Sfânta Mare Muceniță Eufimia, hotarul Sfinților Părinți de la Sinodul IV Ecumenic.
© Psa. Constantina.
Iubiții mei,
pentru că această duminică este închinată Sfinților Părinți care au participat la Sinodul al IV-lea Ecumenic, de la Halchidon/ Calcedon, din 451 d. Hr., de aceea vom discuta acum despre hotărârea dogmatică a acestui Sfânt și Mare Sinod Ecumenic.
Numită în limba greacă: oros pisteos [hotarul credinței] iar în latină: definitio fidei [definiția credinței], în ambele limbi exprimându-se faptul că avem de-a face cu stabilirea limitelor între care putem gândi și trăi ortodox. Pentru că hotărârile dogmatice ale Bisericii ne trasează limitele în cadrul cărora putem să gândim și să trăim ortodox.
Sau, și mai pe înțeles, a crede ortodox înseamnă a crede după cum se spune aici. Pentru că a gândi contrar cu această hotărâre dogmatică înseamnă a gândi neortodox/ non-eclesial.
În ediția Bologna 1972, Conciliorum Oecumenicorum Decreta, pe care o voi folosi, hotărârea dogmatică ecumenică e între p. 83-87, în greacă și în latină. Pe coloane paralele.
Și ea începe cu mărturisirea că este o definiție a credinței hotărâtă de un Sinod Sfânt [aghia], Mare [megali] și Ecumenic [icumenichi] [p. 83].
Și când se spune icumenic/ ecumenic, se înțelege că au participat la el episcopi din întreaga Biserică. Pentru că icumeni înseamnă întreaga umanitate în limba greacă. Iar, în aceeași limbă, icheo înseamnă a locui iar ichia înseamnă casă.
Pentru că pământul în întregime e o singură casă, o singură locuință a umanității. Iar Biserica, prin definiția ei, este icumenică/ ecumenică, pentru că trebuie să încorporeze întreaga umanitate.
Când se spune mare se are în vedere importanța hotărârilor dogmatice care s-au luat. Însă nici numărul participanților nu este de neglijat. Căci au participat la Sinod 600 de episcopi, după mărturia Sfântului Papă Leo I cel Mare [p. 75].
Iar când se spune că e sfânt se referă la sfințenia hotărârilor dogmatice stabilite aici. Pentru că sfântă și dreaptă și mântuitoare este credința ortodoxă a Bisericii.
Și acest Sinod Ecumenic s-a strâns „prin harul lui Dumnezeu [cata Teu harin]” și prin „decretul [tespisma]” împăraților Valentinianos și Marchian, în Halchidon/ Calcedon, care era metropola eparhiei Bitiniei, în Biserica Sfintei Mucenițe Evfimia/ Eufimia [p. 83].
Se amintește textul de la In. 14, 27: „Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă”, pentru ca să se afirme că nu trebuie să fim în dezacord în ceea ce privește „dogmele evlaviei [tis dogmasi tis evsevias]” ci trebuie să propovăduim cu toții adevărul [Ibidem].
Ereziile sunt văzute aici ca zizanion [neghine] semănate de cele rău/ de diavol în Biserică dar și ca pestilentia [ciumă] a oilor raționale ale Bisericii [Ibidem]. Tocmai de aceea Biserica demască ereziile, adică învățăturile neconforme cu adevărul dumnezeiesc revelat al Bisericii.
Pentru că ereziile vin și amestecă adevărul Bisericii cu minciuni, cu fantezii proprii, cu închipuiri de sine.
De aceea, hotărârea dogmatică sinodală pe care o discutăm acum consideră ereziile „ta tis planis dogmata [dogme rătăcite]” [Ibidem], adică învățături care s-au îndepărtat de dreapta învățătură a Bisericii.
Simbolul credinței niceo-constantinopolitan, stabilit dogmatic de către cei 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I Ecumenic și de către cei 150 de Sfinți Părinți de la Sinodul II Ecumenic, a fost reînnoit acum [Ibidem]. Adică a fost reconfirmat ca autentic de către acest Sinod Ecumenic.
Sinodul al IV-lea Ecumenic păstrează și cele stabilite la Efes, adică la Sinodul al III-lea Ecumenic [p. 84]. Se rostesc Simbolurile de la Niceea [325] și Constantinopol [381] și se mărturisește faptul că Simbolul ecumenic al Bisericii, cel definitivat la Sinodul al II-lea Ecumenic, „învață în mod desăvârșit [ecdidaschi to telion]” despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, adică despre Dumnezeul treimic al Bisericii și despre „întruparea Domnului [tu Chiriu tin enantropisin]” [Ibidem].
Până aici, întregul discurs al orosului a avut în vedere confirmarea celor trei Sinoade Ecumenice anterioare. Și el a stabilit că au fost doar trei Sinoade Ecumenice anterioare și nu mai multe. De aici încolo se are în vedere propria problematică a Sinodului al IV-lea Ecumenic.
De ce s-a întrunit acest al IV-lea Sinod Ecumenic? Pentru că au apărut noi erezii care au atacat „taina iconomiei Domnului [tu Chiriu iconomias mistirion]” și au negat faptul că Prea Curata Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu [Teotocos] dar au ajuns să spună și că „firea dumnezeiască a Unuia-născut este pătimitoare [patitin tou Monoghenus tin tian fisin]” [Ibidem].
De aceea, aici, la Halchidon, Biserica adunată sinodal a dat un răspuns împotriva oricărei mașinațiuni [machinationem] care se luptă cu adevărul [p. 84-85]. Iar răspunsul Sinodului al IV-lea Ecumenic e următorul:
1. nu există o doime de fii [ion diada] [p. 85] ci un singur Fiu al lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru noi;
2. dumnezeirea Fiului Unul-născut nu a pătimit [p. 86];
3. în Hristos, cele două firi ale Sale nu s-au amestecat sau contopit [Ibidem];
4. „chipul robului” asumat de Domnul, adică trupul Domnului, nu a fost ceresc sau din altă substanță [Ibidem];
5. și îi anatematizează pe aceia care susțin că înainte de unirea firilor în Hristos erau două firi în Hristos iar după unire a rămas doar una [Ibidem].
Și de aici urmează un pasaj concentrat al orosului, care e cel mai cunoscut printre teologii români, pentru că a fost popularizat în România datorită următorului articol al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae: Definiția dogmatică de la Calcedon, în rev. Ortodoxia, III, 1951, nr. 2-3, p. 295-340.
Și pasajul pe care îl vom prezenta imediat este o concluzie a dezbaterilor sinodale de la Sinodul IV Ecumenic:
„Astfel, urmând Sfinţilor Părinţi, am învăţat cu toţii să mărturisim, într-un glas [simfonos], pe unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Acelaşi desăvârşit [telion] în dumnezeire şi pe Acelaşi desăvârşit [telion] în umanitate, pe Același Dumnezeu cu adevărat [Teon alitos] şi om cu adevărat [antropon alitos], cu suflet rațional [ec psihis loghichis] și trup [somatos], pe Același deoființă [omousion] cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate, prin toate asemenea nouă afară de păcat [horis amartias], pe Același mai înainte de veci [pro eonon] născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele din urmă [eshaton ton imeron], pentru noi și pentru a noastră mântuire, din Maria Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu [ec Marias tis Partenu tis Teotocu], după umanitate, pe unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-născut, cunoscut în două firi [en dio fisesin gnorizomenon], în mod neamestecat [asightios], neschimbat [atreptos], neîmpărțit [adieretos], nedespărțit [ahoristos], deosebirea firilor nefiind nicidecum desființată prin unirea [lor la nivelul ipostasului/ a persoanei lui Dumnezeu Cuvântul n.n.], ci mai degrabă [păstrându-se n.n.] însușirea fiecărei firi și con-curgând [sintrehusis/ concurrente] [ambele firi n.n.] într-o persoană [is en prosopon] și într-un ipostas [mian ipostasin], nu întru două persoane împărțit sau divizat, ci [mărturisindu-L n.n.] pe unul și același Fiu, Unul-născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum Profeții [au vestit n.n.] despre El de la început și [precum] Iisus Hristos ne-a învățat [despre n.n.] Sine și [precum n.n.] ne-a predanisit [paradedoche] Simbolul Părinților noștri” [Conciliorum Oecumenicorum Decreta, ed. 1972, p. 86-87].
Un text fluviu, fără punct, de aceea și eu l-am tradus astfel. Pentru ca să vedem puterea de a gândi a celor din trecut…care diferă cu mult de aceea a celor de acum. Pentru că acum, când ai fraze mari și grele…îi pierzi pe drum pe ascultători…
Finalul orosului sinodal nu mai are de-a face cu atacul la persoana lui Hristos și la persoana Maicii Domnului ci cu Simbolul Bisericii. Cu Crezul nostru ortodox, pe care noi îl rostim la Botez și la Dumnezeiasca Liturghie.
Despre acest Simbol/ Crez al nostru, hotărârea dogmatică a Sinodului al IV-lea Ecumenic spune că este neschimbabil. Și de aceea, oricine mărturisește alt Simbol în afara acestuia, dacă este episcop sau cleric [adică preot sau diacon], trebuie să fie îndepărtat din Preoție iar dacă este monah sau laic [mirean], trebuie să fie dat anatemei [p. 87].
Astfel înțelegem de ce Sfântul Fotie cel Mare a reacționat categoric atunci când a văzut că, în partea apuseană a Bisericii, oamenii schimbaseră Crezul și susțineau erezia lui Filioque. A se vedea Traduceri patristice (vol. 2), p. 277-325.
Pentru că evlavia adevărată, născută dintr-o conștiință ortodoxă autentică, nu poate să accepte călcările în picioare ale hotărârilor dogmatice și canonice ale Bisericii. Pentru că astfel se calcă în picioare revelația dumnezeiască care stă la baza lor.
Și ortodocșii nu suportă amestecarea adevărului cu minciuni, cu presupuneri, cu ambiguități. Tocmai de aceea, ei se depărtează de tot ceea ce nu rimează, în mod profund, cu credința și viața ortodoxe.
Așadar, iubiții mei, Sfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, ne învață că Dumnezeul nostru este Dumnezeul treimic și că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră din Prea Curata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, asumându-Și umanitatea în persoana Sa dumnezeiască preexistentă.
Că, în persoana lui Hristos, firea Sa dumnezeiască s-a unit cu firea omenească asumată din Maica Sa fără ca acestea să se amestece. Și prin asta se neagă erezia monofizită, care spunea, că după întrupare, există doar o singură fire în Hristos și nu două. Însă Sfinții noștri Părinți ne învață că noi nu vorbim nici de doi Hristoși, ca erezia nestoriană, pentru că mărturisim că firile în Hristos nu sunt despărțite.
De aceea, noi mărturisim că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, adică este Dumnezeu adevărat și om adevărat și că El este Domnul și Stăpânul nostru, Unul din Treime. Iar noi Îl slăvim pe El, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pe Dumnezeul treimic, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
