Zi: 28 august 2011

Problemă intimă

Leave a comment

Email pe care l-am primit și la care am răspuns.

Și care cred că pune în discuție soluția pentru tot ce înseamnă disfuncție în cuplu: dialogul real, profund, serios între soți.

*

Sarut-mana, Parinte!

Ma numesc…si am o problema. Sunt casatorita de…, iar in ultima vreme sotul meu tot insista sa ii fac sex oral, spunand ca vrea ceva cu adevarat provocator de la mine.

I-am spus dinainte de casatorie ca nu pot sa fac sex oral si la inceput a fost de acord. Intrebarea mea este daca exista vreo posibilitate ca sa-l fac sa renunte la idee intrucat numai gandul de a face sex oral mie imi repugna.

In plus, din motive religioase, sunt de parere ca un crestin nu ar trebui sa faca asta. Poate ca sunt eu prea conservatoare pt societatea in care traim, nu stiu…

Nu vreau sa renunt la sotul meu si nu as vrea nici ca el sa caute in alta parte sau sa renunte la mine.

Ce sa fac?

*

Doamna,

aveti dreptate: perversitatea/ patima nu e niciodata o nevoie reala a omului…si sotul dumneavoastra nu cred ca vrea, in mod real, acest lucru.

De multe ori e mai mult o obsesie, o curiozitate sau o sugestionare demonica a barbatului, care vrea ca prin acest gest sa aiba un ascendent (iluzoriu, desigur) asupra unei femei care i se pare volubila, frumoasa, mult mai impunatoare decat sine. Adica care il complexeaza intr-un anume fel.

Doar dumneavoastra, impreuna, puteti rezolva aceasta problema si anume prin aceea de a-l intreba, la modul foarte serios, de ce doreste si ce spera sa castige prin acest gest pervers.

Pentru ca poate fi ceva din trecutul sau, o obsesie sexuala…sau ceva din prezent, care il tot sugestioneaza…sau pur si simplu un mod prin care vrea sa va simtiti umilita.

Trebuie sa ii marturisiti in mod franc ca acest lucru va indispune foarte mult si ca prin el va intristeaza si umileste…asa dupa cum, pe sot, il poate umili un anume lucru, despre care v-a marturisit deja…

Si iubirea lui pentru dumneavoastra, cu siguranta, va fi mai puternica decat tentatia unui gest febril, fara consistenta si se va abtine de la acest gest care va intristeaza.

Casatoria e o continua academie unde sotii invata unul de la altul.

Daca dumneavoastra ii aratati respectul dumneavoastra sotului dumneavoastra si sinceritate si loialitate in dragostea fata de el, atunci cred ca acesta va intelege ca nu trebuie sa va raneasca cu dorinte puerile.

Va doresc numai bine, doamna…si sper sa aud lucruri si mai frumoase din partea dumneavoastra!

Dumnezeu sa va intareasca si sa va binecuvinteze intru toate!

***

Îmi cer scuze pentru lipsa diacriticelor. E textul brut, cu eludările de rigoare, ale celor două emailuri.

Anatolida sau „răsăritul” lumii [3]

One comment

III. Apele

Vocea Domnului peste ape,
Peste ape gloria lui.

Puteri primordiale, principe, Eloimi,
La nuntă, la creare sculați! suntem chemate;
Prunci-angeli ai răcoarei cu aripi diafane,
Lucide ca-adamantul,
Formați-vă în rouă, din rouă-n picăture,
Din picăture-n ploaie, cântați și trageți danțul,
Descindeți și risorgeți, formați fântâni, pâraie,
Luați cursul în râuri, sisteme, congregații,
Umpleți și văi, ș-abisuri, și mări, pelage toate,
Formați de oceane catena prelungită
Și trageți, trageți hora; încingeți tot pământul,
Scăldați-l, fecundați-l;
Din sânul vostru iată-l că iese ca mireasă
Din nupțială baie.
S-aude-al picăturii încântătorul timbru
Ca-adamantine coarde de vânt înfiorate;
Fântâne, sorginți vergini, uniți susurul vostru
Cu-a râului murmură, cu [v]uietul cascadei,
Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,
Cu gravul flisv al mării ș-al valurilor muget,
Pangosmie-armonie!

Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte
Și cele mai profunde!
Ca tunetu-a lui voce răsună peste ape;
A zis și, iată, suntem.
Cât e de bine, Doamne, când tu zici că e bine!

Etapa aceasta din vastul poem heliadesc reprezintă un imn al nunții, al simțurilor și al sinesteziei (incluzând și partea a doua din episodul intitulat Apele, la care ne vom referi în articolul viitor). E poate unul dintre cele mai frumoase pasaje ale acestui poem cosmogonic.

Motto-ul este tot o reproducere din Psaltire: „Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe” (Ps. 28, 3). Versetul acesta este interpretat mai adesea în relație cu Botezul Domnului, când S-a făcut auzit glasul Părintelui ceresc.

Numind apele prunci-angeli ai răcoarei cu aripi diafane, Heliade obține, din punct de vedere poetic, un efect stilistic anticipativ, prin complexitatea semnificației. În același timp, creează o corespondență între diafanitatea îngerească/ angelică și materia diafană a apelor, ceea ce reprezintă o neașteptată sugestie filosofică și interpretativă[1].

Poetul va insista asupra caracterului evaziv și diafan al elementului acvatic, evantaiul apelor deschizându-se/ descinzând într-o muzică înaripată.

Versurile denotă multă sensibilitate, multă atenție la detaliu și forță de vizualizare a unui fenomen – retragerea de pe suprafața pământului a oceanului primordial și împărțirea lui în alte multe surse de apă – care părea că nu ar avea de ce să incite la poeticitate/ poetizare.

Heliade însă descoperă multe motive de poezie în această situație. Nu gândim prea des apa desfășurată – ca-ntr-un tablou expresionist – în picături și timbre ale fiecărei picături!

Destructurând-o poetic, autorul îi pune în evidență, de fapt, unitatea, pornind de la originea/ izvorul apelor (de la principul lor și al întregii creații, care e Dumnezeu, Princip al frumuseței) și urmărind rostogolirea lor în: rouă, picături, fântâni, pâraie, râuri, mări și oceane.

Ceea ce e fascinant și avangardist pentru vremea aceea (cu rezonanțe simboliste) este că fiecăreia îi atribuie o sonoritate specifică, că am putea fi orbi și totuși orchestra apelor să picteze un tablou simfonic în stare să deștepte înăuntru ochiul închis afară (împrumutând vorbele lui Eminescu).

De la versul cu prestanță de viziune auditivă de tip blagian, S-aude-al picăturei încântătorul timbru – mai ales când picură cu forța primordialității și ne redă contemporaneitatea cu nașterea muzicii cosmice, o muzică de sunete virgine, reproduse la/ pe o scală acvatică –, coborând pe cursul apelor, într-un relief sonor, poetul ne plimbă pe unde simfonici (putem zice) de susure, murmure, vuiete, gemete, mugete, pe măsură ce călătorim, în descendența apelor, pe râuri, cascade, torente până la valurile mării!

Disocierea aceasta abstractă a apelor de forma/ portretul lor auditiv (dublul tautologic sonor), precum și desfășurarea lor în chipul/ sugestia unor instrumente muzicale din ce în ce mai grave, atestă facultăți muzicale și simfonice bine de precizat ale poetului, ca și aptitudini filosofice concrete.

Desigur, concertul acesta armonic, numit de Heliade pangosmie[pancosmie]-armonie, este nu numai impunător – în același timp subtil, implicând tenacitatea urechii dar și a vederii abstracte – ci și foarte sugestiv, chiar alegoric, pentru că mugetele valurilor mării reprezintă o partitură finală zbuciumată a aventurii existențiale.

Se subliniază unitatea, cosmicitatea și pan-armonia muzicii de ape, în corelație nenumită dar sugerată și subînțeleasă cu muzica sferelor – o operă terestră corelativă muzicii celeste a sferelor.

Dacă Bolintineanu e impresionant vizual, Heliade are subtilități sonore de mare finețe, asociate fiind unor sugestii insondabile: Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte / Și cele mai profunde!. Ceea ce este probabil o parafrază la cuvintele Sfântului Pavel despre „lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea” (Ef. 3, 18) iubirii lui Hristos.

Este evident, oricum, că forța vizualizării este produsă de fundamentul vizionar mistic și metafizic.

Simfonia apelor (dezvoltarea lor ritmică în note din ce în ce mai ample, odată cu amplificarea debitului material al apelor, cât și diafan-auditiv) este numită dans sau horă, poetul invocând bucuria revărsării creației.

Pământul iese din ape ca mireasă / Din nupțială baie, pentru că și el a primit putere germinativă, aflându-se sub abisul apelor atunci când Duhul Sfânt Se purta peste ele ca o cloșcă (precizare patristică).

[1] A se vedea studiul asupra conceptului de diafan, pornind de la filosofia antică, al Ancăi Vasiliu: Despre diafan. Imagine, mediu, lumină în filosofia antică și medievală, Ed. Polirom, București, 2010.

Facerea (cap. 4)

2 comments

Facerea

*

Traducere și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Traducerea noastră s-a făcut din limba greacă veche, conform: Septuaginta (LXX), ed. Alfred Rahlfs, Ed. Württembergische Bibelanstalt/ Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, inclusă în ediția electronică BibleWorks v. 7.

***

Capitolul 4

1. Şi Adam a cunoscut-o pe Eva[1], femeia lui, şi [aceasta] zămislind a născut pe Cain [Cain]. Și a spus: „Am căpătat om prin Dumnezeu”.

2. Şi [apoi] s-a adăugat naşterea fratelui său, Abel [Abel]. Şi s-a făcut Abel păstorul oilor[2] iar Cain era cel care lucra pământul.

3. Şi a fost după [câteva] zile, [că] a adus Cain jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.

4. Şi Abel a adus şi el din [cele] întâi-născute ale oilor lui şi din grăsimile lor. Şi Dumnezeu a privit [epiden][3] peste Abel şi peste darurile [tis doris[4]] lui.

5. Dar peste Cain şi peste darurile lui nu a luat aminte [u proseshen]. Şi Cain s-a întristat foarte şi faţa lui era prăbuşită/ căzută.

6. Şi Domnul Dumnezeu a spus lui Cain: „De ce ai devenit foarte trist şi de ce s-a prăbuşit/ a căzut faţa ta?

7. Dacă nu e drept să aduci [prosenengchis] și [dacă] nu e drept să împarți [dielis], păcătuiești[5]. Liniștește-te [isihason[6]]! Către tine e întoarcerea [i apostrofi] lui și tu vei stăpâni [peste] el”[7].

8. Şi Cain a spus către Abel, fratele lui: „Să mergem întru câmp!”. Şi a fost în [acesta], au fost ei în câmp. Și s-a ridicat Cain asupra lui Abel, fratele lui şi l-a omorât pe el.

9. Şi Domnul Dumnezeu a spus către Cain: „Unde este Abel, fratele tău?”. Dar el a spus: „Nu ştiu! Nu sunt eu păzitorul [filax] fratelui meu[8]”.

10. Şi Dumnezeu a spus: „Ce ai făcut? Glasul sângelui [foni ematos][9] fratelui tău strigă către Mine din pământ.

11. Şi acum, blestemat eşti tu de pământul care şi-a deschis gura sa[10], ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta.

12. Căci vei munci pământul, [și] nu ți se va mai adăuga puterea[11] lui datorată ţie. Suspinând/ gemând și tremurând vei fi pe pământ”.

13. Şi Cain a spus către Domnul: „Mai mare este vina mea, [decât] a mi se ierta mie.

14. Dacă mă izgoneşti astăzi de pe faţa pământului şi mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi suspinând/ gemând şi tremurând pe pământ şi va fi [să fiu găsit] de tot cel care mă află, [atunci] mă va ucide”.

15. Şi Domnul Dumnezeu a spus lui: „Nu va fi astfel! Tot cel care va ucide pe Cain va fi pedepsit ca de şapte ori să fie [mai] slab”.

Şi Domnul Dumnezeu a pus semn [simion][12] lui Cain, ca să nu fie omorât el de tot cel care îl va afla pe el.

16. Şi Cain a plecat de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în pământul Naid[13] [Naid], dinaintea Edemului.

17. Şi Cain a cunoscut pe femeia sa şi [aceasta] zămislind a născut pe Enoh [Enoh]. Şi [el][14] a ridicat cetate şi a numit cetatea [aceea] după numele fiului său, Enoh.

18. Şi s-a născut lui Enoh, Gaidad [Gaidad][15]. Şi Gaidad a născut pe Maiil [Maiil][16] şi Maiil a născut pe Matusala [Matusala][17] şi Matusala a născut pe Lameh [Lameh].

19. Şi Lameh şi-a luat sieşi două femei: numele uneia era Ada [Ada] şi numele celei de-a doua era Sella [Sella][18].

20. Şi Ada a născut pe Iovel/ Iobel [Iobel][19]. Acesta era tatăl locuitorilor în corturi păstoreşti.

21. Şi numele fratelui său era Iuval/ Iubal [Iubal][20]. Acesta era descoperitorul psaltirionului/ a harpei şi a chitarei/ a lăutei [psaltirion che chitaron[21]].

22. Şi Sella a născut şi ea pe Tovel/ Tobel [Tobel][22]. Şi [acesta] era bătător cu ciocanul [sfirocopos][23], lucrător al aramei şi al fierului. Iar sora lui Tovel era Noema[24].

23. Şi Lameh a spus femeilor sale: „Ada şi Sella, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele! Căci bărbat am ucis întru rana [trafma] mea şi tânăr întru vătămarea [molopa] mea.

24. Căci [dacă] de şapte ori a fost pedepsit [păcatul] lui Cain, atunci al lui Lameh de şaptezeci de ori câte şapte”[25].

25. Şi Adam a cunoscut-o pe Eva, femeia lui şi [aceasta] zămislind a născut un fiu şi a chemat numele lui Sit [Sit][26]. [Căci ea] a spus: „Pentru că Dumnezeu mi-a ridicat mie alt urmaş în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain”.

26. Şi lui Sit i s-a născut fiu şi a chemat numele lui Enos[27]. Acesta a nădăjduit [ilpisen][28] chemând numele Domnului Dumnezeu[29].

[1] Transliterare a N. sg.: Eva.

[2] Un tip evident al lui Hristos, adevăratul Păstor al întregii umanităţi.

[3] Privind la starea interioară a Sfântului Abel – care se exprima prin jertfa sa – Dumnezeu a început să se îngrijească de el şi de ale sale.

În ed. BOR 1914, 1988 și 2001 epiden s-a tradus prin „a căutat”. Şi acest „a căutat” e rezultatul final al acestei griji a lui Dumnezeu, pe de o parte, dar se poate vorbi, pe de altă parte, şi de începutul unei relaţii speciale a lui Dumnezeu  cu Sfântul Abel.

Când cineva caută spre tine, la tine înseamnă că începe să înţeleagă că meriţi să fii iubit, că vrei să fii iubit şi ajutat. Căutăm, adică consimţim în noi înşine că cineva e aidoma noastră sau că putem să facem casă bună cu el.

Dumnezeu a privit/ a căutat spre Sfântul Abel, a început să fie într-o relaţie personală, de mare intimitate cu el. A văzut că el e credincios Sieşi.

[4] Prima apariţie textuală în LXX.

[5] Prima referință la păcat a Scripturii.

[6] Singura apariție textuală în LXX.

[7] Acest verset [în LXX: uc ean ortos prosenengchis ortos de mi dielis imartes isihason pros se i apostrofi aftu che si arxis aftu] a fost tradus diferit de la o ediție scripturală la alta.

În ed. Biblia 1688: „De nu dirept vei aduce, iară pre dirept nu vei împărți; greșit-ai, mâlcomeaște: cătră tine e întoarcerea lui și tu vei stăpâni pre dânsul”.

În ed. BOR 1914: „De ai fi adus drept și ai fi împărțit drept, n-ai fi păcătuit. Taci, la tine se va întoarce și tu îl vei stăpâni pre acela”.

În ed. BOR 1939 se traduce o altă variantă textuală: „Oare dacă ți-e bună inima, nu ții fruntea sus? Iar dacă ți-e inima haină, păcatul stă la pândă, la ușa ta. Și pofta lui dă năvală spre tine, dar tu pune stăpânire pe el!”.

Ed. BOR 1989 folosește varianta tradusă de ed. BOR 1939: „Când faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar dacă nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!”.

Aceeași variantă tradusă de ed. BOR 1939 și 1988 traduce și ed. BOR 2001: „Dacă tu faci bine, nu vei fi oare bine primit? Dar de nu faci bine, păcatul stă pitit la ușă: pe tine te poftește, dar tu cată să-i fii stăpân!”.

Varianta tradusă de BOR 1939, 1988 și 2001 e MGK: „an si prattis calos, den telis iste efprosdectos  che ean den prattis calos, is tin tiran chete i amartia. All′ is se teli iste i epitimia aftu, che si telis exusiazi ep aftu”.

Și GBV 2001 traduce MGK.

Biblia de la Blaj [1795] și LXX-Polirom traduc LXX. Însă traducerile lor diferă la nivel textual în prima parte a versetului, unde cele două verbe nu se traduc cu conjunctivul, cum nu se face nici în ed. Biblia 1688 și BOR 1914.

Verbul a mâlcomi la imperativ, folosit de ed. Biblia 1688, care are sensul de a (se) liniști, a tăcea e înlocuit cu taci în ed. BOR 1914, deși isihasmul/ liniștirea e amprenta definitorie a vieții ortodoxe. Și cum Însuși Dumnezeu îi spune lui Cain să se liniștească și acest verb e unic în LXX, cu atât mai mult ar fi trebuit să se folosească forma liniștește-te!, ca poruncă și soluție dumnezeiască pentru momentele când ești asuprit de gânduri demonice.

VUL însă susține varianta MGK. Și WTT, GNV, NAB, NKJ, R60, TOB, RWB, LUO, NEG, RST, TNK, SBP, WEB, NVI, NLT, NBK, NBG, NAU, LND oferă aceeași variantă, care diferă radical de varianta LXX. Și pentru noi e mirabil la culme cum toate edițiile scripturale la care am făcut referire aici au urmat WTT în cazul textului acestui verset și niciuna nu a folosit varianta textuală oferită de LXX.

Doar LXE (ediția LXX a lui Lancelot Charles Lee Brenton, a se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Sir_Lancelot_Charles_Lee_Brenton) oferă o variantă textuală apropiată dar nu fidelă LXX: „Hast thou not sinned if thou hast brought it rightly, but not rightly divided it? Be still, to thee shall be his submission, and thou shalt rule over him”.

[8] Expresie a unui mare egoism satanic.

[9] Sintagmă care se folosește astăzi pentru a exprima înrudirea de sânge cu cineva.

[10] Imaginea că pământul sau iadul își deschide gura pentru ca să mănânce/ să înghită pe cineva e foarte prezentă în imnografia ortodoxă și în tradiția patristică.

[11] Prima apariție textuală a lui ishin, a ideii de putere.

[12] Prima apariție textuală în LXX.

[13] În ed. BOR 1914: Neid. În ed. BOR 1939, 1988 și 2001: Nod.

[14] Cain.

[15] Irad apare pentru prima dată în ed. BOR 1939, pentru că în ed. Biblia 1688 și ed. BOR 1914 fusese Gaidad. Tot Irad și în ed. BOR 1988. Ed. BOR 2001 recunoaşte că LXX transcrie Gaidad, cf. nota f, p. 26 dar folosește în text Irad.

[16] În ed. Biblia 1688, BOR 1914, 1918 și 2001: Maleleil. În ed. BOR 1939: Mehuiael. În ed. LXX-Polirom: Maiel.

[17] În ed. Biblia 1688: Mathusala. În ed. BOR 1914: Matusala. În ed. BOR 1939: Metușael. În ed. BOR 1988 și 2001: Matusal.

[18] În ed. Biblia 1688, BOR 1988 și 2001: Sela. În ed. BOR 1939: Țila.

[19] În ed. Biblia 1688 și BOR 1914: Iovil. În ed. BOR 1939: Iabel. În ed. BOR 1988 și 2001: Iabal.

[20] În ed. Biblia 1688 și ed. BOR 1914: Iuval. În ed. BOR 1939, 1988 și 2001: Iubal.

[21] În ed. Biblia 1688: „acesta era care au arătat canonul și cobuzul”. În ed. BOR 1914: „canonul și lăuta”. În ed. BOR 1939: „din chitară și din flaut”. În ed. BOR 1988: „din chitară şi din cimpoi”. În ed. BOR 2001: „din fluier şi ţiteră”. În ed. LXX-Polirom: „din psalterion și din citeră”. După cum observaţi traducerile ultime sunt adaptate spaţiului românesc.

[22] În ed. Biblia 1688: Thovel. În ed. BOR 1914: Tovel. În ed. BOR 1939 și 1988: Tubalcain. În ed. BOR 2001: Tubal-Cain.

[23] În ed. Biblia 1688 și BOR 1914 se folosește pluralul: ciocane.

[24] În ed. Biblia 1688 și BOR 1914, 1988 și 2001: Noema. În ed. BOR 1939: Naama.

[25] Apare pentru prima dată în textul Sfintei Scripturi expresia: de şaptezeci de ori câte şapte. Avem aici prima spovedanie, rostită cu glas mare, din Sfânta Scriptură.

[26] În ed. Biblia 1688: Sith. În ed. BOR 1914: Sit. În ed. BOR 1939, 1988 și 2001: Set.

[27] Doar în ed. BOR 1939 avem Enoș.

[28] Prima apariție textuală în LXX și prima subliniere a ideii de nădejde în Scriptură.

[29] Odată cu ed. BOR 1939 s-a renunțat la LXX în traducerea acestei ultime propoziții. În ed. BOR 1939 avem un text apropiat de VUL [iste coepit invocare nomen Domini/ acesta [Enos] a început a chema numele Domnului]: „Atunci au început oamenii să cheme numele Domnului”.

Însă oamenii nu fuseseră necredincioși până atunci, cum s-ar putea înțelege din VUL și ed. BOR 1939, 1988 și 2001, pentru că ei nădăjduiseră în Domnul în mod neîntrerupt.

În MGK însă găsim: „Tote eghinen arhi na onomazonte Me to onoma tu Chiriu/ Atunci s-a făcut început ca să Mă numească [cu] numele de Domnul”.

În WTT: „În acea vreme a început a fi chemat/ numit cu numele Iahve”. În TOB: „Au început de atunci a chema pe Dumnezeu sub numele de Domnul”, traducere despre care a vorbit și ÎPS Bartolomeu Anania în ed. BOR 2001, n. h, p. 26-27.

Copilăria minții

Leave a comment

Nu e bine să fie încurajată copilăria minții, când ea înseamnă nu nevinovăție, ci încarcerare în timp, inerție, împământenire într-o epocă sau o perioadă a vieții…

Mi se întâmplă din ce în ce mai des să călătoresc cu diferite persoane cu copii mici și, în destul de multe situații (dacă nu chiar în majoritatea lor), asist la un spectacol pe care am început să-l resimt ca foarte penibil, dar care este aplaudat sau încurajat la scenă deschisă…

Și anume, părinții sau bunicii (împreună sau numai unul dintre ei) care însoțesc pe cei mici, se prefac că își ascultă copiii/ nepoții, care relatează în gura mare (indiferent de anturaj sau de condițiile de călătorie) ce au mai făcut ei, ce au descoperit, ce gândesc…

Nenorocirea cea mai mare, pentru mine, este că nu gândesc nimic, de fapt (și să nu-mi spuneți că m-am depărtat prea mult de vârsta respectivă și nu mai înțeleg),  că tot ceea ce suntem siliți să ascultăm (unora poate că le place, altora, ca noi, sigur nu) sunt numai niște fandoseli de copii alintați/ obraznici, încurajați sau chiar instigați să facă live show sau teatru ambulant, de un foarte prost gust.

Fericirea cea mare – mult prea mare, nejustificat de mare – a instigatorilor este să demonstreze ce minunăție de progenituri au, ce frumusețe de domnișori Goe și de domnițe prost crescute au…crescut. Așa încât mi se pare că asist la D-l Goe redivivus care se bucură de un proteism/ polimorfism neașteptat.

Și poți să ai norocul să călătorești așa minute sau ore în șir, ascultând tirade de inepții, rostite cu gurițe peltice sau cu voci cristalin-isterice de copii, ai căror părinți/ bunici –  educatorii lor – nu știu ce e aia pedagogie.

Și nici nu își dau seama că inoculează un rău imens în sufletele fragede ale celor pe care îi iubesc atât de mult/ cel mai mult, până la a-i expune ca spectacol public doar pentru a atrage atenția asupra lor înșiși.

Uneori mă gândesc (și nu cred că exagerat) că ar fi bine măcar să-i avertizeze cineva cu protecția copilului pentru asemenea reprezentații de prost gust, pentru că starea de animozitate la adresa celorlalți, agitația și dorința de expunere sau de apreciere forțată care se naște în sufletele copiilor, stimulate/ excitate de însoțitori prin încurajări mai mult sau mai puțin evidente pentru cei din jur, se pot permanentiza. Și pot avea consecințe psihologice și duhovnicești nefaste asupra dezvoltării lor ulterioare, ca oameni maturi, și asupra întregii lor existențe.

Poate că unul dintre cele mai mari păcate ale românilor este de a-și privi copiii și de a-i crește ca pe niște păpuși, ca pe niște oglinzi ale genitorilor și atâta tot, fără a li se monitoriza atent individualitatea și fără a le fi sprijinită dezvoltarea unei personalități în parametrii unicității și ai aptitudinilor pe care aceștia le demonstrează.

Aceasta pentru că părinții vor cu tot dinadinsul laude pentru actul firesc de a naște și de a crește copii și caută o re-împlinire în cei mici, motiv pentru care se proiectează inoportun, periculos și chiar barbar de mult în ființa lor, interzicându-le practic progresul lor sufletesc, mental și spiritual normal.

Ingerința aceasta necontrolată a părinților e rodul egoismului și nu al iubirii prea mari, o imprimare de sine cu forța în conștiința și ființa ușor de modelat a copiilor, fără a ține cont că, pe lângă gene, copii sunt posesori și ai atributului unicității personale pe care Dumnezeu a pus-o în ei și care are nevoie de creștere prin descoperire de sine.

Dacă acest lucru nu se petrece, consecințele în termeni de refulare și frustrare sunt invariabil incalculabile.