Emil Botta introduce în poezia românească comunicarea părut firească, aproape banală, dar în care poezia și tensiunea dramatică se infiltrează decisiv:

Iubita mea și-a gravat numele pe nisip
pentru ca Dumnezeu să îl poată citi. /…/

Așa vremea trecu alintată, calmă,
stele se așezau pe umeri, în palmă,
eu compuneam sonete unde o moarte senină era evocată
și ea, cu un bețișor, își scria numele, fermecată.

 (Idilă)

Doar că visul la o moarte senină se destramă, lumea se transformă în alb și negru („promontoriu din eben, din ivoriu”) și iubiții devin „două deznădejdi, la negrele țărmuri”.

Într-o poezie atât de modernă și după ce inserase neologisme cu rezonanțe exotice ca să formeze ideea de spațiu bicromatic, straniu, autorul recurge la cuvinte vechi pentru a crea, de data aceasta, impresia de asprime a experienței: „ți-s pleoapele cetluite[1] de plâns /…/ numele, ca un gârbaci[2] peste față”.

Se simte un poet ocolit de glorii vane: „Splendorile, slava ecourile” (Acum și aici) l-au vizitat, dar s-au înspăimântat de fața lui, „pe care un râu de tristețe curgea”.

Este nu doar tristețe, ci o revărsare a ei, o imprimare a ei în cotidiana mimică, până la identificare.

Ar fi vrut să părăsească poverile sufletului și să se înalțe deasupra lor, simțindu-le prea grele: „sufletul meu ridicându-se pluti/ peste somnul greu de păcate”.

Toamna plouă cu mustrări („Și ce de mustrări au plouat/ în toamna târzie”: toamna e târzie ca și mustrările) și se vede „ancorat într-o apă fumurie”. Adică într-o realitate învăluitoare, obsedantă și sufocantă, pe care nu poate să o depășească.

Suferința poate transporta sufletul care nu o mai suportă spre dorirea stringentă a unei existențe paradisiace. Poate părea un vis sau o aiurare (așa cum chiar poetul sugerează), atâta timp cât realitatea imediată nu se dizolvă imediat.

Dar omul, pe de o parte, se mișcă printre lucruri concrete, iar pe de altă parte se disociază interior de ele și trăiește cu tot sufletul dorința transcenderii acestei lumi.

Poetul constată astfel că „lucrurile au culoarea eternității” (Episod).

Și aceasta fie pentru că dorul lui se imprimă în țesătura lor, fie pentru că tensiunea extremă a experiențelor nefericite îl fac să intuiască esențele de dincolo de vălul material al lucrurilor.

Este o concluzie teologică.

Durerea sfâșietoare ascute ochii făcându-i să penetreze structura materiei până la inefabilul fundamentelor ei.

O experiență asemănătoare ne-a oferit în poezie, mai înainte, Bolintineanu.

Durerea transfigurează tocmai elementele care o fac atroce: „uraganul care geme nu e cumva briza Edenului?/ Plânsul tău nu e rouă și lacrimile diamante/ așa de turbate că ne-ar putea sparge capetele savante? // Și tu în mohorâta rochie de bal/ nu ești oare heruvimul travestit?”.

Și, tot la fel ca la Bolintineanu, confuzia între moarte și viață este atât de prezentă, încât nu e clar dacă îi reproșează iubitei despărțirea sau dacă trecerea ei dincolo este motivul acestei teribile zbuciumări.

„Mohorâta rochie de bal” ar părea să îndreptățească ultima presupunere. Mohorât însemna mai demult roșu închis (semnificație cu care a utilizat și Eminescu), iar Botta contrage sensurile.

Heruvimul înflăcărat ar fi o imagine la antipodul celei a  femeii care plânge cu lacrimi turbate, îmbrăcate „în mohorâta rochie de bal”.

Însă deghizarea în această viață poate fi uneori de nedemascat.

Poetul intuiește travestiul temporar (și temporal) al acestei lumi.

Ea nu este ceea ce este sau ne pare nouă că este, ci realitatea vieții concrete este o mască  a eternității.

Se poate interpreta că existența fericită a universului primordial – care poate fi numită edenică în comparația cu realitatea de azi – s-a mascat după căderea oamenilor, devenind intempestivă și distrugătoare.

Sau că suferințele acestei vieți sunt antecamera care precede și anunță Paradisul.

Oricum am înțelege semnificațiile, concluzia este că înseși evenimentele acestei vieți te împing spre o altă viață, pe care ființa umană simte că o dorește chiar necunoscând-o.

Pentru a putea rezista la presiunea traumelor, trebuie ca sufletul să se ridice plutind peste somnul greu de păcate[3].

Peste somnul indiferenței față de ontologia umană.

„Spațiile cotrobăiau prin veșnicie” (Cosmos) pentru că veșnicia a devenit gazda lor.

Dar ceea ce îl interesează pe poet este că „urma îndrăgostiților s-a pierdut pe cer”.

Și pentru că ei nu se mai văd, îi „cade fața-n palme ca un ban care sună”.

Pentru că fața este întipărirea sonorității faptelor care se petrec în viața noastră.

Botta gândește în imagini poetice tulburătoare.

Puțin mai departe va spune că „fruntea e o taină gravă pe care abia o port”, descriindu-se cu „mâinile vâslind nebunește prin viață” spre un liman de ceață care „e moartea care te scrutează și te recunoaște” (A fost un mister).

Prezența morții e irevocabilă în versurile sale.

Este printre puținii poeți, dacă nu unicul care îndrăznește să privească felul în care moartea devoră oamenii:

Iubito, umflate ți-s buzele!
Cine e canibalul care te-a mușcat?
Și în părul tău peștii și-au făcut culcuș, inima ți-au supt-o ca ventuzele,
și lintița verde te-a îmbrăcat.

În privirile tale mă bălăcesc,
de umedele tale brațe nu mă mai satur…
Cu neptunian alai
ne ducem drept în Rai.

(Praznic)

*

Mortule, să nu te răcești
și încearcă, te rog, să zâmbești
ca cei mai cruzi căpitani
când aveau cincisprezece ani.

Sânge, nu înțepeni,
Parcurge itinerariul din fiece zi
Prin arterele scorțoase
Pe care, după autopsie, studentul milos le coase.

Inimă, bijuterie într-un cufăr,
o, de-ai ști, surioară, cât sufăr!
Strigoiul meu va încinge, drept sabie, un vătrai
când mi-i spune: Hai!

(Nirvana)

*

Ridică-te din jilț, tată,
o, ce mare te-ai făcut,
ți-a crescut barba imensă,
de nu-mi spuneai Emil, nu te-aș fi cunoscut.

Și mâinile tale sunt pline de pământ, de ceață…
Cum ai ajuns aici dintr-o noapte fără hotare?
N-ai găsit pe acolo un ac și un fir de ață
ca să-ți coși haina și desfundatele buzunare?

Subterani, de ce i-ați ros ghetele?
De ce i-ai spart sticla ochelarilor, tu argilă?
Noapte, de ce i-ai topit pe buze
veninoasa pastilă?

(Portret)

 Nici măcar Arghezi n-a privit atât de departe.


[1] A cetluia bate.

[2] Gârbaci = bici împletit din curele sau vine de bou.

[3] Am parafrazat cele două versuri pe care le-am citat puțin mai devreme, din poemul Acum și aici.

Did you like this? Share it: