De ce s-alege praful?

Pentru că nu avem conştiinţa trează. Nu ştim ce să facem cu noi sau nu îi lăsăm pe cei care vor şi pot să facă ceva, să  şi facă. Câţiva olimpici români se întorc cu medalii de gât, de aur…şi nu primesc niciun viitor. Sunt atâţia oameni de valoare în România care au viitorul strangulat. De ce? Pentru că incompetenţa şi prostia e la putere; indiferenţa.

S-alege praful de tot ceea ce putem să facem şi nu suntem lăsaţi să facem. S-alege praful de potenţialităţile noastre. Şi dacă omori pofta de viaţă a oamenilor, nu mai rămâne nimic, rămâne numai sarcasmul, scuipatul blestemului, iadul viu, iadul care îţi dă în cap, iadul care te omoară şi te tranşează ca pe peşte.

Suntem din ce în ce mai violenţi şi mai cruzi, pentru că suntem din ce în ce mai convinşi că suntem nemuritori. Dar nu: şi de noi se va alege praful! Nu suntem nemuritori, dacă vrem să fim nemuritori în mod ostentativ. Nemurirea reală e a celor care se curăţesc pe ei înşişi de patimi, care mor păcatului, pentru ca să trăiască în ei Hristos.

Singura nemurire e cea cu Dumnezeu, pe când restul e o iluzie. Şi, Doamne, câte iluzii avem în jurul nostru şi în viaţa noastră! Un cap populat cu filme negre, cu publicitate idioată, cu marasm, cu indispoziţie, cu prostie…cum să fie lucid, clar, raţional? Cum să trăim fără bucurie? Cum să fim vii fără bucuria de a fi cu alţii, împreună?

Cuvintele ucid. Imaginile ucid. Mirosul ucide. Indiferenţa secătuieşte oamenii de personalitate. Pentru că nu poţi să fii un om real, un om întreg, fără Dumnezeu şi fără oameni, fără să te simţi alături de Dumnezeu şi de oameni.

Totul e deşertăciune, e vanitate oarbă, când înţelegem că aici, acum, se consumă totul. Nu! Aici abia începe să se construiască veşnicia noastră, realitatea veşniciei noastre inexprimabil de frumoase.