Cantemireștii (post scriptum)

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

Ieri, 20 septembrie 2011, la București, Ștefan Lemny spunea că nu era un specialist (cantemirolog) când a început să scrie această carte, Cantemireștii, și că a fost mai ușor să scrie despre Antioh decât despre Dimitrie, dată fiind transparența informațiilor cu privire la cel dintâi și dificultatea accesului la multe dintre ele, în ceea ce îl privește pe Dimitrie.

Dar mai ales mi-a plăcut că a specificat faptul că fiecare generație își creează propria ei sinteză asupra unui subiect sau a unui personaj.

Iar sinteza se naște din perspective și dezbateri noi. Ceea ce înseamnă că niciodată un subiect nu poate fi definitiv închis, așa cum uneori se pretinde pe la noi…

Umanismul zoofil. Între știre și non-știre

În Marea Britanie un uragan a omorât niște oameni, pe unii i-a rănit…și multe pagube a lăsat în urmă.

Însă ziarul cutărică de la ei (un tabloid), preluat de televiziunea mândrulița de la noi…a scos în evidență nu plânsul, durerea oamenilor, ce au făcut, ce au dres oamenii, care nu erau bucuroși nicidecum…ci faptul că s-au găsit, printre dărâmături, niște pui de veveriță, care sunt hrăniți cu biberonul.

Și ne-a explicat prezentatoarea cât de delicați sunt puii de veveriță…hrăniți la biberon.

Când a fost cutremur mare în Japonia, tot de curând, la fel: nu durerea oamenilor…nu pagubele, nu omul a fost pus pe tapet…ci câinele care a rămas să păzească alt câine mort.

Însă umanismul și, mai cu seamă, cel creștin-ortodox (teologic spus: antropologia ortodoxă), se ocupă cu omul, cu problemele lui reale, cu soluționarea lor, cu trecerea omului de la fericire la nefericire.

Dacă omul nu mai e important pentru noi, dacă încercăm să oferim iubirea și atenția pe care oamenii le așteaptă de la noi animalelor, copacilor, plantelor…nu facem decât să ne întoarcem la un păgânism grețos, care nu înțelege că toate sunt pentru om și se împlinesc în el, ci se pierde în dorul veverițeiîn defavoarea a sute, mii de familii îndurerate.

Știrea online sau TV e pentru oameni.

Oamenii o așteaptă și vrea să se pătrundă de ea.

Dacă la un mare cataclism noi ne îngrijim de faptul că au fost strivite 3 lăcuste de un tir sau că un câine a murit pentru că i-a căzut în cap o piatră, asta la un cutremur de 8 grade…dar aruncăm la coș, din știre, faptul că mii de oameni au murit și, mai cu seama, cum au murit începem să promovăm un umanism zoofil, care ne va face niște oameni jalnici.

Adică decădem din umanitate pas cu pas pentru că nu mai avem relații reale cu oamenii.

Numai niște oameni insensibili, fără simțuri firești…se uită în timpul unui accident la faptul că s-a rupt un copac…dar nu dau mare importanță faptului că au murit 3 oameni.

Ecologia fără om în prim-plan nu își are sensul.

Pădurea, clima, apa, animalele, păsările trebuie protejate pentru om și nu împotriva lui.

Și orice privire colaterală/ pe lângă a unui mare eveniment e o non-știre.

Nu e important accidentul…ci urmările lui. Ce s-a petrecut cu oamenii, ce implicație are în familiile respective, în societate, drama produsă…

Nu e important că a murit (pentru că e firesc acest lucru)…ci e important cine e cel care a murit și ce trebuie să învățăm din trecerea lui prin viață și din moartea lui.

Știrile trebuie să formeze caractere și aptitudini și nu să alarmeze în mod prostește.

Ele trebuie să prezinte realitatea ca atare, pentru ca oamenii să știe pe ce lume trăiesc dar și cum să se apere de neștiință și de excese.

Panourile alea de pe marginea șoselei, în care li se amintește șoferilor că viața e mai importantă decât graba sunt foarte bune.

Orice reclamă, atenționare, știre, lege care îl educă pe om îi formează caracterul.

Civilizația se învață…dar factorii civilizatorii (printre care și media) trebuie să prezinte realitățile în mod acurat, fără interpretări halucinant de perverse.