Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 15 la Faptele Apostolilor [21]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

***

Omilia XV

Iar Ștefan, plin de credință și de putere, făcea minuni și semne mari în popor (6, 8).

Vedeți cum, chiar între cei șapte, unul era mai de cinste și a câștigat locul întâi. Căci, deși hirotonia a fost aceeași pentru toți, însă acesta a atras asupra sa mai mare har.

Și luați aminte că nu a lucrat (semne și minuni) înainte de această vreme, ci numai când s-a făcut cunoscut în mod public, pentru ca să arate că harul singur nu este de ajuns, ci trebuie și hirotonire. Astfel încât a fost o revărsare a Duhului și mai departe.

Căci dacă erau plini de Duhul, erau astfel datorită a ceea ce este[1] din scăldătoarea Botezului.

Și s-au ridicat unii dintre ei, din sinagogă (6, 9).

Folosește din nou expresia s-au ridicat, pentru a arăta enervarea și mânia lor.

Aici avem o mare mulțime. Și remarcați diferența în formularea acuzațiilor. Căci dacă Gamaliel i-a împiedicat pe ei să le găsească vină, în motivația de mai înainte, ei aduc [acum] o altă acuzație.

Și s-au ridicat, zice, unii dintre ei, din sinagoga celor care se numesc libertini și a cirineilor și alexandrienilor și a celor din Cilicia și Asia, certându-se cu Ștefan. Și nu puteau să facă față înțelepciunii și Duhului prin care el vorbea.

Atunci au supus[2] [niște] oameni, care au zis: L-am auzit pe el rostind cuvinte hulitoare împotriva lui Moisis și împotriva lui Dumnezeu (6, 9-11).

Pentru ca ei să găsească vină, formula este: vorbește împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moisis[3].

Și se certau [cu el] și din acest motiv, pentru ca să-l împingă să spună ceva. Dar el grăiește acum cu mai multă libertate, și poate că a vorbit despre încetarea Legii dumnezeiești sau poate că nu, dar a sugerat cel puțin.

Din moment ce a vorbit deschis, nu era nevoie de oameni siliți[4] și nici de mărturii mincinoase.

Sinagogile erau diferite: [anume a libertinilor], a cirineilor, adică cele în părțile dincolo de Alexandria [, a alexandrienilor]. Și acolo se pare că aveau sinagogi în conformitate cu naționalitățile lor diferite. Căci mulți rămâneau acolo, ca să nu fie siliți să călătorească mereu.

Poate că libertinii erau sclavi eliberați de romani. Fiind deci mulți străini care locuiau acolo, își aveau așadar sinagogile lor, unde se citea Legea.

Certându-se cu Ștefan. Vedeți-l neluându-și asupra sa [sarcina] să vorbească, ci fiind silit să facă aceasta. Minunile i-au adus încă o dată la rea-voință[5], dar când i-a copleșit în argumentație, [atunci] au apărut martorii mincinoși[6]!

Căci n-au dorit să-l omoare [fără motive, și au inventat ceea ce era] intolerabil pentru ei.

Și nu puteau să facă față înțelepciunii [] au supus [niște] oameni. Pretutindeni [acționează] fără ezitare, dar printr-o vorbă [mincinoasă], pentru ca să le strice și reputația.

Și lăsându-i pe aceia (pe Apostoli), îi atacă pe aceștia (pe ucenici), gândindu-se ca prin aceasta să-i îngrozească și pe aceia.

Căci ei nu spun că el vorbește, ci că nu încetează a vorbi:

Și au întărâtat poporul și pe bătrâni și pe cărturari și au venit asupra lui și l-au prins și l-au adus la sinedriu și au pus martori mincinoși care au zis:

Acest om nu încetează a vorbi cuvinte hulitoare împotriva acestui loc sfânt și a Legii (6, 12-13).

Nu încetează, zic ei, ca și cum el numai aceasta ar fi spus[7].

Că l-au auzit pe el zicând că acest Iisus din Nazaret va distruge acest loc și va schimba obiceiurile pe care Moisis ni le-a dat nouă (6, 14).

Iisus, zic ei, Nazarineanul, ca un nume de ocară[8], va distruge acest loc și va schimba obiceiurile[9]. Aceasta este ceea ce au spus și despre Hristos: Tu, Cel ce dărâmi templul (Mt. 27, 40). Fiindcă era mare venerația lor pentru templu – căci cu adevărat au ales să-și părăsească țara ca să fie mai aproape de el – și pentru numele lui Moisis.

Acuzația este îndoită. Dacă El va schimba obiceiurile, atunci El îi va aduce și pe alții în locul lor[10]. Vedeți cum acuzația este mai amară și plină de primejdii[11]?

Și toți care au stat în sinedriu, uitându-se țintă la el, au văzut fața lui ca o față de Înger (6, 15).

Pentru că într-atât este cu putință, chiar și pentru cineva mai mic în rang[12], să strălucească. Căci, întreb, cu ce era acest om mai mic decât Apostolii?

Nu-i lipseau minunile și mare era îndrăzneala pe care o arăta.

Au văzut fața lui, s-a zis, și era fața unui Înger (Ieș. 34, 30)[13]. Căci acesta era harul, aceasta era slava lui Moisis[14]. Dumnezeu l-a făcut [pe Ștefan] atât de plin de har (epiharin) la față, acum, când trebuia să grăiască ceva, pentru ca astfel să-i umple pe dată de teamă și de evlavie prin însăși înfățișarea lui.

Pentru că există, într-adevăr, există fețe pline de har duhovnicesc, iubite celor care iubesc, [însă] îngrozitoare pentru cei care urăsc și pentru vrăjmași.

Și, de asemenea, se spune care este motivul pentru care ei au îndurat să-i asculte cuvântarea.


[1] Cu sensul: au primit.

[2] Au obligat.

[3] Întotdeauna oamenii răi și invidioși, dar care se pretind cunoscători de Dumnezeu și duhovnicești, luptând împotriva evidențelor celor mai mari, când nu au cu adevărat argumente teologice, trec la atacuri sordide și la acuzații abjecte și aberante.

[4] Să declare minciuni.

[5] Minunile au stârnit reaua-voință a pizmașilor.

[6] Adică se leagă de orice și, când nu mai au ce să spună, inventează și ce nu există.

[7] Ca și când toată propovăduirea Apostolilor și a ucenicilor lor ar fi constat numai în a vorbi despre anularea Legii vechi și în nimic altceva. Însă ei insistă în mod discreționar numai asupra unui singur punct din propovăduire, asupra căruia nici nu știm dacă sau cât de mult au insistat cu adevărat, în acel moment, propovăduitorii Evangheliei.

Însă aceia au găsit ceva de care să se lege și atunci au pus toată greutatea numai asupra acestui subiect.

[8] Adică: cine mai e și Ăsta, din Nazaret? Pentru că duc mai departe ceea ce spuseseră și mai înainte, împotriva lui Hristos, că nu s-a născut niciodată Proroc în Nazaret. De parcă locul nașterii era important…

[9] Pretindeau că acționează preventiv. Pentru că puneau ceea ce spuneau ei că urma să fie înaintea a ceea ce se întâmpla cu adevărat.

Dar așa procedează ucigașii atunci când nu au argumente și caută pretexte. Atunci vorbesc despre: ceea ce va fi. Ca și când ei ar cunoaște viitorul ca-n palmă și trebuie să îl împiedice neapărat, fără să întrebe și pe Dumnezeu ce e bine să facă.

Așa că, aducând martori mincinoși, vor să eradicheze hula/ erezia prin…minciună și nedreptate.

[10] Aici Sfântul Ioan a atins punctul nevralgic, pentru că dezvăluie adevărata preocupare a acuzatorilor: aceea că ei nu vor mai fi atât de importanți în societate, că sunt pe cale să își piardă cinstea pe care o aveau de la oameni, pozițiile sociale și bunăstarea. Grija lor, de fapt, nu era atât pentru templu și obiceiuri, cât pentru faptul că n-ar mai fi fost ei lăudați și văzuți bine.

Pentru că și astăzi sunt mulți care nu renunță la erezia lor pentru că au o poziție confortabilă acolo unde sunt.

Sau, dintre ortodocșii noștri, sunt destui care s-au obișnuit să se ducă la Biserică numai pentru că așteaptă să fie lăudați și mângâiați pe cap pentru că sunt credincioși. Dar dacă cineva le atrage atenția asupra vreunei patimi, se repliază imediat și se duc în altă parte, unde „se simt bine”.

Încât deviza, în zilele noastre, pe lângă „patria ubi bene”, este și: „Ecclesia ubi bene”. Adică: nu unde este Adevărul, ci acolo unde mă simt eu bine, acolo e Biserica (atât în sens larg, cât și în sens parohial).

Pentru că eu sunt postmodern și eu iubesc pe cine mă face să mă simt bine, pe cine îmi caută în coarne și nu pe cine îmi spune adevărul, oricât de dureros ar fi el.

Deși mulți spun că ei sunt oameni ai Bisericii, totuși, tot ceea ce vor să audă toată ziua de la alții e numai cât de credincioși și de duhovnicești sunt ei, cât de frumoși sunt și cât de mult bine fac ei. Chiar și fără să facă nimic…

[11] Pentru Sfântul Ștefan.

[12] Ierarhic.

[13] În LXX: „Și a văzut Aaron și toți bătrânii lui Israil pe Moisis și era slăvită  înfățișarea culorii feței sale și s-au temut să se apropie de el”.

[14] Adică: pentru că spuneau că ei îl iubesc pe Moisis și păzesc Legea lui, de aceea Dumnezeu le-a dat să vadă fața lui Ștefan strălucind de lumină dumnezeiască tot la fel de mult ca a lui Moisis.

Dacă l-ar fi iubit și ar fi crezut în Moisis, ar fi recunoscut slava lui în Ștefan. Dar se dovedesc mincinoși și neascultători față de Dumnezeu ca și cei care, răzvrătindu-se de atâtea ori în pustiu, vruseseră să îl omoare pe Moisis acolo.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [58]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Până la sfârșitul cărții nu mai există multe pasaje care să ne atragă atenția prin lirism sau poezia lor interioară. Autorul se concentrează asupra tratativelor de pace care se poartă între cele două tabere și care nu au prea mult suflu poetic.

Ne-a reținut totuși atenția, în capitolul al 12-lea al cărții și ultimul (mai scurt decât celelalte), o splendidă alegorie din prologul Camilopardalului:

Că duhurile muritorilor asemenea sint
vânturilor clătitului aier,
carile și plăcut,
și împotrivă
a sufla pot.

Inimile corăbii
pre nestătătoare lucrurile tâmplărilor
ca pre umerile mărilor
plutesc
,

sfârșitul lucrurilor liman,
întrarea la liman,
aflarea lineștii
și scăparea din furtună
ieste.

Deci precum adese s-au vădzut
că cu nepaza cârmaciului
și cu lenevirea corăbierilor,
acmu în sinul limanului întrați fiind,
aceia pat,
de carea între groznice undele valurilor au scăpat.

Într-acesta chip și lucrurile voastre,
ca un vas de multe valuri
și din multe părți izbit și strânciunat,
acmu la limanul adăpostirii
și la lineștea odihnirii
să fie agiuns socotesc.

Cea mai multă primejdie,
precum să vede, au trecut.
Rămas-au acmu ca în adăpost,
pentru paza vivorului,
fierul să să arunce,
pândzele să să învălească,
funele să să întărească
și vasul, cu nerumpte odgoane,
la margine legându-să,
să să sprijenească,

ca nu cândailea, despre uscat
vivorul duhurilor fără veste scornindu-să,
iarăși mările odată călătorite
și valurile mai denainte trecute
a le poftori să silească,
unde de nu cea de tot prăpădenie,
însă cea mai rea decât cea dintâi primejdie,
poate să să tâmple.

Iată, deoparte,
Inorogul singur cârmaciu,
singur vasul voii sale încotro ar pofti
a-l porni
știe și poate,
carile, în liman întrând,
cu ce odgon și la ce stâncă vasul s-ar lega,
singur din sine voii
și alegerii noastre au lăsat.

Deci despre aceasta parte
fără prepus sint
că în adăpostul odihnii
vasul inimii sale,
fără nici o primejdie,
cu groase odgoane,
cu tari funi
și la credincioase locuri
să va lega,
unde, neclătit rămâind,
vivor cât de repede,
furtună cât de mare
și holbură cât de năprasnă a-l mai urni
nu va putea

(că mai pre lesne ieste vântului
o mie de odgoane a rumpe
și o mie de fiiară a smulge,
decât sufletului cinstei purtătoriu
din cuvântul dat a să întoarce).

Acmu, dară, lucrul rămâne
că, de vreme ce vasul Corbului
prin epitropie ieste să să chivernisască,
carile dintre voi ar fi acela carile
voie slobodă și toată puterea să aibă
ca la locul ce vom cunoaște noi
că-i mai de credință,
cu funea carea vom dzice că-i mai tare
și cu fierul carile vom pricepe că-i mai de nedejde,
acolo și cu acelea să să lege
și să să priponească.

Deci carile epitropiia navarhului ar avea
să mi să arete,
ca cu acela cuvintele obștindu-mi,
celea ce spre sfârșitul lucrului
ar căuta să vorovască[1].

Cantemir apelează din nou la metaforele marine, care au născut atâtea pagini poetice în Istoria ieroglifică. Magnifică este imaginea în care apar „inimile corăbiii” care plutesc pe undele întâmplărilor vieții „ca pre umerile mărilor”.

Este vorba, de fapt, despre corăbiile inimilor – și mai departe Cantemir amintește de „vasul inimii” –, însă inversiunea oferă un plus de efect poetic.

Imaginea poetică a vasului inimii i-a fost sugerată tot de Scriptură:

„Și în casă mare nu sânt numai vase de aur și de argint, ce și de lemn și de pământ; și unele sânt de cinste, altele spre necinste. Deci, de va curăța neștine pre el de eale, fi-va vas spre cinste svințit și de bună treabă stăpânitoriului, la tot lucrul bun fiind gătit. Iar de pohtele ceale tinerești fugi și goneaște [aleargă după] direptatea, credința, dragostea, pacea, cu ceia ce cheamă pre Domnul den curată inemă” (II Tim. 2, 20-22, Biblia 1688).

Vasul inimii trebuie să fie curat, pentru a fi de folos Stăpânului care l-a creat. Sfântul Pavel pomenea, de asemenea, despre Olarul care face, după voia Sa, „vase de urgie” și „vase de milă” (Rom. 9, 21-23).

Cantemir extrapolează semnificațiile și preschimbă vasul în…corabie, imaginând cum „inimile corăbii[lor]” plutesc „pre umerile mărilor”.

Aici, alegoria privește o situație în care furtuna mării a fost depășită și corăbiile inimilor au aflat liman, însă nu unul definitiv, existând primejdia ca uraganul să se stârnească din nou, „vivorul duhurilor fără veste scornindu-să”.

Credem că, în aceste compoziții, experiența celui care a putut admira atâta timp Bosforul și Marea Mediterană se împletește cu recursul la tradiția literară.

În Psaltire – după cum arătam și altădată – există această metaforă duhovnicească a primejdiei înecului (față de care considerăm că nici Bacovia, mai târziu, nu a rămas insensibil):

„Mântuiaște-mă de glodiște ca să nu mă înglod, izbăveaște-mă de [cei] carii nu mă pot vedea și de adâncile [adâncurile] apelor. Să nu mă înneace volbura apei, nice să mă soarbă adâncul, nice să-ș[i] sloboadze preste mine puțul rostul său [să nu-și reverse peste mine adâncul gura sa]” (Psaltirea de-nțăles, Ps. 68, 18-19).

„Strigat-am în grijea mea spre Domnul, Dumnădzăul mieu, și audzitu-m-au. Din pântecele iadului, vaetul meu, audzit-ai glasul mieu. Aruncatu-m-ai într-adâncul inemii mării și păraoă încongiurară-mă. Toate nălțările Tale și valurile Tale preste mine trecură. […] Vărsatu-s-au apă pănă la sufletul mieu, prăpastia încongiuratu-m-au cea mai de-apoi” (Idem, Rugăciunea Sfântului Iona din chit[2]).

La Psaltirea în versuri am făcut referire altădată.

În epoca lui Cantemir, la alegorii marine recurge adesea și Sfântul Antim Ivireanul, ca spre exemplu în acest pasaj:

„Pentru care lucru mie mi se pare a fi Părinţii cei de demult asemenea acelora pre carii îi ia şi-i învăluiaşte furtuna cea de noapte pre mare şi văd lumină oare unde, departe, într-un loc de nădejde pusă, spre care silesc să o ajungă cei învăluiţi; şi adese cu ochii cătră dânsa privesc şi pânzele le îndreaptă ca să meargă (din cât pot) într-acolo; şi aceia, de nu pot amintrilea, cu ochii şi cu sufletul o cuprind”[3].

În fine, „Inorogul singur cârmaciu”, care își conduce către adăpost „vasul inimii sale” ne trimite cu gândul la un poem despre care am mai amintit, al lui Emil Botta: „Ce mi s-a făcut corabia,/ ce s-a ales de corabia mea?/ Eu, tandru cârmaci,/ spre Arcturus cel aspru îndreptat-am corabia,/ luminat de Stea” (Singurătatea a VII-a).


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 369-370.

[2] Cf. Dosoftei, Psaltirea de-nțăles, text stabilit și studiu lingvistic de Mihaela Cobzaru, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2007, p. 680.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 110-111.