiile lumii, încercând să extragă concluzii morale generale, ținând cont de caracterul lor și de incapacitatea lor de asumare și de discriminare, de unii singuri, a unui material intelectual atât de vast. Ce-au reținut și ce-au înțeles ei din Eminescu, asta e cu totul altă poveste…
Și, pentru că au înțeles prea puțin și au reținut adesea numai aspecte neesențiale, poate că tocmai de aceea se insistă acum pe publicarea amintirilor contemporanilor lui Eminescu, ca să se dovedească „c-ai fost om cum sunt și dânșii…Măgulit e fiecare/ Că n-ai fost mai mult ca dânsul. /…/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit” (Scrisoarea I).
[1] Imaginea din ultimele două versuri se regăsește și în Gemenii: „Și stelele se spulber ca frunzele de vie;/ El mână în uitare a veacurilor turmă/ Și sorii îi negrește de pier fără de urmă”.
[2] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 208-209.
[3] A se vedea ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/30/luceafarul-7/.
[4] A se vedea:
http://poesie.webnet.fr/lesgrandsclassiques/poemes/alphonse_de_lamartine/dieu.html.
[5] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_Nirvana.