Cine sunt orbii? Predică la duminica vindecării orbului din naştere ( In. 9, 1-38/ F. Ap. 16, 16-34)
Iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul,
minunea de astăzi, ca şi întâlnirea cu Sfânta Fotini de duminica trecută, prilejuiesc din partea Domnului două mărturisiri private, în amble cazuri El mărturisind despre Sine că este Hristosul. Tocmai de aceea sunt şi puse după Paşti aceste Evanghelii ca să autentifice faptul că Hristos Cel înviat este Mesia, este Cel care trebuia să vină şi să mântuiască pe poporul Său, adică Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Primul amănunt pe care doresc să îl subliniez acum e acela că Hristos vindecă pe orb cu propriul Său scuipat şi cu tina pământului (cf. v. 6). Deşi El putea să vindece cu cuvântul, de departe, fără ca nimeni să nu Îl vadă fizic, în trup, El preferă în acest caz să amestece pământul cu scuipatul Său cel dumnezeiesc şi să vindece pe orb. În teologia ortodoxă acest gest al Domnului este un fundament pentru Sfintele Taine pe care El le-a instituit.
Acest gest arată că materia, creată de Dumnezeu este proprie harului, că ea e penetrată de har şi că prin ulei sfinţit se vindecă la Sfântul Maslu bolnavii, prin Sfântul Mir se dă Sfântul Duh celui botezat, prin pâinea şi vinul euharistic transfigurate primim pe Însuşi Domnul, prin apa sfinţită primim harul în fiinţa noastră şi prin binecuvântarea preoţească, cu mâna această zidită de Dumnezeu, se scurge în cei credincioşi viaţa veşnică la Sfânta Spovedanie şi ori de câte ori cereţi binecuvântarea noastră.
Materie nu este închisă harului, lui Dumnezeu, ci materia e deschisă, e un spaţiu penetrat de harul lui Dumnezeu. Icoana e plină de har, Sfintele Moaşte sunt pline de har, apa, mâncarea, hainele, casele, binecuvântate şi sfinţite, sunt pline de har… numai să ai ochi să vezi şi inimă să simţi toate acestea.
Cine sunt orbii? Nu cei care nu văd, pentru că s-au născut aşa, pentru că s-au născut bolnavi, ci cei care nu simt viaţa lui Dumnezeu în Biserica Sa şi pretutindeni în creaţia Sa. Sunt orbi cei care nu au milă, care nu simt iubire, care nu plâng şi nu se pătrund pentru nedreptate, care nu compătimesc şi care nu se sfinţesc ca să perceapă prezenţa plină de măreţie a lui Dumnezeu în oameni şi în lumea Sa.
Toţi suntem orbi mai mult sau mai puţin, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar cel care spune că nu are păcat nu e de la Dumnezeu, ci s-a înfrăţit cu demonii, care nu îşi văd căderea ci şi-o adulează.
Orbul e trimis la Siloam, e trimis la apa ascultării, e trimis să asculte şi să vadă. Se spală şi vede. Dar nu pentru că s-a spălat în Siloam vede, ci pentru că fusese atins de mâna Domnului, Care îndreaptă toate şi le face pe toate spre slava Sa şi pentru că făcuse ascultare.
Cel orb vine văzând (v. 7). Ce ipostază copleşitoare, plină de bucurie! Sfântul Simeon Noul Teolog numeşte pe orice creştin care nu vede slava lui Dumnezeu un om orb, pentru că nu a văzut lumina cea adevărată, cea nezidită şi veşnică a Treimii. Iar orbul acesta vine plin de bucurie, de încredere în acest Iisus pe care Îl apără înaintea fariseilor, în aşa fel încât e dat afară, cf. v. 34, (nu se înţelege dacă din sinagogă sau din templu) şi care se închină Lui (v. 38) crezând că El e Domnul.
Fostul orb are parrisia înaintea fariseilor, are îndrăzneala pe care o dau certitudinile din viaţa ta. Când ştii care e adevărul, când ştii din experienţă care e adevărul, atunci ai îndrăzneala pe care o dă experienţa, îndrăzneală care nu trebuie să devină obrăznicie şi nici bădărănie. Şi părinţii lui sunt cutezători şi abili, înţelepţi. O cutezanţă abilă, nu o cutezanţă trufaşă. Nu se iau la ceartă cu fariseii ci mărturisesc adevărul cu atenţia pe care ne-o dă înţelepciunea.
Insist pe acest detaliu. Apărarea credinţei nu se face cu versete, cu injurii, cu toporul, ci cu mărturia certitudinilor din viaţa noastră, cu evlavia şi adevărul adânc al vieţii Bisericii. Cei din afara Bisericii vin cu mofturi, vin cu degetul îndreptat către păcatele unuia sau ale altuia, vin cu preluări doctrinare după ureche, dar nu vor să vadă cum arată întreaga înţelegere a Scripturii şi a Tradiţiei Bisericii de la începutul lumii până astăzi. În faţa lor noi nu trebuie să venim cu alte cuvinte, încât să ne certăm toată ziua ca la uşa cortului, ci trebuie să venim cu conştiinţa noastră întru Duhul Sfânt, cu mărturiile şi certitudinile pe care le aduce viaţa noastră în Biserică.
La cuvinte nu se răspunde cu cuvinte, ci cu fapte! La cuvinte insolente se răspunde cu parrisia, cu îndrăzneala pe care o aduce experienţa veridică în Biserică. Aşa face fostul orb şi părinţii acestuia: ei nu merg pe texte, ci vin cu adevărurile minunii, cu faptele petrecute.
Fariseii vin cu textul că ei ştiu că El e om păcătos. Aşa cum vin ereticii la noi şi spun că noi ne-am pierdut harul sau nu suntem Biserica lui Dumnezeu, pentru că aşa le-a spus pastorul nu ştiu care, de tristă amintire pentru amintirea Bisericii. Ei vin cu fraze. Acestor guri zvăpăiate, pe care Scriptura îi numeşte adesea porcii care rup gardul viei Bisericii şi strică via, pe cei slabi în credinţă, pe cei care nu sunt întăriţi în credinţa Bisericii una, care strică via lui Dumnezeu, pe Care El a strâns-o cu sângele Său, vin cu texte, pe când noi venim cu certitudini, cu minunile credinţei, cu Biserica care are Sfinţi şi în care Dumnezeu face minuni zilnice.
Mesajul trebuie să aibă acoperire. Biserica lui Dumnezeu nu e biruită de timp, nu e secătuită de oameni, nu a suferit transformări care au dus-o la apostazie, ci ea s-a desolidarizat de eretici în mod paşnic dar ferm, cu fermitate, în toate secolele, şi nu are filiale nici în romano-catolicism, nici în protestantism şi nici în bisericile de două secole sau de 3 ani.
În hotărârea dureroasă de la 1054, când partea de apus a Bisericii, căzând în erezie, s-a rupt de trupul Bisericii, există punct cu punct motivele pe care părinţii de atunci le-au avut pentru a anatematiza pe cei care s-au desprins de Biserică. Traducând textul latin al acestei hotărâri, după câte îmi aduc aminte, sunt înşiruite Filioque, abaterile de la cult şi de la alte aspecte tipiconale, printre care, unul era acela că preoţii din Apus începuseră să îşi taie barba şi părul, pentru ca să pară preoţi de altă factură, progresişti.
Postul în alte zile decât cele rânduite de Tradiţia Bisericii, erezia dogmatică intercalată în Crez, amănunte divergente de practica Bisericii una, toate arătau că în spatele schimbărilor era o mentalitate străină de cea tradiţională. Şi în partea noastră de răsărit, în Biserica Ortodoxă, au existat eretici după schisma din 1054 care au vrut o modernizare în esenţă a Bisericii, pentru că nu mai stăteau în asceza, în viaţa bisericească de zi cu zi şi în modul de a gândi al Părinţilor.
Şi se observă că atunci când oamenii nu mai sunt una cu tot ce spune Biserica, când există păreri personale mai importante decât unanimitatea sau majoritatea glasurilor Părinţilor într-o chestiune de credinţă, apare ideea că trebuie să schimbe ceva, că ce e numai place.
Fostul orb înfruntă pe cei orbi cu adevărul evident: cu minunea din viaţa lui dar şi cu adevărul credinţei. Argumentul său e zdrobitor:
„A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere” (In. 9, 30-32).
Argumentul credinţei e fapt, nu idee! Dacă Hristos a înviat, vom învia şi noi!: acesta e argumentul lui Pavel despre învierea morţilor. Argumentul lui are în spate certitudinea faptei şi nu vorbe în vânt. Dacă există Sfinţi şi există minuni reale, înseamnă că există şi dreapta credinţă. Dacă la Ierusalim vine foc din cer numai la ortodocşi, dacă Sfânta Agheasmă nu se împute deşi pare apă obişnuită, dacă Sfânta Împărtăşanie ne sfinţeşte în mod simţit, real, dacă demonii ies din oameni cu glas mare la rugăciunile de exorcizare, dacă Sfintele Icoane şi Sfintele Moaşte fac minuni, dacă ni se arată Sfinţii ca oameni vii şi care se roagă pentru noi, dacă există fapte şi nu vorbe, cine contestă Biserica Ortodoxă, ca nefiind Biserica lui Dumnezeu?
Nouă nu ne plac certurile nesfârşite de cuvinte, ci ne place ca viaţa să fie o icoană a credinţei. Dacă inima ta e plină de pacea Sfântului Duh şi dacă viaţa ta e plină de bucurie, atunci în tine e raiul şi acest rai e mărturia, e parrisia ta, e îndrăzneala ta în faţa oamenilor dar mai ales în faţa lui Dumnezeu.
Oamenii pot fi prostiţi, înşelaţi în aşteptările lor. În Apostolul de astăzi am auzit despre cum înşela dracul pe oameni din femeia cu duh pitonicesc, din cea care ghicea cu dracul, prin răutatea aceluia, dar se dădea de slujitoare a lui Dumnezeu (Fapte 16, 16-17). Cât era Sfântul Pavel de blând şi de aşezat, faptul că femeia tot se dădea de sfântă, l-a enervat într-o zi, l-a mâniat atât de mult, încât a scos pe drac din femeie (v. 18) şi la revedere! cu ghicitul.
Îmi aduc aminte, în acest context, de o dispută cu o adventistă când eu eram seminarist. Eram la vie, culegeam strugurii şi ea venise să vadă cum progresez cu citirea Scripturii. Ei dacă au numai Scriptura lui Cornilescu, tradusă ca vai de mama ei, şi o carte de imne traduse din engleză, credea că eu numai despre Scriptură învăţ toată ziua. Însă, avea dreptate, eu studiam Scriptura împreună cu Sfinţii Bisericii, fără să merg pe arătură, cum vreau şi cât îmi place. Şi vine şi mă ia la bani mărunţi cu sabatul, cu cât de hoţi sunt preoţii, cu cât de dreaptă este ea şi cât de prost e drumul pe care merg acum, pentru că Biserica Ortodoxă a intrat în tragedia veacurilor şi şi-a pierdut harul.
Femeia (băiatul ei a ajuns acum pastor advent şi îmi era prieten, ca şi acum de altfel) nu îşi dădea seama cât de penibilă este în aplombul ei şi se enerva că eu nu ripostam, după cum îi spusese ei pastorul, că trebuie să riposteze ortodocşii la astfel de mesaje. Ea avea texte şi se aştepta ca şi eu să vin cu texte, că ea îmi aduce altele şi o ţineam aşa toată săptămâna dacă nu toată viaţa. Şi când ea făcuse clăbuci la gură de atâta propovăduire, după ce mă ameninţase că mă duc în Iad, că sunt pe calea pierzării, că ajung şi eu un infractor al credinţei, ca şi preoţii mei, mă apropii de ea mai mult (ea era mai mică ca înălţime decât mine), îi pun mâna pe umărul drept, şi îi fac semnul Sfintei Cruci, aşa cum se închină un mirean, pe trupul ei.
Femeia nu numai că se panichează la gestul meu ci o cuprinde dârdâiala, se păleşte la faţă, amuţeşte deodată, tace brusc…şi simte să stea jos. Când se petrece acest gest, îi spun: „Tanti Maria (vedeţi: are numele Prea Curatei, poartă numele ei şi spune că Ea este o femeie oarecare!), dacă aş fi preot acum, unul din ăia pe care mata îi insulţi, ţi-aş pune epitrahilul pe cap şi ai vedea câţi draci ar ţipa din mata şi din credinţa matale”.
S-a ridicat, a tăcut, a plecat, nu ne-am mai salutat vreo câţiva ani, 7-8 ani, până într-o zi, când am intrat, preot fiind, la ei, în casa de adunare, nepoftit de nimeni, şi toţi au rămas mască. Se aşteptau să mă dau de ortodox la ei în casa de rugăciune şi să iasă scandal. Însă eu am intrat şi le-am zis: Slăvit să fie Domnul! (ştiam că lor le plac versetele psalmice, că tot se dau de apostoli şi de evanghelizatori) şi le-am cerut voie să particip la slujba lor. Bucuria lor era mai mult decât evidentă.
Prietenul meu de fotbal de odinioară dar şi de discuţii teologale era acum pastorul comunităţii şi era fiul Mariei, predicatoarea de care v-am vorbit. După mica lor slujbă, predică, şi după o cântare (toate la preţ de trei sferturi de oră) a venit momentul discuţiilor, la care m-au invitat şi pe mine. L-am lăsat pe colegul pastor să le propovăduiască despre starea paradisiacă, despre om, Scriptură…Nu a atacat puncte nevralgice (ceea ce am salutat în inima mea, dovedind bun simţ), ci a discutat, pentru prima dată, fără ira, fără mânie proletară.
I-am lăudat, le-am explicat ce spun Sfinţii noştri despre locurile grele din Scriptură despre care ei nu aveau habar şi i-am entuziasmat. Atunci, în inima ei, tanti Maria s-a împăcat cu mine. A venit la bunica mea şi m-a lăudat şi ea, pentru câte lucruri le-am spus şi pentru omul care am devenit. Pentru ei a fost o surpriză uluitoare să îi bage un ortodox în seamă şi, mai mult decât atât, să îi mai şi laude. Ei au mentalitate de minoritari, de asupriţi, de persecutaţi şi când faci un gest mai brutal se panichează, se scandalizează.
Deci, concluzia povestirii mele, e aceea că nu conving textele rupte din context, nu conving disputele, vorbele, ci conving faptele zdrobitoare, evidenţele. Despre o astfel de evidenţă îmi povestea cineva, care venise de la Mănăstirea cu pricina. Nişte maici ortodoxe de la o Mănăstire transilvană au fost atacate la un praznic ortodox de o ceată de neoprotestanţi cu duh evanghelizator, ca duhul pitonicesc din Faptele Apostolilor. Dânşii, evanghelizatorii plătiţi pe bani străini, au vrut să dărâme Icoana făcătoare de minuni a Prea Curatei scoasă în curtea mănăstirii spre închinare. Se pare că nu aveau forţe de ordine şi de pază.
Maicile s-au repezit la icoană ca să o apere şi în învălmăşeală aia, Sfânta Agheasmă dintr-o găleată, proaspăt făcută, s-a vărsat şi apa a atins pe unul dintre neoprotestanţi, care a avut o reacţie tulburătoare pentru el la simţirea apei sfinţite pe propria-i piele: a început să ţipe că îl arde. Maicile au fost încurajate de eveniment şi ceata de vreo 10-15 oameni a fost întâmpinată cu Sfânta Agheasmă, aruncată peste ei, în timp ce aceia fugeau ruşinaţi. Evident o minune adâncă în esenţă, deşi poate părea nostimă la suprafaţă!
Cine sunt orbii? Noi toţi, cei care stăm în afara adevărului şi în patimi de ruşine. Pentru noi nu trebuie texte, ci argumente faptice. Cine vrea să aibă argumente şi nu texte, nu doar texte, trebuie să aibă viaţa aceea de sfinţenie, care să debusoleze pe cei care îi stau înainte numai cu prezenţa lui. Căci dacă tăcerea din noi nu vorbeşte altora, atunci nimic nu ne poate schimba din propria noastră înşelare.
Fie ca Domnul să vă bucure în această sfântă zi, şi să ne dea să ne vedem, să ne vedem aşa cum suntem, pentru ca să nu mai ni se pară că suntem altfel. Acest lucru e mântuirea noastră: să ştim cum suntem şi cine suntem.