Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 5 martie 2013

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [26]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 45 avem unul din multele pasaje, din Psaltirea în versuri, care înfățișează un tablou al mării învolburate:

Dumnezău ne este scut și sprejineală,
Agiutori în scârbe ce vin cu năvală.

Pentru-aceea nu ne mai cuprinde frică,
Nice avem grijă-n lume de nemică,

[Chiar] De-am vedea pământul clătit de vânt iute,
Și munțâi în mare den loc să-i strămute,

Marea valuri nalte urlând să rădice
Și să le izbească de munț[i], să-i despice.

Cu poarnele[1] apei, Domnul veselește
Svânta Sa cetate și-ntreg o ferește.

Ș-au gătat într-însă casă de dă rază
Domnul, și dintr-însă nu Să depărtează.
(Ps. 45, 1-12)

Am identificat semnificative peisaje marine în didahiile lui Antim Ivireanul, în teza noastră doctorală, și le-am dedicat un comentariu amplu[2].

Ne amintim, de asemenea, de observația lui G. Călinescu privind opera eminesciană (înainte ca Negoițescu să vorbească despre o poezie neptunică): „Neptunismul este la Eminescu o atitudine fundamentală”[3], adăugând și că există „multă figurație simbolică”[4] în astfel de peisaje și chiar „reprezentare hieroglifică”[5].

Călinescu nu a sesizat deloc o tradiție literară românească în această privință, însă credem că cercetări amănunțite ne-ar putea conduce la concluzii pozitive în acest sens.

În psalmii versificați ai lui Dosoftei există destule astfel de tablouri marine sau alte peisaje acvatice, deosebit de plastice și cu funcții simbolice semnificative. Le vom analiza pe fiecare în parte la momentul oportun.

În versurile de mai sus avem două peisaje diferite: în primul, avem situația unei furtuni cataclismice, a unui uragan: „Marea valuri nalte urlând să rădice/ Și să le izbească de munț[i], să-i despice”.

Nici marea, nici uraganul nu reprezintă situații reale, ci ilustrări simbolice ale dificultăților pe care un creștin nu le ia în seamă, pentru că Dumnezeu este „scut și sprejineală” și înfricoșarea unei vieți trudnice sau a unei morți cumplite nu trebuie să îl clatine din credința sa.

Cu tot simbolismul, sesizăm (și vom sesiza și altădată) apetența lui Dosoftei pentru o exprimare cât mai plastică.

S-a pus întrebarea și în cazul lui Antim, ce mări a traversat în zbuciumata sa viață și unde ar fi putut contempla un astfel de spectacol care să-l impresioneze. S-a pus din nou întrebarea și în cazul lui Eminescu, despre care același Călinescu preciza că era „poet al unei țări atunci fără litoral”[6].

Dar și Cantemir a compus câteva poeme ieroglifice cu temă marină, iar Miron Costin remarca valurile înspumate ale mării și ale vieții…

Nu cred că este o coerență  de ignorat și nu știu dacă aceste pagini poetice au fost generate doar sub impresia unor întâmplări concrete.

Cel de-al doilea peisaj cuprinde cetatea lui Dumnezeu aflată în apropierea unei ape. De data aceasta însă, apele îi scaldă țărmurile, nu sunt vijelioase și distructive.

Cetatea aceasta din care Domnul „nu Să depărtează” este sufletul omului credincios.

Peste el nu mai vin puhoaie, nu îl mai împresoară valurile, de care vorbea și altădată Dosoftei: „Valurile nalte și spume de mare/ Îmblă preste tine de n-au așezare” (Ps. 41, 33-34).


[1] Poarnă = pornire năvalnică.

[3] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, Ed. Hyperion, Chișinău, 1993,  p. 169.

[4] Idem, p. 163.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 168.

Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2013]

Judecata Domnului

Iubiții mei,

am ajuns din nou la Evanghelia [Mt. 25, 31-46] care ne vorbește despre veșnicie.

Pentru că ne vorbește despre Judecata Lui Dumnezeu cu oamenii, care va avea loc după învierea morților și transfigurarea întregii creații.

Iar dacă nu așteptăm învierea morților și viața de veci, dacă nu trăim cu încredințarea că acestea sunt realitățile pe care le vom trăi cu toții atunci când va dori Dumnezeu…vorba Sfântului Pavel: „suntem mai de plâns [eleinoteri] decât toți oamenii” [I Cor. 15, 19].

Căci dacă nu așteptăm învierea morților...nu ne interesează învierea duhovnicească, de acum, din păcatele noastre.

Iar dacă nu ne interesează să ne curățim de păcate…atunci nu credem că Hristos a înviat și ne-a dat și nouă puterea să înviem din moartea fărădelegilor noastre.

Cu alte cuvinte, dacă nu trăim învierea lui Hristos în noi…dacă nu ne simțim vii prin harul Său…nu așteptăm nimic…pentru că nu așteptăm în mod activ, acum, schimbări vii, reale, profunde, duhovnicești în viața noastră.

Iar dacă nu trăim cu viața Lui în noi…cum să credem că vom învia cu trupul, dacă acum nu ne simțim vii cu sufletul?

De aceea Judecata Lui are legătură cu viața noastră cu El.

Și tot ceea ce înseamnă faptă bună în Mt. 25, 35-36 înseamnă vederea și iubirea lui Hristos în toți oamenii. Adică o perspectivă teologică asupra oricărui raport al nostru cu oamenii…pentru că nu trebuie să avem relații non-teologice cu oamenii.

Relația non-teologică e aceea în care vrem să îl furăm pe om…și nu să îl înnobilăm.

Dar când vrem să îl aducem pe om ca să se bucure de Dumnezeul lui…îl facem să fie demn de faptul că e om…și că întâlnește oameni înviați din morți de către Dumnezeu. Din moartea păcatului…

De aceea trebuie să ne lăsăm învățați de Dumnezeu despre cum să le vorbim oamenilor…și despre cum să Îl vedem pe El în oameni.

Căci cum să Îl vedem pe Hristos în oameni, cum să simțim ce vrea Hristos să facem pentru oameni…în diverse contexte existențiale…dacă noi nu avem o relație cu Hristos Dumnezeu?

Pentru că în Evanghelia de astăzi Domnul ne vorbește despre Sine mai înainte de toate…despre cum trebuie să flămânzim și să însetăm după cunoașterea Lui, după simțirea Lui în viața noastră…pentru ca acest bine al Lui, al vieții și al cunoașterii Lui să îl împărtășim și altora.

Căci aici Domnul nu ne cere să facem fapte pentru fapte…ci fapte pentru El.

Din înțelegere și iubire pentru El…dar, totodată, din înțelegerea oamenilor și din iubire pentru ei…din înțelegerea a ceea ce le trebuie oamenilor pentru ca să se umple de iubirea Lui.

Adică fapta noastră e o faptă bună când trezește iubirea lui Hristos în inima altuia.

Când omul, prin fapta noastră, învață frumusețea iubirii lui Hristos.

Când Îl vrea, datorită nouă, pe Hristos și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeul treimic…adică când înțelege că fapta noastră e o chemare a lui la credința mântuitoare.

Și de aceea nu există fapte bune făcute după șablon…ci fapte bune făcute după ceea ce simți, de la Dumnezeu, să faci într-o anumită clipă pentru cineva.

Pentru că asta înseamnă să fii viu duhovnicește: să te manifești spontan, ca om viu, deschis…văzând ce se cuvine a se face într-un anume moment, ce trebuie să se spună, să se sublinieze într-o anumită secundă a vieții…cu oameni…

Însă nu poți să fii spontan în relația cu oamenii…dacă nu vezi pe Hristos în tine și în alții…spunându-ți să faci ceva pentru oameni…

Căci oamenii nu au nevoie doar de mâncare, băutură, să îi vizitezi sau să le vorbești…ci au, în primul rând, nevoia fundamentală de a vedea în tine o icoană a prezenței Lui, a bunătății Lui, a milostivirii Lui.

Ei vor să Îl vadă în tine pe El.

Și dacă Îl văd în tine pe El…pe Dumnezeul tău și al lor…atunci percep faptele tale ca fapte ale Lui pentru ei…

De aceea Judecata Lui…în care noi suntem goi de fapte bune…e Judecata în cadrul căreia noi suntem găsiți ca fiind goi de El.

De prezența Lui, de slava Lui, prin care El ne învață ce să facem și ce să spunem.

Căci pe cât ne facem ai lui Hristos, pe cât ne umplem de slava și de chipul Lui…observăm că sunt încă multe teritorii în noi care nu…seamănă cu El.

De aceea nu e de ajuns nimic când vine vorba de a fi ai lui Hristos…și de a fi buni, pentru că bunătatea cere tot mai multă bunătate, după cum rugăciunea cere tot mai multă rugăciune…iar citirea teologică cere tot mai multă citire, aprofundare, înțelegere…

Iar răspunsul Sfinților Lui, prezent în cuvintele de la Mt. 25, 37-39, ne arată tocmai acest lucru: că binele e mereu avid de a fi prezent, la modul benefic, în viața altora…că cel care face binele nu și-l contorizează ci și-l uită…pentru că nu e avid de faptă…ci de relația cu El.

Orice bine vine tocmai din iubirea pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață tot binele.

Însă Domnul e atent la orice nuanță a vieții noastre, la tot ceea ce facem din atenție față de El, față de voia și de poruncile Lui, pentru că El iubește ca noi să umplem relația cu El cu relațiile bune cu oamenii.

De relațiile teologice cu oamenii.

Iar tot ceea ce facem cu atenție maximă față de oameni…facem cu atenție maximă față de Hristos.

Iar dacă creștinii s-ar comporta peste tot cu atenție maximă față de ceea ce fac…nu ar mai exista bădărănie, lipsă de respect față de oameni, nu ar mai exista nepunctualitate și nici neproductivitate a muncii.

Pentru că am face toate ca pentru Dumnezeu, am face toate cu gust, am face totul știindu-ne priviți…și judecați de ochii lui Dumnezeu.

Așa că Judecata Lui nu începe la sfârșit…ci ea începe acum. Judecata Lui se lucrează în noi…ea a început deja.

Atunci, la plinirea/ transfigurarea lumii judecata Lui va fi o învederare/ o lămurire a tuturor și a toate.

Însă în orice clipă Dumnezeu ne judecă cu judecățile Lui…și ne îndreptează ca să facem voia Lui.

Iar în orice spovedanie a noastră nu facem altceva decât să ne judecăm pe noi înșine…și să ne lăsăm iertați de Dumnezeul nostru Cel preamilostiv…care judecă cu milă, în cadrul relației cu El, pentru că judecă spre îndreptare.

De aceea ne rugăm: „În valea plângerii, în locul ce ai rânduit, când vei ședea, Milostive, să faci judecată dreaptă, să nu vădești cele ascunse ale mele, nici să mă rușinezi înaintea Îngerilor; ci Te milostivește, Dumnezeule, și mă miluiește” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 42-43].

Pentru că judecata Lui cea dreaptă nu mai dezbate lucrurile pe care El ni le-a iertat ci pe cele pe care nu le-am tratat, la modul serios, ca atentate la adresa relației cu El.

Cele iertate…sunt cele ascunse…cele de care noi ne-am pocăit…și pe care Dumnezeu le-a acoperit în mila Lui față de noi.

Pe când cele care sunt la vedere…care sunt lipsa noastră de frumusețe…sunt cele pentru care suntem indiferenți…și pe care nu vrem să le acoperim cu iertarea Lui.

Așadar, să Îl rugăm pe Domnul slavei să acopere urâciunea noastră cu frumusețea Lui!

Să ne judece mereu cu milă și să ne îndrepteze la ale Sale, pentru că îndreptarea Lui e înfrumusețarea noastră.

Și dacă, de mâine, ne vom opri de la a mai mânca carne până la Paști…să ne oprim și din faptele prin care îi enervăm și îi întristăm pe oameni.

Pentru că fapta bună, fapta plină de slava Lui, e fapta care umple de bucurie și nu de tristețe.

Iar Domnul slavei pe acestea le va judeca: faptele care sunt sau nu sunt pline de frumusețea Lui.

Și Domnul să ne umple de frumusețea Lui acum și în toată viața noastră, ca să Îl lăudăm pe El pentru toți vecii. Amin!

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1) [28]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

 Teologia Dogmatică Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe

în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

*

vol. 1

***

Domnul l-a mântuit [esosen] pe David în toate locurile în care a fost [8, 6, 14]. L-a scăpat de moarte în bătăliile sale. Iar el a sfințit [ighiasen] Domnului vasele de argint, de aur și de bronz primite de la Iedduran, alături de argintul și aurul pe care le-a cucerit în bătălii [8, 10-11].

David arată mila lui Dumnezeu casei lui Saul [9, 3]. Iar Ioab vorbește despre „cetățile Dumnezeului nostru”, Care „va face [ce e] bine în ochii Lui” [piisi to agaton en oftalmis Aftu] [10, 12, cf. LXX]. În MGK, Domnul va face ce este „plăcut întru ochii Lui” [to areston is tus oftalmus Aftu] [10, 12].

Însă în ambele variante se vorbește despre lăsarea în voia lui Dumnezeu, Care face ce e bine/ plăcut în ochii Lui. Pentru că El hotărăște ce e mai bine pentru fiecare dintre noi.

11, 27 concluzionează discuția despre păcatele lui David în acest fel: „și s-a arătat rău cuvântul pe care l-a făcut David în ochii Domnului”. Pentru că cuvintele/ dorințele lui s-au transformat în fapte.

De aceea, Domnul l-a trimis pe Profetul Natan la David [12, 1] ca să îi spună ce spune „Domnul, Dumnezeul lui Israil” [12, 7]. Și Domnul îi reamintește că El l-a uns întru rege peste Israil [12, 7] dar David a disprețuit cuvântul Domnului făcând rău în ochii Lui [12, 9].

Și Domnul insistă asupra ochilor Lui, a vederii Lui, pentru ca să sublinieze că El vede toate și că diferențiază între ce e bine și ce e rău înaintea vederii Lui. Cu alte cuvinte, El nu e orb, El nu e neatent la nimic și la nimeni, ci vede atât binele cât și răul.

Și tot în 12, 9, Domnul, prin Natan, explică în ce constă răul făcut de David: l-a omorât pe Urias, s-a căsătorit cu Birsabee, l-a omorât pe Urias prin fiii lui Ammon.

Pedeapsa lui David de la Domnul e scrisă în 12, 10: „de acum nu se va îndepărta sabia de la casa ta până în veac, pentru că M-ai disprețuit pe Mine”. Iar disprețuirea lui Dumnezeu s-a făcut prin aceea că David a luat-o cu forța, păcătuind grav, omorându-i soțul Birsabeei și nu întrebând pe Domnul pentru ea. Pentru că tot ceea ce nu se face prin rugăciune e păcat.

12, 11-12 vorbește și mai explicit despre ce îi va face Domnul lui David. Le va da pe femeile lui aproapelui său ca să se culce cu ele [12, 11]. Iar dacă David a păcătuit în ascuns, rușinarea lui se va face la vedere [12, 12].

Iar în fața cuvintelor Domnului, David recunoaște că a păcătuit Domnului [12, 13]. Că păcatele lui L-au vizat pe Domnul. Și imediat Natan îi răspunde: „Domnul a mutat/ a lăsat la o parte [parevivasen] păcatul tău, ca să nu mori [u mi apotanis]”.

De unde rezultă că păcatul nepocăit înseamnă moarte și că Domnul e Cel care mută/ dă la o parte/ uită/ șterge păcatele noastre, dacă noi ne pocăim pentru ele în fața Lui. Pentru că păcatele se fac în cadrul relației cu El și ele sunt disprețuiri ale Lui.

Însă, pentru că prin păcatele lui i-a încurajat pe vrăjmașii Domnului, David va vedea moartea fiului lui [12, 14]. El se roagă pentru copil, cerând ca Domnul să-l miluiască și să trăiască copilul [12, 22] Însă cuvântul Domnului s-a împlinit: copilul a murit [12, 19] și David are conștiința că nu-l poate întoarce din moarte dar că el va merge spre copil [ego porefsome pros afton] [12, 23]. Având, în concluzie, conștiința că copilul nu a pierit cu desăvârșire odată cu moartea ci că se va întâlni cu sufletul lui după moarte.

Cu Birsabee David l-a avut pe Salomon și „Domnul l-a iubit [igapisen] pe el” [12, 24]. Pe Salomon. Și Domnul „l-a trimis [pe Salomon] în mâna Profetului Natan și acesta a numit numele lui Idedi, [adică] de dragul Domnului [enechen Chiriu] [12, 25, cf. LXX]. În VUL avem „Dominus dilexit” [iubit de Domnul], pe când în MGK: „Iedidia, [adică] prin Domnul” [12, 25].

Domnul e mărturisit ca viu la 14, 11; 15, 21. Iar El nu vrea să ia sufletul omului și nici nu gândește să scoată de la El pe cel izgonit [14, 14].

Regele e văzut ca Îngerul lui Dumnezeu de femeia din Tecoitis, pentru că ascultă și binele și răul [14, 17]. Îl ascultă fără să își schimbe starea interioară.

Aceeași femeie îi spune regelui că este înțelept ca Îngerul lui Dumnezeu, care cunoaște toate câte sunt în pământ [en ti ghi] [14, 20]. În VUL avem „super terram” [deasupra/ pe pământ].

Domnul e Cel care ne ajută să ne întoarcem acasă și Lui trebuie să I ne închinăm [15, 8]. Căci El face milă și adevăr cu oamenii [15, 20].

La 15, 25 găsim o altă expresie unică în II Sam., rostită de Sfântul David: „dacă voi găsi har în ochii Domnului” [ean evro harin en oftalmis Chiriu]. Și a găsi har înaintea Lui înseamnă că El „mă va întoarce și îmi va arăta aceasta și frumusețea aceasta” [15, 25, cf. LXX].

MGK nu vorbește despre frumusețe ci despre „locașul Lui” [15, 25]. La fel și VUL. Căci cel care găsește har înaintea Domnului se întoarce cu bine acasă și la slujirea lui Dumnezeu.

Prezența lui Dumnezeu în cei credincioși este exprimată prin sintagma Dumnezeu voiește în oameni [15, 26]. Iar când Dumnzeu nu mai voiește în cineva, face cu el după cum e bine în ochii Lui [15, 26].

Domnul risipește planurile oamenilor [15, 31; 17, 14] și aduce peste cei păcătoși „toate relele” [17, 14]. Și El este Cel care îngăduie ca cineva să fie umilit în public [16, 10-11].

Moartea lui Abessalom a fost o bună-vestire[1] pentru Ahimaas, pentru că Domnul l-a judecat [ecrinen] pe David și l-a scos din mâna vrăjmașilor lui [18, 19, 31]. Căci judecata Domnului soluționează ceea ce e drept.

Domnul Dumnezeu trebuie binecuvântat pentru că El dă biruință asupra dușmanilor [18, 28]. Și faptul de-al binecuvânta pe El e semn de recunoștință și de mulțumire pentru binefacerile Sale față de noi.

Foametea de trei ani, după cuvântul Domnului către David, a fost pentru omorârea gabaoniților [21, 1]. Și astfel înțelegem că păcatele mari sunt pedepsite aspru de către Dumnezeu.

Cei 7 membrii ai casei lui Saul sunt spânzurați de către gabaoniți înaintea Domnului [21, 9]. Adică nu a fost socotit un păcat spânzurarea lor. După care li se trimite apă din cer [21, 10].

Când David îngroapă oasele lui Saul, ale lui Ionatan și ale celor dimpreună cu ei, Dumnezeu ascultă [epicusen] pământul [21, 14]. Ascultă rugăciunile lor.

II Samuil 22 cuprinde cântarea lui David din ziua în care Domnul l-a eliberat de vrăjmașii lui. Și ea este una teologică, pentru că Îl are în centru pe Dumnezeu.

Domnul e piatra și tăria lui David, scăparea lui [22, 2].

E straja și păzitorul lui, cornul mântuirii lui, ajutătorul lui, adăpostul lui, mântuirea lui, Cel care îl mântuiește pe el din nedreptate [22, 3].

Domnul este vrednic de laudă [eneton]. Și dacă Îl chemăm pe El, Domnul ne mântuiește de vrăjmașii noștri [22, 4].

David se încrede în Dumnezeu. De aceea el Îl va chema pe Domnul și va striga către Dumnezeu când va fi asuprit, pentru că e încredințat că El îl va auzi din templul Lui [22, 7] ceresc.

Când Domnul Se mânie pe oameni vine necaz peste pământ și se cutremură pământul iar temeliile cerului se tulbură [22, 8].

 „Se înalță fum în mânia Lui și foc din gura Lui, mistuitor” și ies cărbuni în flăcări de la El [22, 9].

22, 10 e o altă profeție mesianică: „Și a aplecat cerurile și S-a coborât și întuneric era sub picioarele Lui”. Pentru că nimeni nu a înțeles Întruparea Lui din Fecioară.

Domnul e Cel care stă pe Heruvimi și a zburat și a fost văzut pe aripile vântului [22, 11]. Iar faptul că Domnul a zburat [epetasti] pe aripile vântului apare de două ori în LXX: la II Sam. 22, 11 și în Ps. 17, 11. Zborul fiind imaginea prezenței active a lui Dumnezeu.

În 22, 12 Sfântul David exprimă incomprehensibilitatea lui Dumnezeu în următorii termeni: „și Și-a pus întunericul ascunzișul Lui [apocrifin Aftu] și împrejurul Lui cortul Lui, întuneric al apelor a îngrășat în norii aerului”. Expresia „împrejurul Lui cortul Lui” însă vorbește despre întruparea Sa pentru că firea umană asumată e cortul Lui.

Slava lui Dumnezeu este, în 22, 13, „lumina/ strălucirea dinaintea Lui [tu fengus enantion Aftu]”. Și ea aprinde cărbuni de foc [22, 13].

„Domnul a făcut să tune din cer și Cel Preaînalt [o Ipsistos] Și-a dat glasul Lui” [22, 14]. Și Dumnezeu e numit Cel Preaînalt doar aici în cartea II Samuil.


[1] Forma de viitor, evanghelio, de la II Sam.18, 19 e unică în LXX.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno